Pretentii. Decizia nr. 2085/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2085/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-03-2014 în dosarul nr. 540/87/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2085
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 17.03.2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. M. P.
JUDECĂTOR - M. D.
JUDECĂTOR - A. V.
GREFIER - A. M. C.
Pe rol se află soluționarea recursului promovat de recurenta pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE PENTRU CONTRIBUABILI MIJLOCII TELEORMAN din cadrul DIRECȚIEI GENERALE A FINANȚELOR PUBLICE TELEORMAN PRIN DIRECȚIA GENERALÂ A FINANȚELOR PUBLICE TELEORMAN împotriva sentinței civile nr. 648/10.04.2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, complet specializat pentru contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. T. P. S.R.L. A. și intimata pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU din cadrul MINISTERULUI MEDIULUI ȘI SCHIMBARILOR CLIMATICE, având ca obiect pretenții - anulare act plată taxă poluare, restituire taxă poluare.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Față de lipsa părților, Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La reluarea cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că:
- recurenta pârâtă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă și prin serviciul registratură;
- în data de 03.03.2014, intimata reclamantă S.C. T. P. S.R.L. A. a depus împuternicire avocațială și întâmpinare în 3 exemplare.
Curtea constată incidența în speță a dispozițiilor OUG nr. 74/2013, iar în acest sens faptul că recurenta pârâtă este Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Ploiești astfel că dispune rectificarea inclusiv în sistem ECRIS cu privire la denumirea corectă a acestei instituții.
Întrucât s-a cerut judecarea cauzei și în lipsa părților legal citate, în temeiul art. 150 C.pr.civ. Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 648/10.04.2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, complet specializat pentru contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, s-au dispus următoarele:
- a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâtele Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Teleorman din cadrul DGFP Teleorman, Administrația F. pentru Mediu din cadrul Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice, în sensul că au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 6600,49 lei, reprezentând taxa pe poluare pentru autovehicule, actualizata cu rata dobânzii aferente, calculată potrivit art. 120 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, cu modificările și completările ulterioare;
- a fost respins ca nefondat capătul de cerere privind anularea răspunsului nr. 321/23.01.2013, emis de pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Teleorman;
- au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 42 lei reprezentând cheltuieli de judecata ocazionate de soluționarea cauzei.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă a fost respinsă ca nefondată, tribunalul având în vedere că prin Decizia 24/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat recursul în interesul legii care stabilește că pot fi formulate cereri de chemare în judecată de acest gen și fără a se respecta procedura prevăzută de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Faptul că taxa de poluare a fost sau nu plătita ca urmare a achitării eronate a vreunei prevederi legale nu conduce la concluzia că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, aceeași concluzie reieșind și în ce privește temeiul juridic al cererii reclamantului.
Instanța de judecată în cadrul procesului va pune în discuția parților temeiul juridic al cererii formulate și va stabili acest temei.
Indicarea greșita a temeiului juridic în cererea de chemare în judecată, nu este sancționata de către legiuitor și nici nu îndreptățește pârâtul să susțină ca cererea reclamantului este inadmisibilă.
Din aceste considerente, tribunalul a apreciat că excepția inadmisibilității este nefondată și a respins-o.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanta a achiziționat un autoturism marca M., categoria auto M 3, nr. identificare WMAA101257B012254, nr. omologare CEMA120011BC7R2, an fabricație 1993, . auto G109320.
La data de 24.12.2010, în baza OG 50/2008, a achitat taxă de primă înmatriculare în sumă de 6600,49 lei, conform ordinului de plată nr. 235/27.12.2010.
Divergențele dintre părți privesc regimul juridic al taxei pe emisiile poluante, legislația aplicabila și conformitatea acesteia cu normele comunitare.
Regimul taxei pe emisiile poluante este cel prevăzut de dispozițiile OUG nr. 50/2008, așa cum a fost completata, modificata și publicată ulterior, și nu cel reglementat de Legea nr. 9/2012, cum susține pârâtul, dispozițiile acestui act normativ fiind suspendate până la data de 1.01.2013.
Taxa de poluare a fost introdusă prin OUG nr. 50/2008 și se percepe, potrivit dispozițiilor acesteia, doar pentru autoturismele produse în țară sau în alt stat membru U.E., dacă sunt înmatriculate pentru prima dată în România.
Actul normativ menționat exceptează de la plata taxei de poluare, autoturismele produse în România sau în alte state membre UE, dacă au fost anterior înmatriculate tot în România.
