Pretentii. Decizia nr. 1845/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1845/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-03-2014 în dosarul nr. 541/87/2013
Dosar nr._ .
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a C. ADMINISTRATIV și FISCAL
Decizia civilă nr. 1845
Ședința publică din data de 10.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: M. B.
JUDECĂTOR: C. P.
JUDECĂTOR: D. M. D.
GREFIER: M. B.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI TELEORMAN împotriva sentinței civile nr. 649/10.04.2013 pronunțate de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. T. P. S.R.L. și cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, în cauza având ca obiect refuz restituire taxă pe poluare (OUG nr. 50/2008).
La apelul nominal făcut în ședință publică nu răspund părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că părțile au solicitat judecata în lipsă, conform art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă de la 1865.
Curtea, având în vedere reorganizarea ANAF dispusă prin OUG nr. 74/2013, HG nr. 520/2013 și OPANAF nr. 1104/2013 și nr. 2211/2013, ia act dă Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului Teleorman a fost desființată, atribuțiile sale fiind preluate de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Ploiești, operând astfel o transmitere legală a calității procesuale, motiv pentru care dispune rectificarea citativului în sensul că recurentă-pârâtă este Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Ploiești.
Nefiind cereri prealabile formulate, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cererea de recurs în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra prezentei cereri de recurs, constată următoarele:
1. C. procesual.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la data de 25.01.2013 sub nr._, reclamanta . a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Teleorman și Administrația F. pentru Mediu, anularea răspunsului nr. 318/23.01.2013 și obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumei de 5108 lei, plus dobânda fiscală aferentă.
În motivare, reclamantul a arătat că a achiziționat un autoturism marca MERCEDES BENZ, tip 0405GN categoria auto M3, norma poluare R2, . WDB_38, nr. de identificare WDB_38, nr. de omologare CGME110011BCOR2, fabricat în anul 1995, . auto H924025, înmatriculat în Uniunea Europeană (Germania) la data de 08.11.1995, pentru înmatricularea căruia în România a fost obligat să achite, la data de 24.12.2010, în baza OUG nr. 50/2008, o taxă pe poluare în sumă de 5108 lei. A susținut reclamantul că această taxă este contrară art. 110 din TFUE, fiind indirect discriminatorie.
Pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului Teleorman, în numele AFP Contribuabili Mijlocii, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii, întrucât reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă impusă de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004. A mai susținut că în cauză nu pot fi aplicabile dispozițiile art 117 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că nu se poate vorbi de aplicarea eronată a prevederilor legale, iar decizia de calcul a taxei pe poluare este un act administrativ-fiscal ce se contestă conform Legii nr. 554/2004. Or, din moment ce reclamantul nu solicită anularea deciziei de calcul al taxei pe poluare, cererea sa este inadmisibilă. Pârâta a mai arătat că instituirea taxei pe poluare prin OUG nr. 50/2008 reprezintă voința legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate să o respecte, în baza art. 13 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
2. Soluția instanței de fond.
Prin sentința civilă nr. 649/10.04.2013, Tribunalul Teleorman a respins excepția inadmisibilității, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtele Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Teleorman și Administrația F. pentru Mediu să restituie reclamantei suma de 5108 lei reprezentând taxa pe poluare, plus dobânda fiscală aferentă, a respins ca nefondat capătul de cerere privind anularea răspunsului nr. 318/23.01.2013 emis de pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Teleorman și a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 42 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Referitor la excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, reținând că această procedură nu trebuie parcursă, conform deciziei nr. 24 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut în esență că taxa pe poluare, instituită în dreptul intern prin OUG nr. 50/2008, este contrară art. 110 din TFUE, fiind indirect discriminatorie, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand, deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, cum este și autoturismul reclamantei, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second-hand deja înmatriculate în România și, după adoptarea OUG nr. 218/2008, vânzarea autoturismelor noi produse în România. Or, după aderarea României la Uniunea Europeană, acest lucru nu este admisibil.
