Pretentii. Decizia nr. 195/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 195/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-01-2014 în dosarul nr. 1146/3/2012
Dosar nr._ .
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a C. ADMINISTRATIV și FISCAL
Decizia civilă nr. 195
Ședința publică din data de 13.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: D. M. D.
JUDECĂTOR: A. P.
JUDECĂTOR: C. P.
GREFIER: M. G.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta–pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 1, împotriva sentinței civile nr. 1014/25.02.2013 pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata–reclamantă C. M. V. și cu intimata-chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, în cauza având ca obiect pretenții-taxă pe poluare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurenta-pârâtă a solicitat judecata în lipsă, conform art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă, după care:
Curtea ia act că, potrivit OUG nr. 74/2013 și HG nr. 520/2013, DGFPMB s-a desființat, atribuțiile sale fiind preluate de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, operând astfel o transmitere legală a calității procesuale, motiv pentru care dispune rectificarea citativului, în sensul menționării denumirii actuale a recurentei.
Nefiind cereri prealabile formulate, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cererea de recurs în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
- C. procesual.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 13 ianuarie 2012, reclamanta C. M. V. a solicitat obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice sector 1 București la restituirea sumei de 1132 lei reprezentând taxă pe poluare, plus rata dobânzii legale calculată până la data achitării integrale a debitului.
În motivare, reclamanta a susținut în esență neconformitate taxei pe poluare, instituite în dreptul intern prin OUG nr. 50/2008, cu art. 110 din TFUE, opinând că aceasta are un caracter indirect discriminatoriu.
Pârâta AFP Sector 1 a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii ca nefondată, susținând că taxa pe poluare nu contravine art. 110 din TFUE.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, prin care a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1132 lei, în situația în care va cădea în pretenții.
2. Soluția instanței de fond.
Prin sentința civilă nr. 1014/25.02.2013, Tribunalul București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 1 București ca nefondată, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1132 lei reprezentând taxă de poluare, precum și a dobânzii fiscale aferente acestei sume, începând din a 46-a zi de la data de 18 octombrie 2011 și până la data plății efective, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 39,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a admis cererea de chemare în garanție și a obligat Administrația F. pentru Mediu la plata către pârâtă a sumei de 1132 reprezentând taxă pe poluare.
Pentru a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de fond a reținut că AFP Sector 1 este instituția emitentă a deciziei de calcul al taxei pe poluare și a încasat această taxă, astfel încât raporturile juridice de drept fiscal s-au născut între reclamantă și AFP Sector 1, neavând relevanță din această perspectivă împrejurarea că taxa pe poluare încasată se face venit la bugetul F. pentru Mediu și se administrează de AFM. În consecință, tribunalul a reținut că, față de reclamantă, singura instituție obligată la restituire este organul fiscal competent, între reclamantă și AFM neexistând niciun raport juridic fiscal, care sa justifice obligarea AFM la restituirea către reclamantă a taxei pe poluare. În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta a achiziționat, la data de 7 noiembrie 2009, de la ., un autoturism marca Volkswagen Glof, an fabricație 2005, . WVWZZZ1KZ5W173432, înmatriculat pentru prima dată la data de 11 ianuarie 2005 și pentru înmatricularea căruia în România a fost obligată la plata taxei speciale pe poluare în cuantum de 1132 lei, conform deciziei de calcul.
Potrivit art. 3 din OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se datorează această taxă pentru autovehiculele din categoriile M(1)-M(3) și N(1)-N(3), astfel cum sunt acestea definite în Reglementările privind omologarea de tip și eliberarea cărții de identitate a vehiculelor rutiere, precum și omologarea de tip a produselor utilizate la acestea, aprobate prin Ordinul Ministrului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței nr. 211/2003.
Conform art. 4 lit. a din OUG nr. 50/2008, obligația de plată a acestei taxe intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, fără ca textul legal să facă distincție nici între autoturismele produse în România și cele în afară, nici între autoturismele noi și cele second-hand.
