Obligaţia de a face. Decizia nr. 9351/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9351/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-12-2014 în dosarul nr. 1832/3/2013
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.9351
Ședința publică de la 15.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - P. C. F.
JUDECĂTOR – I. M. C.
JUDECĂTOR - Z. G. L.
GREFIER - A. P.
Pe rol se află recursul formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. SECTOR 1 BUCUREȘTI REPREZENTATĂ DE DGRFPB, împotriva sentinței civile nr. 3860/23.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. NICUȘOR P. și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, având ca obiect „contestație act administrativ fiscal – taxa de poluare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la data de 12.12.2014 intimatul-reclamant a depus întâmpinare. De asemenea, se mai învederează că, atât recurenta-pârâtă cât și intimatul-reclamant au solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:
Curtea având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, reține recursul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
1. Sentința obiect al recursului
1.1. Prin sentința civilă nr. 3860/23.05.2014, pronunțată de Tribunalul București-Secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul cu nr._ /C./2013:
- a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a AFP Sector 1 București;
- s-a admis acțiunea formulată de reclamantul P. Nicușor P., în contradictoriu cu pârâta Administrația F. Sector 1 București reprezentată de DGRFPB și chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu;
- a fost anulată decizia nr._ din 26.07.2011 a AFP Sector 1 București;
- s-a obligat pârâta AFP Sector 1 să restituie reclamantului suma de 7443 lei reprezentând taxă pe poluare, precum și dobânda fiscală aferentă debitului principal, calculată de la data perceperii taxei menționate și până la data restituirii efective;
- a fost admisă cererea de chemare în garanție și s-a obligat chemata în garanție la plata către pârâtă a sumei de 7443 lei reprezentând contravaloare taxă poluare, precum și dobânda fiscală aferentă debitului principal, calculată de la data perceperii taxei menționate și până la data restituirii efective;
- a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 39 lei.
1.2. În considerentele acestei sentințe civile, s-au reținut următoarele:
1.2.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 18.01.2013 sub nr. de dosar_, reclamantul P. Nicușor P., în contradictoriu cu pârâta Administrația F. Sector 1 București, a solicitat să se dispună anularea răspunsului prin care s-a respins cererea sa de restituire, anularea deciziei de calcul a taxei de poluare și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 7443 lei încasată cu titlu de taxă de poluare, la care se adaugă dobânda legală de la data achitării până la data restituirii efective.
În motivarea cererii, s-a arătat, în esență, că reclamantul a cumpărat un autoturism din Uniunea Europeană, că, pentru înmatriculare în țară, a fost nevoit să achite taxa de poluare, că această taxă este discriminatorie, iar în raport de Constituție și art.90 din Tratat, dispozițiile interne referitoare la plata taxei sunt inaplicabile, precum și că trebuie să se aplice prioritar dreptul comunitar conform art.148 din Constituție.
1.2.2. Pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 1, prin DGFPMB, la data de 07.03.2014, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.
S-a formulat și cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, pretinzându-se obligarea chematului în garanție la restituirea taxei de poluare.
1.2.3. În urma analizării actelor și lucrărilor dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 1 București, s-a apreciat de prima instanță că este neîntemeiată și trebuie respinsă având în vedere că pârâta este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din legea nr. 554/2004, care a perceput taxa și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în privința răspunderii sale modul de utilizare ulterioară a banilor în stabilirea calității procesuale.
Totodată, tribunalul a reținut că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008 și H.G. nr. 686/2008, taxa de poluare încasată se constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, motiv pentru care se reține și calitatea procesuală a acesteia în raporturile incidentale, că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, întrucât refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri este asimilat unui act administrativ potrivit art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 554/2004 și că, din coroborarea prevederilor art. 8 alin. 1 și ale art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, rezultă că acțiunea în pretenții este admisibilă și atunci când se contestă un act administrativ asimilat.