3. Cererea de recurs și întâmpinarea.
Împotriva acestei sentințe, la data de 23.04.2013, a formulat recurs pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI TELEORMAN, în numele AFP CONTRIBUABILII MIJLOCII, prin care a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că taxa pe poluare achitată de reclamantă este interzisă de dispozițiile art. 110 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, în condițiile în care legislația fiscală prevede în mod expres plata acestei taxe cu ocazia primei înmatriculări în România, de unde rezultă că este legal datorată. Din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Comunității Europene rezultă că tratatul nu este încălcat prin instituirea unei taxe de poluare în momentul primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru, iar, prin caracterul ei fiscal, taxa intră în regimul intern de impozitare, domeniu rezervat prerogativelor suverane ale statelor membre. Taxa pe poluare pentru autovehicule a fost instituită în scopul asigurării protecției mediului, cu luarea în considerare a legislației comunitare și a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității Europene, taxa reprezentând opțiunea legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate să respecte prevederile art. 13 din Codul de procedură fiscală.
Recurenta a învederat că în fața instanței de fond a solicitat introducerea în calitate de chemat în garanție a Administrației F. pentru Mediu, întrucât taxa pe poluare nu se face venit la bugetul general consolidat al statului, ci este administrată de AFM.
Recurenta a mai susținut că în mod greșit instanța de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care culpa procesuală aparține AFM, întrucât DGFP Teleorman nu face decât oficiul încasării acestor sume, ele fiind folosite în exclusivitate de către Administrația F. de Mediu.
De asemenea, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a obligat-o la plata dobânzii fiscale aferente, în condițiile în care aceasta nu poate fi considerată obligație neexecutată a DGFP Teleorman către reclamant, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1082 și art. 1084 din Codul civil.
În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 299-316 din Codul de procedură civilă.
La data de 03.03.2014, a formulat întâmpinare intimata-reclamantă S.C. T. P. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată din recurs, învederând că instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile dreptului comunitar, care au prioritate față de dreptul național. A mai arătat că sunt nefondate criticile referitoare la chemarea în garanție a Administrației F. de Mediu, întrucât recurenta nu a formulat în fața instanței de fond o astfel de cerere.
În drept, intimata a invocat dispozițiile art. 115-118 din Codul de procedură civilă.
4. Soluția instanței de recurs.
Examinând prezenta cerere de recurs, prin prisma dispozițiilor art. 304¹ din Codul de procedură civilă de la 1865, Curtea constată că este neîntemeiată, nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9, astfel cum a fost argumentat de recurenta-pârâtă, întrucât instanța de fond a făcut o aplicare corectă a legii, prin raportare la situația de fapt și la dispozițiile legale în vigoare.
Astfel, critica recurentei-pârâte privind neintroducerea în cauză de către instanța de fond a chematei în garanție Administrația F. de Mediu este în mod vădit neîntemeiată, întrucât recurenta-pârâtă nu a formulat o astfel de cerere de intervenție forțată în cursul judecății în fața primei instanțe, fiind în eroare asupra acestui aspect.
De asemenea, critica recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată de prima instanță pe fondul acțiunii nu este întemeiată, întrucât tribunalul a reținut întemeiat neconformitatea obligației de plată a taxei pe poluare, instituite în dreptul intern prin OUG nr. 50/2008, față de prevederile art. 110 alin. 1 din TFUE.
Astfel, la data de 27.12.2010, intimata-reclamantă a achitat suma de 5108 lei reprezentând taxa pe poluare, pentru înmatricularea în România a unui autoturism ce a fost înmatriculat pentru prima dată, la data de 08.11.1995, într-un stat membru al Uniunii Europene (Germania). Intimata-reclamantă, la data de 16.01.2013, a adresat Administrației Financiare pentru Contribuabilii Mijlocii Teleorman o cerere de restituire a taxei pe poluare, la care i s-a răspuns negativ prin adresa nr. 318/23.01.2013.
Apreciind pozitia pârâtei ca un refuz nejustificat de soluționare favorabilă a cererii sale de restituire, reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ competentă cu soluționarea unei acțiuni în restituirea acestei taxe.