Tribunalul a reținut că, în expunerea de motive care însoțește proiectul de lege privind aprobarea OUG nr. 50/2008, depus la Parlament sub nr. PL-x 536/10.09.2008 și disponibil pe site-ul Camerei Deputaților, este menționat în mod expres că, dacă nu s-ar fi promovat acest act normativ, o consecință ar fi fost facilitarea intrării în România a unui număr foarte mare de autovehicule second-hand cu vechime de peste 10 ani, care ar fi fost achiziționate datorită prețului foarte mic. Așadar, este de remarcat faptul că s-a dorit ca taxa pe poluare (al cărei scop este în principiu corect -“poluatorul plătește”) să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.
Însă, conform cu art. 110 din TFUE, „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Aceste dispoziții comunitare au prioritate față de dreptul național, atât în baza art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție („ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”), cât și în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, conform căruia orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
Prin Hotărârea din 07.07.2011, CJUE s-a pronunțat în cauza C-263/10 I. N. asupra interpretării art.110 TFUE (fostul art.90 din TCE) statuând că acesta trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
S-a apreciat că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008, prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și OUG nr. 119/2009, mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
CJUE a reținut că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește.
Art. 110 TFUE a fost interpretat în același sens de CJUE și în hotărârea pronunțată la 07.04.2011 în cauza T. C-402/2009, în care s-a precizat că acest articol obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie națională și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare, OUG 50/2008 având ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărare în alte state membre. Astfel, taxa pe poluare, instituită de OUG nr. 50/2008, contravine art. 110 TFUE, reclamanta fiind îndreptățită la restituirea acesteia.
Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că refuzul pârâtei de a restitui taxa pe poluare este nejustificat, astfel că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin. 1, 2 alin. 2 și 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 pentru ca reclamanta să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei.
În ceea ce privește cererea reclamantei de acordare a dobânzii legale, tribunalul a apreciat-o ca fondată în parte. Pe de o parte, având în vedere caracterul fiscal al raportului juridic dedus judecății, dobânda care ar putea fi solicitată de reclamantă, accesoriu al unei creanțe fiscale, este doar dobânda fiscală, nu cea legală, reglementată actualmente de OG 13/2011. Pe de altă parte, tribunalul a reținut că, potrivit art. 124 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la bugetul de stat, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. 2 sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.” Reclamanta a făcut dovada faptului că a formulat o astfel de solicitare organului fiscal, odată cu cererea principală de restituire, la această solicitare pârâta neformulând vreun răspuns.
Dobânzile fiscale solicitate de reclamantă, aferente sumei reținute în temeiul unui act normativ care este neconform legislației comunitare, nu pot curge decât de la expirarea termenului de soluționare a cererii de restituire, iar nu de la data formulării cererii sau achitării sumei. Astfel, acest capăt subsidiar de cerere a fost admis în parte, în sensul acordării dobânzii fiscale aferente din a 46-a zi de la data înregistrării cererii de restituire, respectiv de la data de18 octombrie 2011, conform art. 124 alin 2 din Codul de procedură fiscală, dobândă care se va plăti până la data achitării efective a sumei.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva Administrației F. pentru Mediu, instanța de fond a apreciat-o ca întemeiată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2008 modificată, taxa de poluare încasată se constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu. Totodată, conform art. 5 alin. 1 din același act normativ, taxa pe poluare se calculează de organul fiscal competent, iar, conform alin. 4, taxa se plătește de contribuabil într-un cont deschis la unitățile Trezoreriei Statului, pe numele Administrației F. pentru Mediu.
HG nr. 686/2008 privind normele de aplicare a OUG nr. 50/2008 reglementează, în cadrul art. 3 alin. 5-8, modalitatea în care se transferă suma încasată cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare, Administrația F. Pentru Mediu, respectiv: „taxa se achită în lei de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, în contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală a contribuabililor persoane fizice sau juridice. În ultima zi lucrătoare a lunii, unitățile Trezoreriei Statului transferă în contul 50.17 "Disponibil al fondului pentru mediu", deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu la Trezoreria Sectorului 6,sumele colectate în contul prevăzut la alin. 4. Transferul sumelor se efectuează din contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală atribuit Trezoreriei Statului (_), la nivelul soldului creditor al contului. Concomitent cu efectuarea operațiunilor de transfer prevăzute la alin. 6, unitățile Trezoreriei Statului transmit în sistem electronic Administrației F. pentru Mediu un fișier conținând toate operațiunile efectuate prin contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule.