Reglementată în acest mod, OUG nr. 50/2008 este contrară art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand, deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, cum este și autoturismul reclamantului pentru care s-a achitat taxa de poluare, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second – hand deja înmatriculate în România și după adoptarea OUG nr. 218/2008, vânzarea autoturismelor noi produse în România.
Art. 90 par.1 din Tratatul de instituire a Comunității Europene prevede: ”Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor sate membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect produselor naționale similare”.
Scopul general al art. 90 este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor. Acest articol se referă la impozitele și taxele interne care impun o sarcină fiscală mai consistentă produselor provenite din alte state membre, în comparație cu produsele interne.
Or, art. 90 paragraful 1 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, interzice statelor membre de a aplica direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Organele fiscale din România au invocat legalitatea încasării taxei, ca urmare a aplicării dreptului intern, respectiv a OUG 50/2008.
Reclamantul a invocat nelegalitatea acesteia ca urmare a aplicării directe a reglementării comunitare.
Instanța a constatat că, într-adevăr, în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar, care au prioritate față de dreptul național.
Acesta rezultă din două argumente:
De la 1 ian 2007, România este stat membru al Uniunii Europene. Potrivit art.148 din Constituție, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (alin 2), iar Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2 (alin.4).
De altfel, prin Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, statul nostru și-a asumat obligația de a respecta dispozițiile din tratatele originare ale Comunității, dinainte de aderare.
Jurisprudența Curții de Justiție Europene: Prin Decizia în cauza C./Enel (1964), CJE a stabilit că legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept – nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială. Mai mult, aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior – or, în speță, taxa pe poluare a fost introdusă în legislația internă de abia în anul 2008.
De asemenea, în cauza Simmenthal (1976), CJE a stabilit că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acesta contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituționale.
Prin urmare, după aderarea României la UE, când produsele importate sunt din alte țări membre ale UE, nu este admisibil ca norma fiscală națională să diminueze sau să fie susceptibilă să diminueze consumul produselor importate și să influențeze, din punct de vedere fiscal, achiziționarea autovehiculelor deja înmatriculate.
Cum această taxă nu este percepută persoanelor care au solicitat înmatricularea autoturismelor anterior datei de 1 iulie 2008, data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008 în condițiile în care și autoturismele acestei categorii de persoane poluează, iar din preambulul OUG 50/2008 rezultă că prin adoptarea acestui act normativ s-a urmărit realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului, incompatibilitatea acestor prevederi cu art. 90 din Tratatul CE este evidentă.
În această situație, față de scopul urmărit prin adoptarea OUG 50/2008, potrivit principiului poluatorul plătește, o astfel de taxă de poluare trebuia instituită pentru toate autoturismele aflate în trafic și nu doar pentru cele înmatriculate după data de 1 iulie 2008.
Însă, față de împrejurarea că taxa a fost achitată de reclamant la data de 20.09.2010, compatibilitatea OUG 50/2008 cu prevederile comunitare incidente, trebuie examinată prin raportare la modificările aduse prin OUG nr. 218/2008.
Astfel, prin OUG nr. 218/2008, a fost înlăturată taxa de poluare pentru autoturismele noi, Euro 4, capacitate cilindrică mai mică de 2000 cm 3 care se înmatriculează pentru prima dată în România, în perioada 15.12.2008 – 31.12.2008, așa încât consumatorii sunt direcționați fie spre un autoturism nou, fie spre un autoturism deja înmatriculat în România.
Mai mult, prin aceste prevederi, se protejează producția internă, împrejurare ce rezultă și din preambulului OUG 218/2008 în care se relevă scopul urmărit de Guvernul României la adoptarea acestei ordonanțe de urgență, respectiv luarea măsurilor care să asigure păstrarea locurilor de muncă în economia românească.
O.U.G. nr. 50/2008 este contrară art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, precum cel pentru care s-a achitat taxa de poluare în acest litigiu), favorizând astfel vânzarea autoturismelor second-hand deja înmatriculate în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale UE, atât timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor (CJE, hotărârea din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co-Frutta Srl c. Amministrazione delle finanze dello Stato – în speță, taxă menită să descurajeze importul de banane în Italia).
Asupra încălcării art. 90 din Tratat prin crearea unui tip similar de diferență de tratament s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg prin hotărârea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C-377/93, F. G. Roders BV ș.a. c. Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen (discriminare între vinurile din Luxemburg și vinurile din fructe provenite din alte state membre), sau prin hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia c. Italia (bananele importate în Italia și fructele cultivate în Italia).
