Obligaţia de a face. Decizia nr. 7777/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7777/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-10-2014 în dosarul nr. 6074/3/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 7777
Ședința publică de la 23.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – G. M. E.
JUDECĂTOR - P. S.
JUDECĂTOR - V. R. M.
GREFIER - M. I.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 5 A FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 2676/9.04.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă D. D. A. și cu intimata-pârâtă-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care arată că procedura de citare este legal îndeplinită; intimata-reclamantă D. D. A. a depus la dosar, prin serviciul registratură, întâmpinare; părțile solicitând judecarea cauzei în lipsă, după care,
Curtea constată că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă și, nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2676/09.04.2014 Tribunalul București – Secția a II-a C. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a AS5FP și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu. Tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta D. D. A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Administrația S. 5 a Finanțelor Publice reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația F. pentru Mediu, astfel cum a fost modificată. A anulat decizia privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._/26.09.2012 emisă de pârâta AS5FP și a obligat pârâta AS5FP să restituie reclamantei suma de 2375 lei reprezentând taxă pentru emisiile poluante, cu dobânda aferentă de la data plății taxei și până la data restituirii efective. Pârâta AS5FP a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 543,6 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, solicitând modificarea sentinței recurate, în principal în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar pe fond, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului s-au invocat următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie privind hotărârea instanței de fond:
Instanța de fond in mod nelegal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației sector 5 a Finanțelor Publice.
În conformitate cu dispozițiile art.1 din Legea nr. 9/2012, privind taxa pentru emisiile poluante se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului.
De asemenea prin actul normativ menționat mai sus, in cadrul articolul 1 alin. 2, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui bugetului in calitate de titular este, Administrația F. pentru Mediu: "(2) "Taxa se face venit la bugetul F. pentru mediu si se gestionează de Administrația F. pentru Mediu. în vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protecția mediului., organului fiscal revenindu-i numai obligația calculării taxei de poluare (art.5 alin.1) si incasarii acestei taxe prin Trezoreria Statului in cuprinsul dispozițiilor art.3 din Legea nr.9/2012 aratandu-se inca odată destinatarul acestor sume de bani provenite din încasarea taxei de poluare: "Taxa se plătește de către contribuabil . deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu". A învederat faptul ca actul normativ in baza căruia a fost achitata taxa de poluare de către petent (respectiv Legea nr.9/2012, prin normele sale de aplicare H.G. nr.9/2012) arata si expune pe larg in cadrul art.3 alin.5-8 modalitatea in care se transfera suma incasata cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. Pentru Mediu.
Având in vedere faptul ca taxa pentru emisii poluante achitata de către intimatul-reclamant, nu se face venit la bugetul de stat aflat in administrarea organului fiscal Administrației Finanțelor Publice Sector 5, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr.92/2003 prin achitarea taxei de către aceasta, intre instituția pârâtă si intimatul-reclamant, nu exista nici un raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe pentru emisii poluante, motiv pentru care solicită admiterea acestui motiv de recurs si modificarea sentinței recurate in sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive si respingerea acțiunii ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.
A mai invocat excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că decizia privind stabilirea taxei pentru emisii poluante nu a fost contestată potrivit art. 205-218 Cod proc fiscală.
A mai arătat că instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, care este adevăratul beneficiar al taxei pentru emisiile poluante achitată de reclamantă, organul fiscal având numai atribuția legală de stabilire a cuantumului taxei. Prin plata taxei pentru emisiile poluante achitata de către petenta in temeiul dispozițiilor Legii nr. 9/2012 către Fondul Pentru Mediu, s-a născut un raport juridic intre cele doua parti; in eventualitatea in care s-ar constata de către instanta nelegalitatea plații acestei taxe pentru emisiile poluante, reclamantul poate solicita restituirea acestei taxe numai de la destinatarul dreptului legal de încasare a acestei sume - Administrația F. Pentru Mediu.
Pe fondul cererii, a arătat că in temeiul Legii nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, A.S5FP a procedat, in baza datelor înscrise in cartea de identitate a autovehiculului, la calcularea si emiterea deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, pentru suma de 2375 lei, taxa ce a fost calculata in raport de documentele din care rezulta dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra autovehiculului si elementele de calcul al taxei, depuse de către acesta.
Reclamanta nu contesta modalitatea de calcul al taxei pentru emisiile poluante prevăzut in Legea nr.9/2012, ci faptul ca legislația naționala contravine prevederilor legislației UE.