În măsura în care se urmărește repararea prejudiciului cauzat de acțiuni contrare dreptului Uniunii Europene, condițiile impuse de dreptul comunitar în astfel de situații sunt, conform jurisprudenței Curții Europene de Justiție, respectarea principiului echivalenței (care impune ca aceste modalități de restituire a taxelor să nu fie mai puțin favorabile decât cele care privesc acțiunile similare la nivel intern) și a principiului eficienței, care impune ca aceste reglementări să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite prin ordinea juridică comunitară (cauza C-228/96 Aprile SRL v. Amministrazione delle Finanze dello Stato).
Or, reglementarea procedurii de contestare a taxei pe poluare, astfel cum este prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008 și de Codul de procedură fiscală nu asigură repararea prejudiciului produs prin încălcarea normelor europene pentru persoanele care cu bună-credință au achitat taxa de poluare.
Potrivit art. 117 lit. d) din O.G. nr. 92/2003, se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Deși pot fi avute în vedere cerințele principiului certitudinii juridice, în dreptul intern singura cale procesuală prin care se poate realiza repararea prejudiciului produs prin încălcarea dreptului comunitar este cea a cererii de restituire întemeiată pe art. 117 lit. d) din O.G. nr. 92/2003, în condițiile în care ea trebuie să fie accesibilă și persoanelor prejudiciate care nu au introdus în prealabil nicio acțiune în justiție si nici nu au formulat vreo altă reclamație echivalentă.
Or, a considera că acțiunea disponibilă în dreptul intern ar fi fost cea de a contesta decizia de stabilire a taxei de poluare și de a cere restituirea numai în situația în care actul este anulat ar însemna a face practic imposibilă sau extrem de dificilă obținerea reparației de către persoanele care cu bună-credință au respectat dispozițiile legale interne.
Din analiza hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție în cauzele reunite C-410/98 și C-397/98 Metallgesellschaft și Hoechst rezultă faptul că restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiționată de contestarea reglementării la momentul efectuării plății, mai ales atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestațiilor contribuabililor. Cu alte cuvinte, Curtea menționează faptul că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naționale incompatibile cu dreptul european.
Prin urmare, singura cale efectivă în dreptul intern accesibilă tuturor persoanelor, în limitele prescripției dreptului la acțiune, este cererea de restituire, adresată în temeiul art. 117 din O.G. nr. 92/2003 organului fiscal, iar în caz de refuz nejustificat acțiunea în contencios administrativ, fără obligativitatea anulării formale a actului administrativ și a formulării unei plângeri prealabile. Potrivit art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri. Într-o asemenea situație, procedura prealabilă nu este obligatorie, conform art. 7 alin. 5 din raportat la art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.
Prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 24/14.11.2011 pronunțată în dosarul nr. 9/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat în același sens, reținându-se că procedura de contestare prevăzută de art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008 raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod.
Tribunalul a apreciat că stabilirea taxei de poluare s-a făcut prin încălcarea prevederilor legale comunitare cu incidență în cauză, iar, în condițiile în care acestea sunt prioritare, ca forță juridică celor naționale, rezultă că decizia de stabilire a taxei de poluare este nelegală și urmează a fi anulată, urmând să se dispună și restituirea acestei taxe reclamantului, pentru motivele ce vor fi menționate în continuare.
Potrivit art. 148 alin. 2 din Constituția României, revizuită, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 din același articol prevede că autoritatea judecătorească, între alte instituții, garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2, astfel că, din chiar cuprinsul reglementării interne fundamentale, rezultă nu numai competența, dar și obligația instanțelor judecătorești de a asigura prioritatea dreptului comunitar în cazul incompatibilității normei interne cu reglementarea comunitară.
Tribunalul a reținut că dispozițiile art. 110 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene (anterior art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană) interzic statelor membre să aplice, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne, de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Conform acestui articol din Tratatul de instituire a Comunității Europene „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare", scopul acestei prevederi fiind acela de a interzice discriminarea fiscală intre produsele naționale și produsele importate, având natura similară.