În consecință, Curtea constată că temeiul juridic al acțiunii se circumscrie dispozițiilor art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al sau recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii”. Calea unei acțiuni în contencios administrativ este deschisă nu doar celui care contestă actul administrativ tipic, ci și celui care atacă în justiție actul administrativ atipic (asimilat), adică al tăcerii administrației sau al refuzului nejustificat. De altfel, Curtea constată că actul vătămător pentru intimata-reclamantă îl constituie însăși plata taxei speciale pentru autoturism, iar demersul prealabil administrativ la care este obligată prin dispozițiile Legii nr. 554/2004 este asigurat prin cererea de restituire formulată la data de 16.01.2013.
Având în vedere invocarea în cauză a contrarietății legislației interne față de prevederile art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, Curtea reține că, prin art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția României, revizuită în 2003, se prevede că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
De asemenea, prin dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României se prevede că legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform, alin. 4 al aceluiași articol, jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
În ceea ce privește dreptul unional aplicabil în cauză, Curtea reține că, potrivit unei jurisprudențe constante CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor încasate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (cauza 199/82-San Giorgio, cauza 62/93-BP Soupergaz, cauzele reunite 441/98 și 442/98-Michailidis).
De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului unional sunt regulile naționale, care însă trebuie să respecte principiile echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cerereile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european).
Raportat la jurisprudența mai sus indicată, Curtea constată că dreptul fiscal român nu prevede vreun remediu special, care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor și impozitelor încasate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului unional. În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca, în temeiul art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României și art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală, să solicite restituirea taxei încasate „prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale”.
Potrivit dispozițiilor art. 110 din TFUE, invocate de către intimata-reclamantă în susținerea prezentului său demers judiciar, „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.” Aceste dispoziții limitează practic libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor, prin aplicarea unor taxe direct sau indirect discriminatorii ori protecționiste.
Actualul art. 110 din TFUE interzice, așadar, discriminarea fiscală, directă sau indirectă, între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esența acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară în România.
În ceea ce privește reglementarea internă, Curtea constată ca taxa specială pentru autovehicule a fost introdusă pentru prima dată în România prin Legea nr. 343/2006 de completare a Codului fiscal, sub denumirea de taxă de primă înmatriculare, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar, după modificarea Legii nr. 343/2006 prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (ex. cele cu handicap, misiuni diplomatice etc), cât și situații de scutire de la plata taxei (ex. vehiculele istorice).
Dispozițiile art. 241¹-241³ din Codul fiscal au fost abrogate la data de 1 iulie 2008, prin . OUG nr. 50/2008, care a instituit taxa pe poluare, în legătură cu care CJUE s-a pronunțat că este contrară art. 90 din TCE (art. 110 TFUE), întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand, deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând astfel vânzarea autoturismelor deja înmatriculate în România.
Astfel, răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu la data de 18.06.2009, în cauza 402/09-T.,Curtea de Justitie a Uniunii Europene s-a pronunțat că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculari în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât să descurajeze punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”. În același sens a fost și soluția în cauza 236/10-N., în care s-au pus în discuție variantele taxei pe poluare aplicate în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2010, iar la paragraful 28, Curtea a reiterat faptul că taxa pe poluare nu este compatibilă cu principiul „poluatorul plătește”.
În atare condiții, având în vedere situația de fapt reținută de instanța de fond, Curtea constată că în mod corect a apreciat aceasta că în speță sunt aplicabile considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene prezentate în cauzele T. și N., ca și în cele ulterioare, soluționate de Curte prin ordonanțe (D., I., I., V., M., O., ., Ș.), fiind vorba despre o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene și cele de ocazie, având aceeași vechime și aceeași uzură, de pe piața națională, ceea ce conduce la încălcarea principiului liberei circulații a mărfurilor (una dintre cele patru libertăți fundamentale pe baza cărora s-a construit Comunitatea Europeană, în prezent Uniunea Europeană).