Insa prin Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule s-a reglementat eliminarea oricăror forme de discriminare a plații taxei:
Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse in actul normativ menționat: Art. 4. - (1) Obligația de plată a taxei intervine:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România si atribuirea unui certificat de înmatriculare si a numărului de înmatriculare:
b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8;
c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
(2) Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Astfel, regimul taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule a intrat in vigoare de la data de 13.01.2012, potrivit prevederilor Legii nr.9/2012 si care stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei, cu destinația de venit la bugetul F. pentru mediu fiind gestionata de Administrația F. pentru Mediu, in vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protecția mediului, reprezentând opțiunea legiuitorului național.
Prin urmare, câtă vreme legislația fiscala prevede in mod expres plata taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule cu ocazia înmatriculării autovehiculului pentru prima data in România, rezulta ca aceasta taxa este legal datorata.
In ceea ce privește prevederile comunitare invocate in susținerea acțiunii, arată ca prin Legea nr.9/2012 ce a intrat in vigoare începând cu data de 13.01.2012 s-a reglementat eliminarea oricărei forme de discriminare a plații taxei pentru autovehicule in conformitate cu dispozițiile art.4.
Mai mult, prin Legea nr.9/2012 a fost creat cadrul legal si respectiv obligația plații taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ce se înmatriculează pentru prima data in România, cat si pentru cele pentru care se realizează prima transcriere a dreptului de proprietate pentru autovehiculele pentru care nu a fost achitata taxa de poluare potrivit O.U.G. nr.50/2008, respectiv taxa speciala potrivit art.214 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal.
De asemenea, a arătat că ceea ce se restituie este numai diferența dintre taxa pe poluare pentru autoturisme si autovehicule plătită in temeiul O.U.G. nr.50/2008 si taxa pentru emisiile poluante, in conformitate cu prevederile art. 12 alin.1 din Legea nr.9/2012.
Astfel, având in vedere ca taxa pentru emisiile poluante a fost achitata de intimatul-reclamant in baza unor dispoziții legale in vigoare, respectiv Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, consideră ca suma nu poate fi restituita.
A mai arătat că în mod greșit a fost obligată la plata dobânzii fiscale, nefiind îndeplinite condițiile art. 124 alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, rep, cu completările și modificările ulterioare.
In ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, învederează faptul ca, in conformitate cu dispozițiile art.274 C.pr.civ., partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afle in culpa procesuala, sau, prin atitudinea sa in cursul derulării procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli.
O alta condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecata, este ca partea care le solicita sa fi câștigat in mod irevocabil procesul. De asemenea, nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi reținute in sarcina sa pentru ca sa fie obligată la plata cheltuielilor de judecata.
A mai afirmat că în cazul in care instituția pârâtă nu ar formula prezentul recurs si s-ar conforma hotărârii instanței de fond, contestatorul, după rămânerea irevocabila a sentinței civile, ar beneficia, la cerere si de restituirea taxei de timbru, îmbogățindu-se fără just temei.
Astfel, cererea de restituire soluționata de către instanța de judecata va fi depusa in vederea restituirii la unitatea administrativ teritoriala la care a fost achitata taxa, respectiv Direcția de Impozite si Taxe Locale Sector 5 - organ al administrației publice locale (Primăria S. 5) - diferit de Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice, instituție fără personalitate juridica din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala - Ministerul Finanțelor Publice.
După obținerea sumei restituita de către DITL Sector 5, contestatoarea s-ar putea îndrepta si împotriva instituției pârâte prin punerea in executare silita a hotărârii instanței de fond si astfel ar obține încă o data aceeași suma, îmbogățindu-se fără justa cauza.
In drept, recurenta a invocat: art.304. pct.9 Cod Procedura Civila, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, O.M.E.F. nr. 418/2007 pentru aprobarea Procedurii privind calculul taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, Legea nr. 157/2005, Constituția României.
Intimata-reclamantă D. D. A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a disp. art.304 indice 1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
I. Dezlegarea dată de către tribunal excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice este legală.
In general, calitatea procesuala presupune existenta unei identitati intre persoana reclamantului si persoana care este titular al dreptului incalcat (calitatea procesuala activa) sau intre persoana paratului si cel obligat să respecte dreptul (calitatea procesuală pasivă).
In cadrul acțiunii in contencios administrativ, calitatea procesuală pasivă aparține, potrivit legii (art. 1 alin. 1 rap. la art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004), autoritatii publice care a emis (adoptat) actul atacat (organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale), indiferent de faptul ca aceasta are sau nu personalitate juridica civila, fiind suficienta capacitatea juridica administrativa.