Se observă că prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008 impun taxa de poluare autovehiculelor aflate la prima înmatriculare în România, o astfel de taxă nefiind percepută pentru autovehiculele înmatriculate sau care au fost anterior înmatriculate în România și apoi reintroduse în țară.
Ca atare, stabilind taxa de poluare pentru autoturismele importate din spațiul Uniunii Europene, este evident că prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008 încalcă art. 90 din Tratatul C.E., instanța fiind obligată să dea întâietate prevederilor comunitare, lăsând inaplicabil dreptul intern incompatibil legislației comunitare, principiu statuat de Curtea de Justiție a Comunităților Europene cu prilejul soluționării cauzei Administrazione delle Finanze dello Stato/ Simmenthal, nr. C106/77.
Comparația se face în cazul de față între autoturisme second-hand din străinătate și cele deja înmatriculate în România, pentru cele din cea de-a doua categorie nu se achită această taxă de poluare. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale UE, atât timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor, (hotărârea din 7.05.1987, cauza 193/85, Cooperativa Co-Frutta SRL c. Administrazione delle finanze dello Stato).
Asupra încălcării art. 90 din Tratat prin crearea unui tip similar de diferență de tratament s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg prin hotărârea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 și C-377/93, F.G. Roders BV s.a., Inspector der Invoerrechten en Accijnzen sau prin hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia c. Germania.
În hotărârile T. (nr. C‑402/09, 7 aprilie 2010) și N. (C‑263/10, 7 iulie 2011), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a O.U.G. nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
În dreptul intern, discriminarea este realizată de legiuitor, care a legat plata taxei de poluare de faptul înmatriculării, deși în preambulul O.U.G. nr. 50/2008 rezultă că s-a urmărit realizarea protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului, ceea ce implică instituirea unei taxe de poluare pentru toate autoturismele aflate în trafic, potrivit principiului „poluatorul plătește”.
Conferind o forță juridică superioară dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2008, modificată, prin obligarea reclamantului la plata taxei de poluare, în vederea înmatriculării autoturismului menționat, s-au încălcat prevederile art. 110 TFUE, astfel că instanța, în virtutea obligației stabilite prin art. 148 alin. 4 din Constituția României, de a asigura aducerea la îndeplinire a principiului preeminenței prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, principiu enunțat de alineatul 2 al aceluiași articol din Constituția României, a apreciat că trebuie admisă acțiunea reclamantului, anulată decizia de calcul a taxei de poluare, cu consecința obligării pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 1 București la restituirea sumei de 7443 lei.
În ceea ce privește cererea reclamantului de acordare a dobânzii, tribunalul a reținut că:
- în această materie dobânda legală este reprezentată de dobânda fiscală;
- sunt aplicabile prevederile art. 124 alin. 1 și ale art. 70 alin. 1 C.pr.fiscală;
- prin Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C‑565/11 (M. I. împotriva Administrația Finanțelor Publice Sibiu . Mediu) s-a statuat că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”, Curtea având în vedere principiul efectivității care impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei.
Prin urmare, tribunalul a considerat că se impune a fi obligată obliga pârâta la plata dobânzii legale în materie fiscală aferentă sumei de 7443 lei, de la data încasării acestor sume și până la plata efectivă.
Referitor la cererea de chemare în garanție, s-a constatat de tribunal incidența în cauză a art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008, a art. 60 alin. 1 C.pr.civ. și a art. 3 alin. 5-8 din H.G. nr. 686/2008, considerându-se că, prin urmare, în condițiile în care textele de lege prevăd că taxa de poluare se achită de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, organ fiscal care și stabilește taxa prin act administrativ fiscal, iar ulterior sumele sunt transferate în contul Administrației F. pentru Mediu, rezultă, fără echivoc, atât raporturile fiscale dintre contribuabili și administrațiile finanțelor publice, cât și raporturile juridice dintre acestea din urmă și Administrația F. pentru Mediu.