Astfel, analizând dispozițiile OUG nr. 50/2008, Curtea constată că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxa pentru emisii polunate, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă această taxă se percepe dacă autoturismul este înmatriculat pentru prima dată în România. Având acest efect specific, taxa respectivă diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul în speță, iar cumpărătorii sunt orientați, din considerente de ordin fiscal, să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România.
Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil, atâta timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor.
Prin urmare, Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dreptului unional și a principiilor desprinse din jurisprudența CJUE, constatând întemeiat că refuzul recurentei-pârâte de restituire a taxei pentru emisii poluante, calculate și încasate în temeiul OUG nr. 50/2008, este nejustificat, fiind dat cu încălcarea dreptului european în materie, care se aplică prioritar față de dispozițiile legale interne contrare.
În ceea ce privește critica recurentei-pârâte în sensul greșitei sale obligări la plata dobânzii fiscale, Curtea constată că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată. În acest sens, pe lângă reglementarea internă expresă a dreptului contribuabilului de a solicita și primi dobânzile aferente, Curtea reține că CJUE s-a pronunțat constant că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă. Aceasta cuprinde și pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilității premature a taxei (cauzele reunite 397/98 și 410/98-Metallgesellschaft și alții, cauza 446/04-Test Claimants in the FII Group Litigation, cauzele reunite 113/10, 147/2010 și 234/10-Zuckerfabrik Jülich și alții). În consecință, principiul obligării statelor membre să restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din urmă drept. Având în vedere hotărârea preliminară din cauza 565/11-I., Curtea constată că CJUE nu numai că a recunoscut dreptul contribuabilului de a i se restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, dar a statuat că dobânda ar trebui achitată de la data plății taxei plătite fără temei. În aceste condiții, este neîntemeiată critica recurentei cu privire la greșita sa obligare de către instanța de fond la plata dobânzii legale. Totodată, nu poate fi primită susținerea recurentei, în sensul că dobânda fiscală ar trebui suportată de AFM, întrucât recurenta este cea care a încasat taxa respectivă, raportul juridic de drept fiscal născându-se între organul fiscal și intimata-reclamantă.
În ceea ce privește critica recurentei-pârâte cu privire la greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă de la 1865, reținând culpa procesuală și a pârâtei AFP Contribuabilii Mijlocii Teleorman, care, prin adresa nr. 318/23.01.2013, a refuzat să restituie administrativ taxa pe poluare percepută nelegal (cu încălcarea art. 110 din TFUE, direct și cu prioritate aplicabil în dreptul intern), obligând practic intimata-reclamantă să formuleze acțiune în justiție. Culpa procesuală și a pârâtei AFP Contribuabilii Mijlocii Teleorman a fost reținută corect de instanța de fond, în condițiile în care aceasta a pierdut procesul, fiind obligată, alături de AFM, la restituirea către reclamantă a taxei pe poluare încasate nelegal. În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte, în sensul că nu s-ar afla în culpă procesuală, întrucât a încasat taxa în temeiul legii și pentru AFM.
Față de aceste considerente, constatând că motivul de recurs invocat, astfel cum a fost argumentat de recurenta-pârâtă, este neîntemeiat și că soluția recurată este legală și temeinică, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, va respinge prezentul recursul ca nefondat.
În baza art. 274 din Codul de procedură civilă de la 1865, reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte și având în vedere cheltuielile de judecată efectuate de intimata-reclamantă în recurs, dovedite prin chitanța nr. 556/28.02.2014 (fila 16), Curtea va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI împotriva sentinței civile nr. 649/10.04.2013 pronunțate de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamanta S.C. T. P. S.R.L. și cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. B. C. P. D. M. D.
GREFIER
M. B.
Red./thred. DDM/ 2 ex/ 27.03.2014.
Jud. fond: T. I., Tribunalul Teleorman.
| ← Pretentii. Decizia nr. 8036/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act administrativ. Sentința nr. 2044/2014. Curtea de... → |
|---|