Capacitatea juridica administrativa a autorității publice desemnează aptitudinea acesteia, prevăzută de lege, de a realiza prerogative de putere publica, asigurând organizarea executării și executarea în concret a legii, altfel spus, aptitudinea de a participa ca subiect independent în raporturi de drept administrativ, inclusiv în litigiile generate de aceste raporturi juridice.
Deși această noțiune nu trebuie confundata cu cea de competenta, este evident ca orice autoritate publica este parte in raporturile de drept administrativ născute din propriile acte de autoritate emise (adoptate) ca urmare a exercitării atribuțiilor sale.
Apoi, in raporturile procedural-fiscale, calitatea de subiect activ revine statului si unităților administrativ-teritoriale (art. 17 alin. 1 C.proc.fisc.).
In concret, însă, în raporturile juridice de drept procedural fiscal stau “organele fiscale” determinate potrivit prevederilor art. 17 alin. 3-5 C.proc.fisc., statul fiind reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale subordonate cu personalitate juridica.
Aceste organe au competenta generala privind administrarea creanțelor fiscale, astfel ca, ori de cate ori competența administrării unor anumite categorii de creanțe fiscale nu este atribuita printr-un act normativ cu putere de lege altor organe, aceasta competenta aparține organelor fiscale menționate.
Conform prevederilor art. 5 alin. 1 și art. 10 din Legea nr. 9/2012, respectiv art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 9/2012, activitățile privind stabilirea si colectarea taxei sunt in competenta organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
In cauza, Curtea constată că potrivit prevederilor art. 2 din OMFP nr. 1899/2004, restituirea sumelor plătite ca și obligații fiscale se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii si înregistrării cererii acestuia la organul fiscal căruia îi revine competenta de administrare a creanțelor bugetare, potrivit art. 33 din O.G. nr. 92/2003, în speță acesta fiind Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice.
II. Analizând motivele de fond invocate de recurenta DGRFP București în reprezentarea AS5FP cu privire la pretinsa natură legală a taxei pentru emisii poluante, Curtea reține următoarele:
Reclamanta D. D. A. a dobândit dreptul de proprietate asupra autoturismului marca Suzuki, . JSAFJB53V00312901, înmatriculat pentru prima oară în Germania la 06.09.2007 și a solicitat înmatricularea acestuia în România, motiv pentru care a achitat taxa pentru emisii poluante în cuantum de 2375 lei, conform chitanței . nr._/29.09.2012.
Curtea reține că, prin art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția României, revizuită în 2003, se prevede că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Prin urmare, încălcarea legii și, implicit, excesul de putere survine nu doar în situația în care este nesocotită o normă internă, ci și în ipoteza în care se încalcă o dispoziție comunitară.
De asemenea, prin dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României se prevede că legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform, alin. 4 al aceluiași articol, jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
În ceea ce privește dreptul unional aplicabil în cauză, Curtea reține că, potrivit unei jurisprudențe constante CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor încasate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (cauza 199/82-San Giorgio, cauza 62/93-BP Soupergaz, cauzele reunite 441/98 și 442/98-Michailidis). De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului unional sunt regulile naționale, care, însă, trebuie să respecte principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european). Raportat la jurisprudența mai sus indicată, Curtea constată că dreptul fiscal român nu prevede vreun remediu special, care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor și impozitelor încasate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului unional. În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca, în temeiul art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României și art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală, să solicite restituirea taxei încasate „prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale”.
Potrivit dispozițiilor art. 110 TFUE „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.” Aceste dispoziții limitează practic libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor, prin aplicarea unor taxe direct sau indirect discriminatorii ori protecționiste. Actualul art. 110 din TFUE interzice, așadar, discriminarea fiscală, directă sau indirectă, între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esența acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară în Romania.
În ceea ce privește reglementarea internă, Curtea constată ca taxa specială pentru autovehicule a fost introdusă pentru prima dată în România prin Legea nr. 343/2006 de completare a Codului fiscal, sub denumirea de taxă de primă înmatriculare, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar, după modificarea Legii nr. 343/2006 prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (ex. cele cu handicap, misiuni diplomatice etc), cât și situații de scutire de la plata taxei (ex. vehiculele istorice).
Dispozițiile art. 241¹-241³ din Codul fiscal au fost abrogate la data de 1 iulie 2008, prin . OUG nr. 50/2008, care a instituit taxa pe poluare, în legătură cu care CJUE s-a pronunțat că este contrară art. 90 din TCE (art. 110 TFUE), întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand, deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând astfel vânzarea autoturismelor deja înmatriculate în România. Astfel, răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu la data de 18.06.2009, în cauza 402/09-T., Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât să descurajeze punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”. În același sens a fost și soluția în cauza 263/10-N., în care s-au pus în discuție variantele taxei pe poluare aplicate în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2010, iar la paragraful 28, Curtea a reiterat faptul că taxa pe poluare nu este compatibilă cu principiul „poluatorul plătește”.
