Obligaţia de a face. Decizia nr. 2430/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2430/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-03-2014 în dosarul nr. 46324/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.2430
Ședința publică de la 27 martie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – A. J.
JUDECĂTOR – A. P.
JUDECĂTOR – R. I. C.
GREFIER - G. P.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.1987 din 11.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a - IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă K. V., având ca obiect „contestație act administrativ fiscal”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții, faptul că, părțile au solicitat judecarea în lipsă conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Curtea, luând act de faptul că părțile au solicitat judecarea în lipsă potrivit dispozițiilor art. 242 alin.2. Cod procedură civilă, reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1987/11.04.2013 a Tribunalului București a fost admisă cererea formulată de reclamanta K. V. în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV și a fost anulată Decizia nr. 33/10.05.2011 emisă de DGFP Ilfov, fiind obligată aceasta să soluționeze contestația în raport de toate motivele invocate de contestatoare.
Pronunțând această sentință instanța de fond a reținut, în esență, că prin capătul principal de cerere, reclamanta a solicitat obligarea autorității la soluționarea contestației formulată împotriva unor acte administrative, ceea ce implică adoptarea de către pârâtă a unei soluții de admitere a cererii reclamantei, împrejurare care însă excede competenței generale a instanței de contencios administrativ,întrucât aceasta nu se poate substitui autorității publice fiscale în soluționarea cererii de restituire a accizelor, care este atributul exclusiv al pârâtei, instanței de contencios administrativ revenindu-i doar competența cenzurării actelor administrative pe care autoritatea publică le emite în limitele atribuțiilor conferite de lege.
Reține instanța de fond că instanța de contencios administrativ are doar competența de a constata caracterul legal sau nelegal al conduitei manifestate de pârâtă prin nesoluționarea cererii în termenul prevăzut de norma specială, fără însă a se pronunța asupra existenței sau întinderii dreptului la restituire și fără a avea dreptul de a impune autorității publice să soluționeze cererea într-un anumit sens. Prin urmare, autoritatea publică competentă rămâne liberă să admită sau să respingă cererea, în acest din urmă caz reclamanta având deschisă calea de acces în fața instanței de contencios administrativ pentru constatarea unui refuz nejustificat de admitere a cererii sale sau pentru anularea unei eventuale decizii de respingere a cererii de restituire formulate.
Tribunalul mai constată că o soluție de admitere a capătului principal de cerere ar excede dispozițiilor art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, care prevăd obiectul acțiunii judiciare și soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ, respectiv să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris. Recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei, la care se face referire în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, sunt strâns legate de anularea în prealabil a unui act administrativ, având așadar un caracter accesoriu și neputând fi formulate pe cale principală.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea autorității la soluționarea contestației, tribunalul a constatat că reclamanta a îndeplinit cerințele formale prevăzute de lege pentru soluționarea contestației, neexistând așadar niciun impediment de soluționare a cererii cauzat de conduita reclamantei, cu atât mai mult cu cât, după trecerea termenului legal de 45 zile, aceasta a revenit cu alte adrese către pârâtă dar nici atunci nu s-a emis un răspuns cu privire la modalitatea de soluționare a cererii sau la cauzele nesoluționării în termenul legal.
Ca atare, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 70 alin. 2 CPF, întrucât nu s-a dovedit în cauză existența unor împrejurări de natură să atragă prelungirea termenului de soluționare a cererii, Tribunalul reține că pârâta avea obligația de a soluționa cererea de restituire a accizelor în termenul prevăzut de lege.
De asemenea, reține instanța fondului că prin nesoluționarea contestației reclamantei în condițiile stabilite de lege sub toate aspectele invocate de parte, au fost nesocotite și prevederile art. 6 par. 1 din CEDO, prin care se consacră dreptul oricărei persoane la soluționarea cauzei sale într-un termen rezonabil, principiu european ce se aplică nu numai în procedura judiciară/contencioasă, ci și în procedura administrativă, întrucât durata procedurii în ansamblul său include și această etapă prealabilă și obligatorie.
Împotriva sentinței civile nr. 1987/11.04.2013 a Tribunalului București a formulat recurs pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI ILFOV, solicitând modificarea in tot a acesteia în sensul respingerii acțiunii contestatoarei, ca neîntemeiată, în temeiul art. 304 pct. 7, art. 304 pct. 9 și art. 304/1 C..
