Pretentii. Decizia nr. 1822/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1822/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-03-2014 în dosarul nr. 46403/3/2010*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII -A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 1822
Ședința publică din data de 10.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: M. B.
JUDECĂTOR: C. P.
JUDECĂTOR: D. M. D.
GREFIER: M. B.
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 și de recurentul-reclamant S. V. B., împotriva Sentinței civile nr. 1262/12.03.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._/3/2010*, în contradictoriu cu intimata-chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, în cauza având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu răspund părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurentul-reclamant a depus la dosar concluzii scrise și dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbru judiciar aferente judecării recursului, precum și faptul că în cauză s-a solicitat judecata și în lipsă.
Curtea ia act că recurentul-reclamant și-a îndeplinit obligația de a timbra cererea de recurs.
Curtea dispune rectificarea citativului în sensul că recurentă-pârâtă este Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 6 a Finanțelor Publice, având în vedere reorganizarea ANAF potrivit OUG nr. 74/2013, HG nr. 520/2013 și OPANAF nr. 2211/2013, și, cauza fiind în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1262/12.03.2013, Tribunalul București a admis acțiunea formulată de reclamantul S. V. B. în contradictoriu cu pârâtele Administrația Finanțelor Publice Sector 6 București și Administrația F. pentru Mediu și a obligat pârâta, a anulat decizia de calcul al taxei pe poluare nr._/03.10.2008, emisă de pârâtă Administrația Finanțelor Publice Sector 6 la restituirea către reclamant a sumei de 2.141 lei, reprezentând taxa pe poluare, cu dobânda aferentă prevăzută de art. 124 rap. la art. 117 C.pr.fiscală, și la cheltuieli de judecată în sumă de 8.3 lei. Totodată, a respins cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut, în fapt, că reclamantul a achiziționat un autoturism second-hand importat dintr-un stat membru UE, pentru a cărui înmatriculare în România a fost obligat să achite taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, în cuantum de 2.141 lei, a cărei restituire, solicitată ulterior organului fiscal, i-a fost refuzată.
Instanța a reținut că refuzul organelor fiscale de restituire a taxei pe poluare către reclamant este nejustificat, arătând în esență ea urmărește un efect protecționist la nivelul industriei naționale a autovehiculelor noi și este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, contravenind art. 110 par. 1 din Tratatul UE, care interzice taxarea internă discriminatorie. A arătat astfel că taxa se aplică doar autoturismelor înmatriculate în România după . OUG nr. 50/2008, nu și celor înmatriculate anterior, astfel că autoturismele second-hand introduse în țară din spațiul UE după . ordonanței sunt grevate de o sarcină fiscală care nu se aplică autoturismelor second-hand aflate în circulație, interzisă de legislația europeană. A invocat în acest sens jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În temeiul principiului supremației dreptului comunitar și reținând totodată că, potrivit jurisprudenței CJUE, judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, lăsând neaplicate normele interne contrare, fără a solicita sau a aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau pe calea unei alte proceduri constituționale, Tribunalul a concluzionat că taxa a fost percepută reclamantului cu încălcarea dreptului Uniunii, intrând sub incidența prevederilor art. 117 alin. 1 lit. d C.pr.fisc., astfel că se impune restituirea sa, cu dobânda fiscală calculată potrivit art. 124 C.pr.fiscală.
În baza art. 274 alin. 1 C.pr.civ., a obligat pârâta și la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 8,30 lei.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen, atât reclamantul S. V. B., cât și pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 6, prin Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București.
Recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de fond exclusiv cu privire la acordarea dobânzii aferente taxei restituite, solicitând ca aceasta să fie calculată cu începere de la data plății taxei, 10.10.2008. În motivare, a invocat hotărârea pronunțată de CJUE în cauza I..
Recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 3041 C.pr.civ. și a solicitat modificarea hotărârii atacate.
În motivare, criticat soluția de respingere a cererii sale de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, arătând că această instituție este beneficiarul real al taxei pe care organul fiscal doar o încasează.