Ulterior, OUG nr. 50/2008 a fost abrogată prin . Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (act normativ aplicabil în speța de față), care, prin dispozițiile art. 4, înlătură practic discriminarea constată de CJUE în legislația anterioară. Astfel, potrivit acestui articol, obligația de plată a taxei intervine: a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare; b) la repunerea în circulație a unui autovehicul, după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8; c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7. De asemenea, potrivit art. 4 alin. 2, obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Însă, prin OUG nr. 1/2012 s-a dispus suspendarea, până la data de 01.01.2013, a aplicării dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin. 2 și a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate, ale art. 5 alin. 1 din Legea nr. 9/2012, astfel încât, la acest moment, considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene prezentate în cauzele T. și N., ca și în cele ulterioare, soluționate de Curte prin ordonanțe (D., I., I., V., M., O., ., Ș.), sunt în continuare actuale, fiind menținută discriminarea indirectă între autovehiculele de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene și cele de ocazie, având aceeași vechime și aceeași uzură, de pe piața națională, ceea ce conduce la încălcarea principiului liberei circulații a mărfurilor (una dintre cele patru libertăți fundamentale pe baza cărora s-a construit Comunitatea Europeană, în prezent Uniunea Europeană).
Astfel, analizând dispozițiile Legii nr. 9/2012, astfel cum unele dintre ele au fost suspendate de la aplicare prin OUG nr. 1/2012, Curtea constată că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxa pentru emisii poluante, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă această taxă se percepe dacă autoturismul este înmatriculat pentru prima dată în România. Având acest efect specific, taxa respectivă diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul în speță, iar cumpărătorii sunt orientați, din considerente de ordin fiscal, să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil, atâta timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor.
Curtea reține că regimul de impozitare instituit de Legea nr. 9/2012 coroborat cu OUG nr. 1/2012, a fost considerat ca discriminatoriu prin prisma art. 110 TFUE de către Curtea de Justiție Europeană în Cauzele reunite C. și C. C-97/13 și C-214/13, conform Ordonanței pronunțate la data de 03.02.2014: ”articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă de poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”. Practic Legea nr. 9/2012, în forma în vigoare după adoptarea OUG nr. 1/2012, a menținut regimul discriminatoriu instituit prin OUG nr. 50/2008, cu privire la care CJUE se pronunțase în cauzele T. și N..
Abia ulterior datei de 01.01.2013, când art. 4 alin. 2 din Lege a redevenit aplicabil, nu se mai poate vorbi de discriminare, derivată din taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate.
Având în vedere că cererea de anulare a deciziei de calcul al taxei pe poluare are un caracter subsidiar, aceasta pierzându-și orice rațiune de a exista față de caracterul nelegal al perceperii taxei, Curtea constată că excepția inadmisibilității invocată de recurentă este neîntemeiată.
III. Cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă, Curtea consideră că motivul de recurs este fondat.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 9/2012 „Prezenta lege stabilește cadrul legal privind instituirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, denumită în continuare taxă.
Taxa se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.”, iar art. 5 alin. 1 din același act normativ prevede că „ Organul fiscal competent calculează cuantumul taxei, pe baza documentelor din care rezultă dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra autovehiculului și elementele de calcul al taxei, depuse de către contribuabilul care intenționează să efectueze înmatricularea sau prima transcriere a dreptului de proprietate. Lista documentelor este prevăzută în normele metodologice de aplicare a prezentei legi.”, alin. 3 stabilind că „Taxa se plătește de către contribuabil într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului, pe numele Administrației F. pentru Mediu”.
De asemenea, art. 3 alin. 5-8 din HG nr. 9/2012 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008 „(5) Taxa se achită în lei de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, în contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală a contribuabililor persoane fizice sau juridice.
(6) În ultima zi lucrătoare a lunii, unitățile Trezoreriei Statului transferă în contul 50.17 "Disponibil al fondului pentru mediu", deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu la Trezoreria S. 6, sumele colectate în contul prevăzut la alin. (5).
(7) Transferul sumelor se efectuează din contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală atribuit Trezoreriei Statului (_), la nivelul soldului creditor al contului.