Astfel, s-a apreciat de prima instanță că pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 3, în situația în care este obligată la restituirea taxei de poluare încasate, este îndreptățită a se regresa împotriva Administrației F. pentru Mediu, întrucât, potrivit dispozițiilor legale amintite, a virat suma respectivă la bugetul F. pentru mediu, gestionat de Administrația F. pentru Mediu, că, bugetele administrațiilor finanțelor publice fiind distincte, din punct de vedere legal, de bugetul F. pentru mediu, este evident că administrațiilor finanțelor publice, în situația în care sunt obligate la restituirea taxei de poluare încasate, se pot îndrepta împotriva Administrației F. pentru Mediu cel puțin pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză și că, pentru aceste considerente, se impune a se admite cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și a se dispune obligarea acesteia la plata către Administrația Finanțelor Publice Sector 3 Bucuresti a sumelor ce fac obiectul cererii principale.
2. Recursul exercitat în cauză împotriva sentinței nr. 3860/23.05.2014 și procedura în fața instanței de recurs
2.1.1. Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, recurs motivat pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 1 București, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.
S-a solicitat ca, în urma admiterii recursului, să se modifice sentința recurată, în sensul respingerii acțiunii, în principal, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
2.1.2. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., s-au susținut următoarele:
În primul rând, recurenta a arătat că, în mod nelegal, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 1.
În acest sens, s-a învederat că:
- în conformitate cu dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare, si H.G. nr. 686/2008, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 50/2008, se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe de poluare achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului, arătându-se faptul că aceasta taxă de poluare a fost instituită de organul legislativ respectând normele de drept comunitar si in scopul asigurării protecției mediului și finanțării unor programe si proiecte pentru protecția mediului;
- prin actul normativ menționat mai sus, in cadrul articolului 1, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui buget, in calitate de titular este Administrația F. pentru Mediu;
- actul normativ in baza căruia a fost achitată taxa de poluare de către reclamanta (respectiv O.U.G nr.50/2008, prin normele sale de aplicare H.G. nr. 686/2008) arata si expune pe larg in cadrul art.3 alin. 5-8 modalitatea in care se transfera suma încasata cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. Pentru Mediu;
- astfel, având in vedere că taxa de poluare achitata de către reclamant nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal Administrația Finanțelor Publice Sector 1, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr. 92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către petent, între instituția recurentă si intimatul-reclamant nu există niciun raport juridic fiscal privind încasarea acestei taxe pe poluare.
Pe fondul cererii, a arătat recurenta-pârâtă că taxa de poluare a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, prin OUG nr. 50/2008, abrogându-se art. 2141 – 2143 din Legea nr. 571/2003.
A mai susținut recurenta că valorile sociale a căror ocrotire a fost avută în vedere de legiuitorul național atunci când a edictat norma juridică în baza căreia a fost încasată taxa respectivă au fost diferite față de cele avute în vedere de legiuitorul comunitar când a edictat art. 90 par. 1 din TCE, că instanța de fond trebuia să circumstanțieze corect și legal cadrul legislativ, fiind în mod greșit pronunțată o sentință „fără o abordare cu particularizare strictă la speță, prin administrarea probatoriului propus de către părți și fără să se constate că există diferență de regim juridic între taxa de poluare și taxa de primă înmatriculare” și că reglementarea taxei de poluare respectă principiul „poluatorul plătește”.
Referitor la plata dobânzii legale, recurenta, după citarea art. 124 alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, a reliefat că nu există niciun titlu care să ateste dreptul la restituire în favoarea intimatului-reclamant, nefiind îndeplinită în cauză condiția prevăzută de textul de lege evocat pentru acordarea dobânzii legale.
Cu privire la capătul de cerere referitor la cheltuielile de judecată, s-a susținut de către recurentă că, în condițiile în care intimatul-reclamant nu invocă niciun motiv de nelegalitate a deciziei de calcul a taxei de poluare, ci caracterul ilicit al dispozițiilor OUG nr. 50/2008, aspect ce nu poate fi reținut în culpa recurentului, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C.proc.civ. și că instanța de fond nu a aplicat corect prevederile art. 45 alin. 1 lit. h) și ale art. 45 alin. 5 din OUG nr. 80/2013.