Conform art. 60 alin. 1 C.pr.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
Din coroborarea acestor dispoziții legale reiese faptul că pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 1 este îndreptățită a se regresa împotriva Administrației F. pentru Mediu, în situația în care este obligată la restituirea taxei de poluare încasate, întrucât suma încasată nu a intrat în propriul buget, ci autoritatea fiscală a virat suma respectivă la bugetul F. pentru mediu, gestionat de Administrația F. pentru Mediu.
S-a mai reținut și faptul că bugetele administrațiilor finanțelor publice sunt distincte, din punct de vedere legal, de bugetul F. pentru Mediu. Suma reprezentată de taxa de poluare a profitat activității Administrației F. pentru Mediu, Administrația Fiscală nefiind altceva decât un colector al acestei taxe, în beneficiul exclusiv al F. pentru Mediu. În speță, AFP Sector 1 a acționat ca un mandatar în favoarea Administrației F. pentru Mediu, colectând o taxă în numele și pentru acest fond special. Astfel, este evident că administrațiile finanțelor publice, în situația în care sunt obligate la restituirea taxei de poluare încasate, se pot îndrepta împotriva Administrației F. pentru Mediu, în vederea recuperării prejudiciului produs.
3. Cererea de recurs.
Împotriva acestei sentințe, la data de 29.03.2013 a formulat recurs pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, în reprezentarea A.F.P. SECTOR 1, prin care a solicitat admiterea recursului si modificarea sentinței recurate, în principal în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
În motivare, recurenta a arătat că hotărârea recurată este netemeinica si nelegala, fiind data cu aplicarea greșita a legii, astfel încât devine incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente:
Instanța de fond a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice sector 1, în condițiile în care taxa pe poluare se constituie venit la bugetul F. pentru mediu si se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului, organului fiscal revenindu-i numai obligația calculării taxei de poluare si incasarii acesteia prin Trezoreria Statului. Având in vedere ca taxa de poluare nu se face venit la bugetul de stat, aflat in administrarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1, prin achitarea acestei taxe ia naștere un raport juridic fiscal între AFP sector 1 și plătitor.
Instanța de fond în mod nelegal a obligat la restituirea taxei pe poluare, în condițiile în care aceasta nu contravine dispozițiilor art. 110 din TFUE. Potrivit jurisprudentei CJUE, art. 110 este încălcat atunci cand taxa aplicata produselor importate si taxa aplicata produselor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite. Astfel, atat Tratatul, cat si Directiva a șasea (Directiva 77/388/CE) nu interzic perceperea unei taxe precum taxa speciala pentru autoturisme si autovehicule, ci doar nasc discuții cu privire la modul de calcul al acestei taxe. In susținerea acestui punct de vedere, recurenta a invocat prevederile art. 33 din Directiva a șasea (77/388/CEE) a Consiliului Comunităților Europene privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri-sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată- baza unitară de stabilire, care reglementează: "fără a aduce atingere altor dispoziții comunitare, dispozițiile prezentei directive nu împiedică niciun stat membru să mențină sau să introducă impozite pe contractele de asigurări, pe pariuri și jocuri de noroc, accize și taxe de timbru și, în general, orice impozite și taxe care nu pot fi caracterizate ca impozite pe cifra de afaceri".
Instanța de fond a obligat în mod nelegal la plata dobânzii din a 46-a zi de la data înregistrării cererii, în condițiile în care acestea pot fi acordate doar din a 30-a zi de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești.
Instanța de fond a obligat în mod nelegal la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu se poate reține culpa sa procesuală, din moment ce a încasat taxa în temeiul dispozițiilor legale în vigoare și a virat-o în bugetul F. pentru Mediu.
În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Intimatele nu au formulat întâmpinare, deși aceasta era obligatorie în cauză.
4. Soluția instanței de recurs.
Examinând prezentul recurs, prin prisma dispozițiilor art. 304 și 304¹ din Codul de procedură civilă, Curtea constată că acesta este neîntemeiat, nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost argumentat de recurenta-pârâtă, întrucât instanța de fond a făcut o aplicare corectă a legii, prin raportare la situația de fapt și la dispozițiile legale în vigoare.