Arată recurenta că în fapt, reclamanta a formulat o cerere de anulare a Deciziei nr.33/10.05.2011, prin care a fost soluționata negativ contestația acesteia împotriva deciziei de impunere D 1664/15.12.2010 privind Taxa pe Valoare Adăugata si alte obligații fiscale stabilite de inspecția fiscala la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate.
Arată recurenta că instanța de fond greșit a admis cererea reclamantei, a anulat Decizia nr.33/10.05.2011 si a obligat-o la soluționarea contestației in raport cu toate motivările invocate.
Pe fondul cauzei, recurenta arată că raportat la incidența art.304 pct.7 C., hotărârea cuprinde motive contradictorii si contrare dispozitivului.
Astfel, arată că Tribunalul a avut în vedere că reclamanta a solicitat obligarea autorității la soluționarea contestației formulata împotriva unor acte administrative, ceea ce implica adoptarea de către parata a unei soluții de admitere a cererii reclamantei, împrejurare care insa excede competentei generale a instanței de contencios administrativ, întrucât aceasta nu se poate substitui autorității publice fiscale in soluționarea cererii de restituire a accizelor, care este atributul exclusiv al paratei.
Instanța de fond, desi corect constata cele suscitate, se pronunța cu neglijarea atribuțiilor sale si se pronunța contrar propriilor raționamente, anulând in totalitate actul contestat.
Pe de o parte instanța constata netemeinicia capătului principal al cererii si temeinicia capătului subsidiar, iar pe de alta parte, neglijând principiul accesorium sequitur principale, se pronunța cu privire la admiterea in totalitate a cererii reclamantei si anularea in totalitate a actului contestat.
In ceea ce privește soluția anularii deciziei de soluționare a contestației reclamantei, arată că această soluție nu a fost motivată.
Deși s-a reținut că nu a fost soluționata contestația, s-a dispus anularea actului prin care aceasta a fost soluționată.
Mai mult, raportat la faptul ca prin decizia contestata nu au fost soluționate toate criticile aduse de reclamanta, nu justifica anularea întregului act administrativ.
Instanța de fond, deși retine ca, in general, competenta sa se rezuma la analiza legalității actelor administrative, dispune anularea unuia fara cercetarea legalității acestuia.
Raportat la aceste considerente, solicită ca instanța de fond să constate incidența art.304 pct9 C., având in vedere si faptul ca instanța de fond a aplicat greșit legea contenciosului si cea fiscala, dispunând anularea unui act administrativ prin care a fost soluționata o contestație împotriva unui act administrativ-fiscal.
Pe fondul cererii, arată că aceasta este neîntemeiată, decizia contestată fiind legală și temeinică.
Analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele:
Astfel cum reiese din cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a solicitat în principal anularea Deciziei nr. 33/10.05.2011 emisă de recurenta- pârâtă, prin care a fost soluționată contestația împotriva Deciziei de impunere nr. 1664/15.12.2010, pentru nemotivare și, totodată, pentru neanalizarea tuturor criticilor aduse deciziei de impunere.
În subsidiar, a solicitat anularea Deciziei nr. 33/10.05.2011 prin care a fost soluționată contestația, anularea Deciziei de impunere nr. 1664/15.12.2010, anularea raportului de inspecție fiscală care a stat la baza acestei decizii de impunere, anularea bazei de impunere și exonerarea de la plata debitului de 248.043 lei, reprezentând TVA, dobânzi și penalități.
Din contestația de la filele 22 – 39 din dosarul de fond, adresata organelor fiscale, reiese că decizia de impunere a fost contestată din mai multe motive, indicate inițial succint și mai apoi dezvoltate pe larg în cuprinsul contestației.
Din decizia nr. 33/10.05.2011, prin care organul fiscal a respins această contestație, reiese în mod evident care au fost considerentele avute în vedere cu ocazia soluționării, astfel că nu se poate susține că actul nu a fost motivat.
Astfel, organul fiscal superior a arătat de ce, din punctul de vedere al legislației interne, consideră că datoriile fiscale ale contestatoarei au fost calculate în mod corect.