Or, este evident că această discriminare a fost introdusă de către legiuitor cu intenția declarată de protejare a industriei interne, ceea ce denotă incompatibilitatea acestei forme a taxei de poluare cu dreptul comunitar.
În consecință, constatând că taxa achitată de reclamant este una interzisă de dispozițiile art. 90 din Tratat CE precum și faptul că începând cu data de 1.01.2007, data la care România a aderat la Uniunea Europeană, reglementările comunitare sunt direct aplicabile în ordinea juridică internă, având prioritate față de dispozițiile interne, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 11 alin. 1 și 2, art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție și din prevederile Legii 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, instanța a apreciat acțiunea întemeiată, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor, forței de muncă și capitalului.
Cu privire la capătul de cerere privind anularea răspunsului nr. 321/23.01.2013, emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Teleorman.
Problema juridică ce trebuie pusa în discuție vizează natura juridica a răspunsului nr. 321/23.01.2013.
Prin această adresă s-a comunicat reclamantului răspunsul cu privire la modalitatea de restituire a taxei de poluare.
Instanța a analizat dacă acest răspuns are caracterul unui act administrativ fiscal pentru a putea analiza legalitatea sa.
Actul administrativ fiscal a fost definit în literatura de specialitate ca fiind manifestarea de voință a organelor fiscale făcută în exercitarea funcției de administrare a creanțelor fiscale, în scopul de a produce efecte juridice, adică de a stabili, modifica sau stinge drepturi și obligații fiscale, a căror realizare este garantată prin posibilitatea de a recurge la forța de constrângere a statului, în condițiile prevăzute de dreptul subiectiv.
Cererea de restituire a taxe de poluare nu este act administrativ fiscal, pentru motive ce țin în special de definiția actului administrativ fiscal și modul în care acesta se comunică, dar și pentru motive care țin de logică.
Potrivit articolului 41 din Codul de Procedură Fiscală, ”actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale”,iar potrivit articolului 43 alineatul 2 din Codul de Procedură Fiscală actul administrativ fiscal trebuie să conțină datele de identificare ale contribuabilului sau ale împuternicitului acestuia, motivele de fapt, numele și semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal precum și posibilitatea de a fi contestat.
Articolul 44 din același act normativ prevede că actul administrativ fiscal se comunică fie prin primirea actului sub semnătură de către contribuabil sau împuternicitul său, fie prin poștă, e-mail, fax etc. fie prin publicitate.
Deși conține elemente de identificare a contribuabilului și a organului fiscal, nu conțin posibilitatea de a fi contestate și nici nu sunt comunicat acestuia într-unul din mijloacele prevăzute expres de lege.
În această ordine de idei, caracterul de act administrativ fiscal al acesteia nu poate fi susținut din punct de vedere juridic.
Concluzionând, nu se poate susține că actul prin care se comunica reclamantului că nu-i poate fi restituita taxa de poluare nu este act administrativ fiscal și nici act administrativ unilateral, în sensul Legii nr. 554/2004.
Tribunalul a respins ca nefondat acest capăt de cerere având în vedere că adresa nr. 321/23.01.2013, nu are natura juridica a unui act administrativ fiscal și nu produce efecte juridice.
În raport de cele expuse, tribunalul a constatat că taxa achitată de reclamant pentru înmatricularea autovehiculelor în țară a fost încasată cu încălcarea dispozițiilor art. 90 (1) din Tratat și pe cale de consecință a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 6600,49 lei reprezentând taxa pe poluare pentru autovehicule, actualizata cu rata dobânzii aferente, calculată potrivit art. 120 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, cu modificările și completările ulterioare, respingând ca nefondat capăt de cerere privind anularea adresei nr. 321/23.01.2013.
În temeiul art. 274 Cod proc civ, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Direcția Generala a Finanțelor Publice a județului Teleorman, în numele AFP Contribuabili Mijlocii, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii ca neîntemeiata a acțiunii având în vedere următoarele motive:
I. în mod greșit și cu aplicarea eronată a art. 25 și 110 din Tratatul Comunității Europene instanța a anulat Decizia emisa de AFP Contribuabili Mijlocii, având în vedere, pe de o parte, motivarea organului de soluționare a contestației, iar pe de altă parte, reglementările în vigoare în materie.