Astfel, în ceea ce priveștecritica recurentei-pârâte cu privire la greșita soluționare de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a AFP sector 1, aceasta este neîntemeiată, prima instanța procedând în mod legal la respingerea excepției.
În acest sens, Curtea constată că AFP sector 1 este emitenta deciziei de calcul nr._/17.11.2009, a încasat taxa pe poluare în cuantum de 1132 lei și a refuzat restituirea acesteia, astfel încât raporturile juridice de drept administrativ-fiscal s-au născut între intimata-reclamantă și AFP Sector 1, neavând relevanță din această perspectivă împrejurarea că taxa pe poluare încasată se face venit la bugetul F. pentru Mediu și se administrează de AFM.
În aceeași ordine de idei, Curtea reține că, potrivit art. 8 alin. 4 din OUG nr. 50/2008 și art. 6 din Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008, cererea de restituire se depune la organul fiscal competent și se soluționează de către acesta, pe baza unei note de restituire, restituirea efectivă fiind efectuată tot de organul fiscal competent, de la bugetul de stat, din contul de venituri bugetare în care a fost încasată suma.
Prin urmare, singura autoritate care a prejudiciat intimata-reclamantă este AFP Sector 1, independent de faptul că suma încasată de aceasta are ca destinație Fondul de mediu. Prejudiciul a fost cauzat la data încasării necuvenite a sumei, iar nu ulterior, prin virarea acesteia către Fondul pentru Mediu.
Nici critica recurentei-pârâte cu privire la soluția pronunțată de prima instanță pe fondul acțiunii nu este întemeiată, întrucât tribunalul a reținut întemeiat neconformitatea obligației de plată a taxei pe poluare, instituite în dreptul intern prin OUG nr. 50/2008, față de prevederile art. 110 alin. 1 din Ttratatul de Funcționare a Uniunii Europene.
Astfel, intimata-reclamantă a achitat suma de 1132 lei reprezentând taxa pe poluare, pentru înmatricularea în România a unui autoturism ce a fost înmatriculat pentru prima dată într-un stat membru al Uniunii Europene (Germania).
Intimata-reclamantă, la data de 20.10.2011, a adresat Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 1 o cerere de restituire a acestei taxe, la care nu i s-a răspuns.
Apreciind pozitia pârâtei ca un refuz nejustificat de restituire, reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu soluționarea unei acțiuni în în restituirea taxei, invocând refuzul autorității administrative de a soluționa favorabil cererea sa.
În consecință, Curtea constată că instanța de fond a reținut corect că temeiul juridic al acțiunii se circumscrie dispozițiilor art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al sau recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii”. Calea unei acțiuni în contencios administrativ este deschisă nu doar celui care contestă actul administrativ tipic, ci și celui care atacă în justiție actul administrativ atipic (asimilat), adică al tăcerii administrației sau al refuzului nejustificat. De altfel, Curtea constată că actul vătămător pentru intimata-reclamantă îl constituie însăși plata taxei speciale pentru autoturism, iar demersul prealabil administrativ la care este obligată prin dispozițiile Legii nr. 554/2004 este asigurat prin cererea de restituire formulată la data de 20.10.2011.
Având în vedere invocarea în cauză a contrarietății legislației interne față de prevederile art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, Curtea reține că, prin art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția României, revizuită în 2003, se prevede că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. De asemenea, prin dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României se prevede că legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform, alin. 4 al aceluiași articol, jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
În ceea ce privește dreptul unional aplicabil în cauză, Curtea reține că, potrivit unei jurisprudențe constante CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor încasate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (cauza 199/82-San Giorgio, cauza 62/93-BP Soupergaz, cauzele reunite 441/98 și 442/98-Michailidis).
De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului unional sunt regulile naționale, care, însă, trebuie să respecte principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cerereile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european).
Raportat la jurisprudența mai sus indicată, Curtea constată că dreptul fiscal român nu prevede vreun remediu special, care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor și impozitelor încasate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului unional. În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca, în temeiul art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României și art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală, să solicite restituirea taxei încasate „prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale”.