2.2. La data de 12.12.2014, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a cerut respingerea, ca nefondat, a recursului declarat în cauză.
3. Considerentele instanței de recurs care au fundamentat soluția dată în cauză
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs formulate și observând dispozițiile art.3041 C.proc.civ., Curtea, în raport de actele și lucrările dosarului, apreciază recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
3.1. Din analiza înscrisurilor atașate la dosar (filele 10,11,16-21 din dosarul tribunalului), Curtea constată, în fapt, că taxa litigioasă a fost stabilită și percepută la data de 26.07.2011, respectiv 27.07.2011, fiind achitată potrivit chitanței . nr._ pentru un autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit la 09.01.2008 într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Astfel, reiese că perceperea taxei pe poluare s-a făcut sub incidența OUG nr. 50/2008, publicată în M.Of. nr. 327/25.04.2008 și care a intrat în vigoare la 01.07.2008.
Or, Curtea apreciază că, în mod legal, instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei Administrației Finanțelor Publice (A.F.P.) Sector 1 București obligația de restituire a taxei de poluare încasate.
Aceasta întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
Este esențial de relevat că, în acest sens, a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de autovehicule similare existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”.
Astfel, considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Or, dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”. De principiu, instanța nu poate fi legată de temeiul de drept indicat de parte în cererea de chemare în judecată, dacă acesta este eronat sau incomplet indicat, întrucât judecătorul este cel chemat să realizeze încadrarea în drept corectă, având la dispoziție obiectul și motivele de fapt, în condițiile în care reclamantul nu insistă cu privire la o anumită cale procesuală (principiul iura novit curia).
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, se impun a fi amintite dispozițiile art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cele statuate în hotărârea din 5 februarie 1963 în cauza V. Gend & Loos, în sensul că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau în hotărârea din 19 iunie 1990 în cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții,, în sensul că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „instanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Având în vedere cele de mai sus, dar și ținând seama de faptul că C.J.U.E. nu limitează efectele hotărârilor sale doar pentru viitor, în lipsa oricărei precizări și limitări în timp a efectelor acestei decizii, consecințele răsfrângându-se și pentru trecut (ex tunc), încă de la momentul adoptării actului normativ, trebuie concluzionat că, în urma hotărârilor în cauzele T. și N., a dispărut cu efect retroactiv temeiul juridic în baza căruia taxa pe poluare a fost percepută reclamantului.
Subsecvent dispariției temeiului juridic în baza căruia taxa a fost percepută, în baza obligațiilor asumate prin aderarea României la Uniunea Europeană, taxa trebuie restituită de către Statul Român prin instituțiile finanțelor publice ca orice taxă nedatorată, însoțită de către despăgubirea corespunzătoare, deoarece taxa a fost percepută în baza unui act normativ prin care legiuitorul a încălcat obligațiile comunitare asumate de România prin aderarea la acest spațiu.
3.2. Referitor la motivul de recurs ce privește (pretinsa) greșită soluționare (în sensul respingerii) de prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AFP Sector 1 București, acesta nu este fondat.
Astfel, Curtea arată, în esență, că pârâta este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004, care a perceput taxa de poluare și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în stabilirea calității procesuale modul de utilizare ulterioară a banilor.
În consecință, nu se poate reține că pârâta nu ar avea calitate procesuală în cauză, iar faptul că suma a fost virată în beneficiul Administrației F. pentru Mediu implică un raport juridic distinct stabilit între AFP Sector 1 București și Administrația F. pentru Mediu, care este indiferent din perspectiva pretenției părții reclamante.
3.3. În continuare, apreciază Curtea că sunt nefondate și criticile referitoare la obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii legale aferente debitului principal reprezentat de taxa de poluare.
Astfel, în acest context se observă că, în hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 18.04.2013 în cauza C-565/2011, I., s-a statuat că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal (respectiv cel instituit de art. 124 alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prevedere a cărei pretinsă nesocotire a fost invocată de către recurentă în motivarea recursului promovat), care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.