Pe fondul cauzei, a arătat, în ce privește principiul supremației dreptului comunitar, că, în conformitate cu prevederile art. 148 din Constituție și cu cele ale Legii de ratificare a Tratatului de aderare, legile cadru europene sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
A susținut totodată că OUG nr. 50/2008 nu contravine art. 110 TFUE, având în vedere faptul că taxa este datorată de toți proprietarii de autoturisme, cu ocazia primei înmatriculări, indiferent de proveniență, reprezentând reflecția în plan fiscal a principiului „poluatorul plătește”. A subliniat că legislația europeană nu interzice instituirea taxei, taxe similare fiind practicate și în alte state membre, ci doar prevede ca taxa aplicată produselor importate și cea aplicată produselor naționale similare să nu fie calculate pe baza unor criterii diferite, aceasta fiind și poziția Comisiei Europene aceasta fiind și poziția Comisiei Europene, astfel că instanța de fond ar fi trebuit să stabilească prin mijloace procedurale specifice dacă taxa achitată în concret de intimată este sau nu mai mare decât nivelul taxelor achitate direct sau indirect pentru produsele interne similare.
A apreciat că obligația de armonizare a legislației interne cu cea europeană revine exclusiv Parlamentului, nu și instanțelor judecătorești. A invocat în acest sens dispozițiile art. 126 alin. 2 din Constituție și a arătat că nicio lege în vigoare nu acordă competența unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale din dreptul intern cu constituția și cu tratatele internaționale, o asemenea atribuție revenind exclusiv Parlamentului și, eventual, Curții Constituționale.
Recurenta a mai menționat că intimatul-reclamant a solicitat în instanță doar restituirea taxei pe poluare, fără a ataca însă actul administrativ-fiscal prin care a fost stabilită această taxă conform art. 205-209 C.pr.fiscală sau în condițiile Legii nr. 554/2004, apreciind că restituirea sumei se poate dispune doar ulterior anulării actului de impunere, în speță nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele la care se referă art. 117 C.pr.fiscală. A subliniat că restituirea taxei pe poluare este posibilă doar în condițiile art. 8 din OUG nr. 50/2008.
Recurenta a criticat și obligarea sa la plata dobânzii fiscale și a cheltuielilor de judecată, apreciind că nu sunt întrunite condițiile legale pentru acordarea acestora.
Examinând recursurile declarate, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
În ce privește criticile formulate de recurenta-pârâtă referitoare la soluția Tribunalului de respingere ca neîntemeiată a cererii sale de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, Curtea constată că acestea sunt străine cauzei, o asemenea cerere incidentală nefiind formulată de Administrația Finanțelor Pblice Sector 6 în cursul judecății în fond. Din actele dosarului rezultă că cel care a chemat în garanție Administrația F. pentru Mediu a fost chiar reclamantul, prin cererea introductivă de instanță.
Cât privește criticile referitoare la necesitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzute de art. 205-209 C.pr.fiscală sau de art. 7 din Legea nr. 554/2004, Curtea reține că sunt nefondate, având în vedere că prin decizia nr. 24/14.11.2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1/03.01.2012 și obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., s-a stabilit că procedura de contestare a deciziei de calcul a taxei pe poluare prevăzută de art. 7 din OUG nr. 50/2008, raportat la art. 205-218 C.pr.fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei pe poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod. Întrucât ceea ce s-a dedus judecății în prezenta cauză este refuzul organului fiscal de restituire a taxei pe poluare, procedura prealabilă nu este obligatorie nici raportat la dispozițiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004.
Cât privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, Curtea constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Or, această problemă de drept a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern, ce intră sub incidența art. 110 TFUE, al cărui scop este acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Se constată așadar că argumentul recurentei în sensul că taxa pe poluare nu are caracter discriminatoriu deoarece se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență sau de vechime, nu este întrutotul exact. Aspectele invocate demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Curtea constată că această concluzie se confirmă și în cauza de față, având în vedere cuantumul deloc neglijabil al taxei plătite de recurentul-reclamant, de 2.141 lei, valoare ce nu se regăsește sub nicio formă în prețul de piață al unui produs național similar, înmatriculat anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu a fost supus unei taxe echivalente și care devine astfel mai atractiv pentru potențialul cumpărător decât produsul importat dintr-un alt stat membru.
Curtea reține așadar că efectul protecționist al reglementării interne este evident prin simplul fapt al perceperii unei taxe de o valoare considerabilă în cazul vehiculelor de ocazie importate, care nu grevează produsele naționale similare înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008.
Referirile din cuprinsul motivelor de recurs la poziția Comisiei Europene sunt irelevante față de jurisprudența recentă a CJUE, anterior menționată, Curtea fiind singura autoritate abilitată să interpreteze dreptul Uniunii.