Potrivit dispozițiilor art. 110 din TFUE, invocate de către intimata-reclamantă în susținerea prezentului său demers judiciar, „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.” Aceste dispoziții limitează practic libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor, prin aplicarea unor taxe direct sau indirect discriminatorii ori protecționiste. Actualul art. 110 din TFUE interzice, așadar, discriminarea fiscală, directă sau indirectă, între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esența acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară în România.
În ceea ce privește reglementarea internă, Curtea constată ca taxa specială pentru autovehicule a fost introdusă pentru prima dată în România prin Legea nr. 343/2006 de completare a Codului fiscal, sub denumirea de taxă de primă înmatriculare, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar, după modificarea Legii nr. 343/2006 prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (ex. cele cu handicap, misiuni diplomatice etc), cât și situații de scutire de la plata taxei (ex. vehiculele istorice).
Dispozițiile art. 241¹-241³ din Codul fiscal au fost abrogate la data de 1 iulie 2008, prin . OUG nr. 50/2008, care a instituit taxa pe poluare, în legătură cu care CJUE s-a pronunțat că este contrară art. 90 din TCE (art. 110 TFUE), întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand, deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând astfel vânzarea autoturismelor deja înmatriculate în România.
Astfel, răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu la data de 18.06.2009, în cauza 402/09-T.,Curtea de Justitie a Uniunii Europene s-a pronunțat că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculari în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât să descurajeze punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”. În același sens a fost și soluția în cauza 236/10-N., în care s-au pus în discuție variantele taxei pe poluare aplicate în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2010, iar la paragraful 28, Curtea a reiterat faptul că taxa pe poluare nu este compatibilă cu principiul „poluatorul plătește”.
În atare condiții, având în vedere situația de fapt reținută de instanța de fond, Curtea constată că în mod corect a apreciat aceasta că în speță sunt aplicabile considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene prezentate în cauzele T. și N., ca și în cele ulterioare, soluționate de Curte prin ordonanțe (D., I., I., V., M., O., ., Ș.), fiind vorba despre o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene și cele de ocazie, având aceeași vechime și aceeași uzură, de pe piața națională, ceea ce conduce la încălcarea principiului liberei circulații a mărfurilor (una dintre cele patru libertăți fundamentale pe baza cărora s-a construit Comunitatea Europeană, în prezent Uniunea Europeană).
Astfel, analizând dispozițiile OUG nr. 50/2008, Curtea constată că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxa pentru emisii polunate, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă această taxă se percepe dacă autoturismul este înmatriculat pentru prima dată în România. Având acest efect specific, taxa respectivă diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul în speță, iar cumpărătorii sunt orientați, din considerente de ordin fiscal, să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil, atâta timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor.
Prin urmare, Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dreptului unional și a principiilor desprinse din jurisprudența CJUE, constatând întemeiat că refuzul recurentei-pârâte de restituire a taxei pentru emisii poluante, calculate și încasate în temeiul OUG nr. 50/2008, este nejustificat, fiind dat cu încălcarea dreptului european în materie, care se aplică prioritar față de dispozițiile legale interne contrare.
În ceea ce privește critica recurentei-pârâte în sensul greșitei sale obligări la plata dobânzii fiscale, Curtea constată că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată. În acest sens, pe lângă reglementarea internă expresă a dreptului contribuabilului de a solicita și primi dobânzile aferente, Curtea reține că CJUE s-a pronunțat constant că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă. Aceasta cuprinde și pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilității premature a taxei (cauzele reunite 397/98 și 410/98-Metallgesellschaft și alții, cauza 446/04-Test Claimants in the FII Group Litigation, cauzele reunite 113/10, 147/2010 și 234/10-Zuckerfabrik Jülich și alții). În consecință, principiul obligării statelor membre să restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din urmă drept.
În această privință, Curtea a statuat că, în absența unei reglementări a Uniunii, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea condițiile în care se impune acordarea unor astfel de dobânzi, în special rata și modul de calcul al acestor dobânzi. Aceste condiții trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor cereri similare întemeiate pe dispoziții de drept intern și nici concepute astfel încât să facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.
