Obligaţia de a face. Decizia nr. 4125/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4125/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-05-2014 în dosarul nr. 19780/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 4125 R
Ședința publică din data de 23.05.2014
Completul constituit din:
Președinte - M. R. V.
Judecător - I. F.
Judecător – S. P.
Grefier - C. I. Ș.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă COMISA P. APLICAREA LEGII NR. 290/2003 DIN C. INSTITUTULUI PREFECTULUI MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 4352/24.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a - IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. N., având ca obiect „obligare emitere act administrativ ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legală îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată reține dosarul în pronunțare.
CU R T E A,
Prin sentința civilă nr. 4352/24.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ s-a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind obligarea pârâtei la soluționarea cererii de acordare a compensațiilor formulat de reclamantul B. N. în contradictoriu cu pârâta C. P. APLICAREA LEGII NR.290/2003 DIN C. INSTITUTIEI PREFECTULUI MUNICIPIULUI BUCURESTI. A fost obligată pârâta la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C. municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, arătând că aceasta este criticabilă în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei, solicitând a se face aplicarea art. 274 alin. 3 Cod Procedură Civilă.
Astfel, consideră recurenta că plata unui onorariu avocațial de 2000 lei este excesivă, dată fiind complexitatea redusă a cauzei, valoarea obiectului litigiului, precum și împrejurarea că aceasta a fost soluționată la primul termen de judecată.
Mai arată recurenta că, potrivit dispozițiilor art.94 alin.2, 3 din Statutul profesiei de avocat, onorariul se stabilește prin negociere directă între avocat și client, dar acest text nu înlătură dispozițiile art.274 alin.3 din codul de procedură civilă în care se reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil dintre părțile contractante, respectiv modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată, de cel care a căzut în pretențiile părții care le solicită.
Judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat (art.274 alin.3 Cod procedură civilă).
Față de cele arătate solicită admiterea recursului și diminuarea cheltuielilor de judecată acordate părții reclamante.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 ind.1 și urm. Cod Procedură Civilă, dispozițiile art. 274 alin.3 Cod procedură civilă.
Analizând sentința prin prisma criticilor formulate, Curtea constată:
Cheltuielile de judecată se suportă de partea care a căzut în pretenții, fundamentul juridic reprezentându-l culpa procesuală (art. 274 alin. 1 C. proc. civ.)
Cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite. Cu toate acestea, chiar în prezența unor înscrisuri doveditoare, instanța are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei. Aceasta deoarece, în condițiile art. 274 alin. 2 C.pr.civ., judecătorii nu pot micșora decât cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi ca le-a făcut.
Instanței îi revine, însă, îndatorirea de a cerceta înscrisurile doveditoare depuse de părți, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susținerea acelui proces, întrucât acestea au caracter de despăgubire pentru partea îndreptățită a le primi, nefiind indicat ca acestea să se transforme într-un izvor de îmbogățire fără justă cauză pentru parte, chiar prin mijlocirea instanței.
Astfel, alineatul 3 al art. 274 C.pr.civ. stipulează că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005, publicată în M. Of. nr. 848 din 20 septembrie 2005, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul a apreciat că textul de lege criticat încalcă prevederile art. 11 alin. 2, art. 21, art. 24 alin. 2, art. 31 alin. 3 și art. 52 alin. 1 din Constituție. În acest sens a arătat că instanța de judecată nu este îndreptățită să dispună asupra cuantumului onorariului de avocat, stabilit în contractul de asistență, exprimând rezultatul acordului dintre client și avocatul său, în raport de complexitatea cauzei, cu atât mai mult cu cât un tablou al onorariilor minimale nu există.
Examinând, însă, excepția de neconstituționalitate, Curtea a constatat că, dintre textele de referință menționate, singurul care, prin domeniul de reglementare, ar putea fi considerat relevant este numai art. 24 alin. 2 din Constituție, și aceasta doar prin prisma raționamentului că dreptul de a fi asistate de un avocat ales, ceea ce constituie regula în materie, presupune în mod necesar angajarea acestuia pe calea unei convenții, cu plata unui onorariu stabilit de comun acord. Acceptând un asemenea raționament, nimic nu interzice, în absența unei prevederi constituționale exprese, consacrarea prin lege a prerogativei instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.
O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta sa-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creată dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În sensul celor arătate, a mai adăugat Curtea Constituțională, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, investită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecata, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
În cauză, verificând criteriile stabile de art. 274 alin. 3 C. proc. civ., precum și cele dezvoltate în jurisprudența națională ori a Curții Drepturilor Omului, Curtea constată că reclamantul s-a adresat instanței la data de 30.05.2012 cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtei la soluționarea cererii de acordare a compensațiilor formulată în temeiul Legii nr. 290/2003. Dosarul s-a soluționat la primul termen de judecată acordat, 24.09.2013, constatându-se că pârâta și-a îndeplinit obligația la data de 02.08.2012, prin urmare acțiunea a rămas fără obiect.
Se observă, așadar, că este vorba despre o cauză de o complexitate redusă, ce nu a implicat din partea avocatului părții reclamante, decât formularea unei cereri, ce nu a pus probleme deosebite din punct de vedere juridic, că acesta nu a reprezentat partea în fața instanței de judecată, prin urmare munca îndeplinită a fost una minimă.
Prin raportare la cele de mai sus, apar întemeiate susținerile recurentei-pârâte din prezenta cale de atac vizând cuantumul prea mare al onorariului de avocat încuviințat reclamantului – 2000 lei.
De aceea, făcând aplicarea disp. art. 274 alin. 3 C. proc. civ., se va admite recursul și se va modifică în parte sentința recurată, în sensul că va fi obligată pârâta la 1000 lei, cheltuieli de judecată către reclamant.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă COMISA P. APLICAREA LEGII NR. 290/2003 DIN C. INSTITUTULUI PREFECTULUI MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 4352/24.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a - IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. N., având ca obiect „obligare emitere act administrativ ”.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că obligă pârâta la 1000 lei, cheltuieli de judecată către reclamant, prin aplicarea art. 274 alin 3 C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.05.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. R. V. I. F. S. P.
GREFIER,
C. I. Ș.
Red./tehnored.RMV/ 2 ex./17.06.2014
Tribunalul București – Secția a IX- a C. Administrativ și Fiscal
Judecător de fond: C. I.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 9089/2014. Curtea de Apel... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 8239/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