Taxa specială auto se plătea cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor pe teritoriul României și a fost considerată o alternativă de tranziție, instituită ca urmare a faptului că după aderarea la Uniunea Europeană, în conformitate cu principiul liberei circulații a mărfurilor între statele membre, România a renunțat la actele normative care restricționau înmatricularea autovehiculelor cu norma de poluare mare (menționăm că de la 1.07.1998 nu era permisă înmatricularea autovehiculelor non-euro și Euro 1, iar de la 1.01.2002 și a celor cu Euro 2).
Conformându-se acestei cerințe, Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, publicată în M. Of. nr. 327/25.04.2008, intrată în vigoare la data de 1 iulie 2008.
Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule "(1) Prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu.
(2) Din sumele colectate potrivit prezentei ordonanțe de urgență se finanțează programe și proiecte pentru protecția mediului."
În mod greșit instanța de fond a reținut că taxa de poluare achitată de intimatul reclamant este una interzisă de dispozițiile art. 110 din Tratatul de Instituirea Comunității Europene, precum și faptul că, începând cu data de 01.01.2007, dată™ care România a aderat la Uniunea Europeană, reglementările comunitare sunt direct aplicabile în ordinea juridică internă, apreciind acțiunea întemeiată, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
În condițiile în care, legislația fiscală prevede în mod expres plata taxei de poluare cu ocazia primei înmatriculări în România, rezultă că această taxă este în mod legal datorată.
În conformitate cu art. I- 33 alin. 1 din Tratatul de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 „Legea cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea unei forme și a mijloacelor".
Potrivit art. 110 primul paragraf din Tratatul de Instituire a Comunității Europene „Nici un stat membru, nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele ce se aplică direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Comunității Europene a rezultat că tratatul nu este încălcat prin instituirea unei taxe de poluare în momentul primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru, iar prin caracterul ei fiscal, taxa intră în regimul intern de impozitare, domeniu rezervat prerogativelor suverane ale statelor membre.
De asemenea, conform H.G. nr. 686/2008, nivelul taxei este determinat de norma de poluare corelat cu vechimea, rulajul mediu anual și starea generală standard și reprezintă reflecția în plan fiscal a principiului „poluatorul plătește", principiu unanim acceptat la nivelul Uniunii Europene.
Legea - cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor.
Având în vedere cele arătate, s-a învederat că taxa pe poluare pentru autovehicule a fost instituită în scopul asigurării protecției mediului, cu luarea considerare a legislației comunitare și a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității Europene, taxa reprezentând opțiunea legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate să respecte prevederile art. 13 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia: „Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege".
Nu sunt încălcate prevederile art. 110 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, întrucât taxa de poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008 deoarece aceasta este percepută pentru asigurarea protecției mediului tuturor proprietarilor de autoturisme care, prin înmatricularea acestora în România, doresc să le utilizeze pe teritoriul României și, în consecință, contribuie la poluarea mediului.
De asemenea, a învederat recurenta faptul că la apărarea pe fond a solicitat instanței sa introducă în calitate de chemat în garanție Administrația F. de Mediu din cadrul Ministerului Mediului și Pădurilor, întrucât taxa de poluare, nu este venit la Bugetul General Consolidat al Statului ci este o taxa ce este încasată și administrata de Administrația F. de Mediu.
DGFP Teleorman nu face decât oficiul de încasare a sumelor, deoarece Administrația F. de Mediu nu are o structura în acest sens. Sumele urmează a se restitui din contul Administrației F. de Mediu ce este deschis la unitățile de Trezorerie din cadrul DGFP Teleorman.
Acest aspect este întărit de dispozițiile prevăzute de Hot.686/2008, Secțiunea a 3-a.
Restituirea sumelor reprezentând diferențele de taxă pe poluare rezultate în urma contestării taxei - art. 8
Prin urmare, Administrația F. de Mediu trebuie, conform legii, sa stea în instanța în calitate de chemat în garanție.
-O.U.G. 50/2008 stabilește că taxa de poluare se face venit la Fondul pentru mediu. Acest fond este gestionat de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru mediu;
-Taxa este condiție obligatorie pentru înmatricularea autovehiculelor în România.
Mai mult, art. 8 din O.U.G. nr. 50/2008 privind instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, prevede în mod clar situația în care se restituie taxa de poluare, și anume: „Atunci când un autovehicul pentru care s-a plătit taxa în România este ulterior scos din parcul auto național se restituie valoarea reziduala a taxei, calculata în raport cu prevederile legale în vigoare la momentul înmatriculării autovehiculului în România, potrivit prevederilor alin. (2)".