Curtea constată că, la data de 18.04.2013, CJUE, prin răspunsul formulat la întrebarea preliminară în cauza 565/11-I., s-a pronunțat că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție din litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe. Cu alte cuvinte, astfel cum rezultă din paragraful 28, CJUE a statuat că, dobânzile ar trebui acordate de la data plății. Astfel, în ceea ce privește principiul echivalenței, Curtea a arătat că nu dispune de niciun element de natură să dea naștere unor îndoieli în legătură cu conformitatea cu acesta a regimului în discuție în litigiul principal, în condițiile în care din dosarul de care dispune Curtea pare să rezulte că regimul în discuție în litigiul principal, care nu acordă dobânzi decât începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, se aplică tuturor sumelor care trebuie restituite de la buget, atât celor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor percepute cu încălcarea dreptului național, aspect care trebuie însă verificat de instanța de trimitere. Însă, în ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a arătat că acesta impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei. În speță, CJUE a constatat că un regim precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, nu îndeplinește această cerință. Astfel, această pierdere depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii și survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză și data restituirii acesteia (paragraful 28).
Prin urmare, având în vedere hotărârea preliminară din cauza 565/11-I., Curtea constată că CJUE nu numai că a recunoscut dreptul contribuabilului de a i se restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, dar a statuat că dobânda ar trebui achitată de la data plății taxei plătite fără temei. În aceste condiții, este neîntemeiată critica recurentei cu privire la greșita sa obligare de către instanța de fond la plata dobânzii fiscale din a 46-a zi de la data înregistrării cererii sale de restituire și în niciun caz nu poate fi primită susținerea acesteia, în sensul că dobânzile ar trebui acordate doar din a 30-a zi de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești.
În ceea ce privește critica recurentei-pârâte cu privire la greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, reținând culpa procesuală a pârâtei AFP sector 1, care a refuzat să restituie administrativ taxa pe poluare percepută nelegal (cu încălcarea art. 110 din TFUE, direct și cu prioritate aplicabil în dreptul intern), obligând practic reclamanta să formuleze acțiune în justiție.
Culpa procesuală a pârâtei AFP sector 1 a fost reținută corect de instanța de fond, în condițiile în care aceasta a pierdut procesul, fiind obligată la restituirea către reclamantă a taxei pe poluare. În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte, în sensul că nu se află în culpă procesuală, întrucât a încasat taxa în temeiul legii și pentru AFM.
De asemenea, reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată suportate, prin depunerea chitanțelor de plată a taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Afirmația recurentei-pârâte, în sensul că una dintre condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se acorda cheltuielile de judecată este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, este vădit neîntemeiată, dispozițiile art. 274 din codul de procedură civilă neimpunând o astfel de cerință. Chestiunea momentului la care poate fi pusă în executare hotărârea judecătorească, inclusiv sub aspectul cheltuielilor de judecată, este diferită de condițiile prevăzute de lege pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
De asemenea, este vădit neîntemeiată și afirmația recurentei-pârâte, în sensul că una dintre condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se acorda cheltuielile de judecată este reținerea în sarcina sa a relei-credințe, comportării neglijente sau exercitării abuzive a drepturilor procesuale, întrucât art. 274 din Codul de procedură civilă prevede doar că „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Or, recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, fiind obligată la restituirea taxei pe poluare în cuantum de 1132 lei și a dobânzii fiscale aferente, motiv pentru care instanța de fond a obligat-o în mod legal și temeinic la suportarea cheltuielilor de judecată în valoare de 39,30 lei, fiind în culpă procesuală, întrucât a pierdut procesul.
Față de aceste considerente, constatând că motivul de recurs invocat, astfel cum a fost argumentat, este neîntemeiat și că soluția recurată este legală și temeinică, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta–pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1014/25.02.2013 pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul_, în contradictoriu cu intimata–reclamantă C. M. V. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 13 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. M. D. A. P. C. P.
GREFIER
M. G.
Red/thred. jud. DDM/ 2 ex/ 03.02.2014.
Jud. fond: A. I. N., Tribunalul București-Secția a IX-a C..
| ← Obligare emitere act administrativ. Sentința nr. 1321/2014.... | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 1253/2014.... → |
|---|