Recurenta a mai susținut că legislația europeană este obligatorie pentru statele membre ale Uniunii doar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, fiind la latitudinea autorităților naționale forma și mijloacele prin care se asigură atingerea rezultatului, iar taxa de poluare instituită de OUG nr. 50/2008 reprezintă opțiunea legiuitorului național.
Curtea reține că recurenta face confuzie între întinderea forței juridice obligatorii a diferitelor acte juridice comunitare. Astfel, doar directivele sunt obligatorii numai în privința rezultatului, în timp ce prevederile tratatelor constitutive sunt în întregime obligatorii, iar potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE au aplicabilitate directă, nefiind necesară transpunerea conținutului lor într-o lege internă, și sunt prioritare normelor naționale contrare, ceea ce presupune că nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre au obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-106/77 Simmenthal II și C-103/88 Frateli Costanzo Spa). Prin urmare, organele fiscale nu pot justifica perceperea unei taxe invocând legislația internă contrară dreptului Uniunii.
Pentru aceste motive și având în vedere principiul supremației dreptului comunitar, astfel cum a fost consacrat în jurisprudența CJUE, la care a făcut referire prima instanță, principiu instituit expres în ordinea juridică internă prin dispozițiile art. 148 din Constituție, Curtea reține că Tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, iar soluția pronunțată nu reprezintă o ingerință în atribuțiile puterii legiuitoare, argumentele recurentei în acest sens fiind lipsite de fundament.
Prin urmare, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa pe poluare achitată de recurentul-reclamant contravine dreptului european, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
În ce privește însă plata dobânzii aferente taxei prelevate cu încălcarea dreptului european, Curtea reține că sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant.
În speță, s-a contestat în contencios administrativ refuzul recurentei-pârâte de restituire a taxei, solicitarea de obligare a organului fiscal la plata dobânzilor aferente debitului principal, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat, fiind așadar admisibilă în raport de dispozițiile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”, precum și în raport de dispozițiile art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală, potrivit cărora, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă, la nivelul majorărilor de întârziere prevăzute de C.pr.fiscală.
În privința datei de la care se calculează dobânda, Curtea reține că, prin hotărârea din 18.04.2013 pronunțată în cauza C-565/11 I., CJUE a statuat, cu referire la dispozițiile art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală, că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”, stabilind că pentru sumele prelevate cu încălcarea dreptului european statul datorează dobânzi din momentul încasării.
Prin urmare, faptul generator de prejudiciu îl constituie chiar prelevarea taxei pe poluare cu încălcarea dreptului Uniunii, iar nu refuzul organului fiscal de restituire a taxei la solicitarea contribuabilului, astfel încât recurentul-reclamant este îndreptățit la acordarea dobânzii de la data achitării taxei, așa cum a pretins.
Pentru aceleași considerente, nu pot fi primite criticile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la obligația accesorie instituită în sarcina sa, de plată a dobânzii aferente taxei prelevate cu încălcarea dreptului european.
Soluția de admitere a acțiunii fiind corectă, și obligarea recurentei-pârâte căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță de reclamant este pe deplin justificată, față de dispozițiile art. 274 C.pr.civ.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ, va fi admis recursul recurentului-reclamant, cu consecința modificării în parte a sentinței atacate, în sensul că pârâta va fi obligată la plata către reclamant a dobânzii fiscale aferente sumei de 2.141 lei de la data de 10.10.2008 și până la data restituirii efective a taxei pe poluare, în timp ce recursul organului fiscal va fi respins ca neîntemeiat.
În baza art. 274 alin. 1 C.pr.civ., față de soluția pronunțată, recurenta-pârâtă, aflată în culpă procesuală, va fi obligată la plata către recurentul-reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, constând în onorariu de avocat, în sumă de 800 lei, conform chitanței depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva Sentinței civile nr. 1262/12.03.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._/3/2010*, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. V. B. și intimata-chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant S. V. B. împotriva Sentinței civile nr. 1262/12.03.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._/3/2010*, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și cu intimata-chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Obliga pârâta Administrația Sectorului 6 a Finanțelor Publice la plata către reclamant a dobânzii aferente sumei de 2.141 lei de la data de 10.10.2008 și până la data restituirii efective a taxei pe poluare.
Menține celelalte dispoziții.
Obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de 800 lei către recurentul-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.03.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. B. C. P. D. M. D.
GREFIER,
M. B.
Red/thred. jud. BM/ 2 ex./24.03.2014
Jud. fond: S. V., Tribunalul București
| ← Pretentii. Decizia nr. 6010/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti. Art.24... → |
|---|