(8) Concomitent cu efectuarea operațiunilor de transfer prevăzute la alin. (6), unitățile Trezoreriei Statului transmit în sistem electronic Administrației F. pentru Mediu un fișier conținând toate operațiunile efectuate prin contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule"”.
Prin urmare, Curtea observă că destinatarul sumelor încasate cu titlu de taxă pentru emisii poluante este bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, recurenta-pârâtă Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice București având doar competența de a calcula cuantumul taxei, plata fiind efectuată la unitățile Trezoreriei Statului și transferată ulterior în contul Administrației F. pentru Mediu.
În raport de acestea, nu pot fi primite alegațiile instanței de fond în sensul că între cele două autorități publice nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire.
În sfârșit, soluția de respingere a cererii de chemare în garanție nu este întemeiată în drept, neexistând niciun motiv legal pentru neadmiterea pretențiilor pârâtei.
În consecință, date fiind aceste motive de fapt și de drept, Curtea va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și va obliga chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU la plata către pârâtă a cuantumului taxei pentru emisii poluante conform cererii principale.
IV. Totodată Curtea reține că în mod corect s-a acordat dobânda de la data plății taxei de poluare, Tribunalul valorificând astfel practica CJUE, respectiv hotărârea pronunțată în cauza C 565/11 – I. (hotărârea din 18.04.2013).
V. În ceea ce privește critica privind acordarea cheltuielilor de judecată Curtea apreciază că în mod corect pârâta a fost obligată la plata acestora întrucât potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ. (1865) „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În cauză, prin admiterea cererii, pârâta a căzut în „pretențiuni”, fiind astfel în culpă procesuală pentru declanșarea și desfășurarea unui litigiu finalizat prin infirmarea apărărilor emise. Pe cale de consecință, AFP Sector 5 București este ținută în cond. art. 274 C.pr.civ. să despăgubească partea adversă pentru prejudiciul suferit ca urmare a desfășurării procesului, adică să plătească echivalentul cheltuielilor de judecată suportate de reclamant cu litigiul purtat la Tribunalul București, respectiv sumele achitate cu titlu de taxă de timbru și timbru judiciar pentru legala învestire a primei instanțe, astfel cum erau impuse de art. 3 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995 și onorariul de avocat. Cât despre acordarea cheltuielilor de judecată doar părții care a câștigat în mod irevocabil procesul, după cum susține partea recurentă, Curtea subliniază că interpretarea pretinsă de partea recurentă nesocotește atât litera, cât și spiritul art. 274 C.pr.civ., reglementare menită a asigura părții care câștigă procesul într-o anumită etapă procesuală posibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată aferente, efectiva lor recuperare depinzând de măsura în care hotărârea care i le recunoaște rămâne sau nu irevocabilă; a considera că acordarea de cheltuieli de judecată este condiționată de câștigarea irevocabilă a unui proces ar echivala cu dreptul părții interesate de a le recupera exclusiv pe cale separată, abia după soluționarea irevocabilă a acelui proces, căci doar la un astfel de moment se știe cine a câștigat și cine a căzut în pretențiuni, irevocabil, interpretare ce nu poate fi acceptată în raport de textul clar al art. 274 C.pr.civ.
În ceea ce privește îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei prin obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că art. 274 C. nu intră în concurență cu art. 23 alin. 1 lit. e din Legea nr. 146/1997 care se referă la contestația la executare, instanța nefiind învestită cu o atare cerere.
Față de aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt întemeiate în parte, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată în sensul că va admite cererea de chemare în garanție, va obliga chemata în garanție la plata către pârâtă a sumei de 2375 lei, cu titlu de taxă pentru emisii poluante și va menține restul dispozițiilor sentinței.
În temeiul art. 274 C. va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată – onorariu avocat, cu aplicarea art. 274 alin 3 Codul de Procedură Civilă, având în vedere timpul redus de soluționare, faptul că litigiul nu prezintă elemente de noutate, ca și complexitatea și numărul redus al actelor de procedură necesar a fi întocmite de către apărătorul intimatei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 5 A FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 2676/9.04.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă D. D. A. și cu intimata-pârâtă-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Admite cererea de chemare în garanție.
Obligă chemata în garanție AFM, la plata către recurenta-pârâtă a sumei de 2375 lei.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Obligă recurenta la 300 lei, cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă, cu aplicarea art. 274 al.3 C.pr.civ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. M. E. P. S. V. R. M.
GREFIER
M. I.
Red. și tehnored. jud. SP/2 ex./06.11.2014
Jud. fond S. G. – Tribunalul București – Secția a II-a C.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 8796/2014. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 5066/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