Este adevărat că prin decizia de soluționare a contestației administrative nu au fost înlăturate motivat argumentele referitoare la încălcarea normelor de drept comunitar invocate prin contestație, dar acest aspect nu este de natură a conduce la ideea unei nemotivări a Deciziei nr. 33/2011, ori a unei nesoluționări în termenul legal de 45 de zile, cum a reținut Tribunalul prin sentința recurată.
Conform prevederilor art. 218 alin 2 din Codul de procedură fiscală „deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de contestator (..) la instanța judecătorească competentă potrivit legii”.
Conform prevederilor art.8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care completează din punct de vedere procedural dispozițiile Codului de procedură fiscală, „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale” iar „instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății”.
În mod eronat instanța de fond a considerat că recurenta- pârâtă nu a răspuns în termen la contestația administrativă ce i-a fost adresată, în fapt contestația fiind soluționată tocmai prin emiterea Deciziei nr. 33/2011. Faptul că prin decizie nu s-a răspuns tuturor argumentelor invocate nu poate fi apreciat ca o nesoluționare în termenul legal și nici ca o nemotivare a hotărârii, argumentele apreciate ca decisive de către contestatoare putând fi analizate direct de către instanța de judecată.
Această concluzie se desprinde din înseși prevederile art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, anterior menționate, care reprezintă norme speciale de procedură în contencios administrativ și care nu fac referire la posibilitatea „casării cu trimitere” din dreptul comun. Astfel, se observă că în speță există un act administrativ a cărui anulare a fost solicitată, respectiv Decizia nr. 33/2011, iar instanța de fond în mod eronat a apreciat că acesta în fapt nu există.
Este adevărat că în numeroase decizii de practică s-a reținut posibilitatea anulării actului pronunțat în procedura prealabilă și obligarea autorității la soluționarea în fond a contestației atunci când decizia administrativă este complet nemotivată, astfel că se poate considera că ea nu există.
În speță însă, nu suntem în prezența unei astfel de decizii, lipsa motivării cu privire la unele dintre argumentele invocate neputând echivala cu lipsa totală a motivării.
Pe de altă parte, se mai observă și faptul că, deși instanța de fond a constatat că „pârâta nu a soluționat contestația sub toate aspecte invocate”, nu a dispus anularea parțială a Deciziei nr. 33/2011, doar cu privire la aceste aspecte, ci anularea integrală a acesteia, fără a arăta în ce măsură dezlegarea dată de organul fiscal asupra celorlalte motive urmează a fi menținută,
Există așadar o contradicție între considerentele hotărârii și dispozitiv, atât sub acest aspect, dar și în ceea ce privește considerente referitoare la „soluționarea cererii referitoare la restituirea accizelor”, conform celor arătate în continuare.
Astfel, observă Curtea că, deși în mod repetat instanța de fond a făcut trimitere la existența unei cereri „de soluționare a accizelor”, în fapt o astfel de cerere nu a existat iar obiectul cauzei nu este reprezentat de restituirea accizelor ci de legalitatea unor acte administrative prin care s-a stabilit în sarcina intimatei- reclamante obligația de plată a TVA și a dobânzilor și penalităților de întârziere.
Așadar, instanța de fond s-a raportat prin considerente la o altă situație de fapt, nesusținută de probatoriul existent și cu privire la care nu s-a formulat contestație, referitoare la restituirea de accize, pe baza acestor considerente dispunând anularea unui act administrativ prin care s-a menținut obligația de plată a TVA.
Toate aceste aspecte intră sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 C., astfel că, în raport și de prevederile art. 312 C., Curtea urmează a admite recursul și, casând sentința recurată, va trimite cauza spre rejudecare instanței inițial investite, care va analiza legalitatea actelor contestate prin prisma tuturor motivelor invocate de intimata- reclamantă în contestația administrativă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.1987 din 11.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a - IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă K. V..
Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București – Secția a-II-a C. Administrativ și Fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.03.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. J. A. P. R. I. C.
GREFIER
G. P.
Red A.P. – 2 ex./2014
Tribunalul București - Secția a-IX-a – jud. S. V.
| ← Pretentii. Decizia nr. 319/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Excepţie nelegalitate act administrativ. Decizia nr. 9231/2014.... → |
|---|