În considerentele relevante ale acestei hotărâri, instanța de la Luxembourg a relevat că „20. Dintr‑o jurisprudență constantă reiese că dreptul de a obține rambursarea unor taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe. Statul membru este, așadar, obligat, în principiu, să ramburseze taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii (Hotărârea din 6 septembrie 2011, Lady & Kid și alții, C‑398/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 17, precum și Hotărârea din 19 iulie 2012, Littlewoods Retail și alții, C‑591/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 24). 21. În plus, trebuie amintit că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă. Aceasta cuprinde și pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilității premature a taxei (a se vedea Hotărârea din 8 martie 2001, Metallgesellschaft și alții, C‑397/98 și C‑410/98, R.., p. I‑1727, punctele 87-89, Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation, C‑446/04, R.., p. I‑_, punctul 205, Hotărârea Littlewoods Retail și alții, citată anterior, punctul 25, precum și Hotărârea din 27 septembrie 2012, Zuckerfabrik Jülich și alții, C‑113/10, C‑147/10 și C‑234/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 65). 22. În consecință, principiul obligării statelor membre să restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din urmă drept (Hotărârile citate anterior Littlewoods Retail și alții, punctul 26, precum și Hotărârea Zuckerfabrik Jülich și alții, punctul 66)”.
Rezultă, așadar, că este contrar dreptului european ca dobânzile aferente debitului principal reprezentat de taxa de poluare percepută cu încălcarea dreptului Uniunii Europene să fie calculate – așa cum pretinde recurenta, față de art. 124 alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală- din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe, fiind necesar ca aceste dobânzi să fie datorate de la momentul plății taxei de poluare nelegal încasate.
3.4. În fine, apreciază Curtea că nu pot fi primite nici alegațiile recurentului, cum că nu ar datora cheltuieli de judecată.
Astfel, se observă, pe de o parte, că pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 1 București este debitor al obligației de plată a cheltuielilor de judecată întrucât are calitatea de parte care „cade în pretenții” în sensul art. 274 alin. 1 C.proc.civ., atâta vreme cât cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această instituție a fost admisă.
Apoi, pe de altă parte, reliefează Curtea că prevederile legale invocate de recurent ca fiind greșit aplicate de prima instanță, respectiv art. 45 alin. 1 lit. h) și art. 45 alin. 5 din OUG nr. 80/2013 nu sunt aplicabile cauzei de față.
Aceasta întrucât potrivit art. 55 din OUG nr. 80/2013, „Pentru cererile și acțiunile introduse până la . prezentei ordonanțe de urgență, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc și se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor”, de unde rezultă cu evidență că OUG nr. 80/2013 nu se aplică acțiunile introduse înainte de data intrării sale în vigoare (29.06.2013), așa cum este cazul și cererii de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar, înregistrate la data de 18.01.2013.
De altfel, este de remarcat că nici textele similare ca și conținut din Legea nr. 146/1997 -lege în vigoare la data sus-amintită-, respectiv art. 23 alin. 1 lit. g) și art.23 alin. 4, nu sunt incidente cauzei, pentru că, în speță, probele nu au fost administrate de avocați ori consilieri juridici, ci de instanța judecătorească, nefiind îndeplinite condițiile de aplicare a niciuneia dintre ipotezele în care sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiționarului conform art. 23 din Legea nr. 146/1997.
4. Soluția instanței de recurs și temeiul legal al acesteia
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 312 alin. 1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat, sentința atacată fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. SECTOR 1 BUCUREȘTI REPREZENTATĂ DE DGRFPB, împotriva sentinței civile nr. 3860/23.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. NICUȘOR P. și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de azi, 15.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. C. F. I. M. C. Z. G. L.
GREFIER
A. P.
Red.jud.CFP/2 ex./19.12.2014
Tribunalul București-Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal
Judecător – C. M. V.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8828/2014.... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 3038/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