Este adevărat că această taxă se calculează de autoritatea fiscală competenta, dar potrivit art. 5 alin. 4 din O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, „Taxa se plătește de către contribuabil . deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu."
Întrucât taxa este în context cu principiul comunitar „poluatorul plătește" și faptul că, în conformitate cu prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, veniturile realizate din taxare reprezintă sursă bugetară pentru fondul de mediu gestionat de Administrația F. de Mediu.
În ceea ce privește obligarea DGFP Teleorman, la plata cheltuielilor de judecata, s-au învederat următoarele:
Materia cheltuielilor de judecata, este reglementata de art.274 - 277 din Codul de procedura civila și reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie sa le suporte părțile în legătura cu activitatea procesuala. Rolul cheltuielilor de judecata este și acela de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind suportate în final de partea de vina căreia s-a promovat acțiunea. Cheltuielile de judecata nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurala. Ele au rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovata de declanșarea activității judiciare. Prin aceasta, cheltuielile de judecata constituie și o frâna în calea, adeseori uzitata, a procesivității excesive.
În aceasta cauza nefiind nevinovata de declanșarea activității judiciare, DGFP Teleorman nu poate fi obligata la plata cheltuielilor de judecata.
Administrației F. de Mediu ii revine obligația plații cheltuielilor de judecata, întrucât DGFP Teleorman nu face decât oficiul încasării acestor sume, ele fiind folosite în exclusivitate de către Administrația F. de Mediu, și nu fac venit la Bugetul General Consolidat al Statului.
Cu privire la dobânda calculata la suma încasata, pe care reclamantul o solicita, considerând-o folos nerealizat, recurenta a considerat-o nelegala, deoarece aceasta nu poate fi considerata obligație neexecutata a DGFP Teleorman către reclamant, nefiind aplicabile dispozițiile art.1082 și art.1084 Cod Civil.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului și în consecința, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii intimatei reclamante . pentru motivele arătate.
În drept, au fost invocate prevederile art. 299 - 316 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare formulată în cauză la data de 03.03.2014, intimata reclamantă ..R.L. A. a solicitat respingerea recursului formulat de Direcția Generala a Finanțelor Publice Teleorman în numele Administrației Finanțelor Publice Contribuabili Mijlocii împotriva sentinței civile nr. 648 din 10.04.2013 pronunțata de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate disp. art. 115-118 din Codul de Procedura Civila.
În faza procesuală a recursului nu au fost încuviințate și administrate probe noi.
Analizând actele dosarului și sentința recurată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate cât și în limitele prevăzute de art. 3041 C.pr.civ., Curtea apreciază recursul ca fiind nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile recurentei referitoare la procedura instituită de OUG nr. 50/2008 și pe care reclamanta ar fi trebuit să o urmeze nu sunt fondate întrucât menționatul act normativ a intrat în vigoare la data de 25.04.2008, în timp ce în speță se solicită restituirea taxei pe primă înmatriculare instituită de Codul de procedură fiscală și achitată de reclamantă la data de 10.03.2008, conform dovezii depusă în copie la dosarul de fond (f. 12).
În același timp, Curtea reține existența unei discriminări, astfel cum a reținut și prima instanță de altfel, precum și faptul că aceasta se referă la tratamentul diferit în două cazuri echivalente: a doua înmatriculare a unui autoturism înmatriculat în țară (scutită de taxă), respectiv reînmatricularea în România după aducerea în țară a unui autoturism înmatriculat în celelalte state ale Comunității Europene (cu aplicarea taxei de primă înmatriculare).
Astfel, potrivit art. 28 din Tratatul CE „între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import precum și alte măsuri cu efect echivalent”, iar prin dispozițiile art. 2141 din Capitolul 21 Cod fiscal, se instituie o taxă cu efect echivalent în sensul art. 25 din Tratat, care are drept efect împiedicarea libertății circulației mărfurilor în spațiul Comunității Europene, având în vedere și dispozițiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul CE, potrivit cărora „nici un stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare”.
Față de aceste reglementări, trebuie admis că Tratatul are o prioritate în aplicare.
În cauza de față avem de a face cu o taxă specială pentru autoturisme instituită la data de 01.01.2007, prin art. 2141-2143 din Codul fiscal, care nu este o sumă achitată pentru un serviciu public, ci este o taxă specială pentru autoturisme ce se achită la data primei înmatriculări în România, în cauză nefiind incidente, dispozițiile OUG nr. 195/2002 și art. 7 din Ordinul nr. 1501/13.11.2006, ci art. 2141-2143 din Codul fiscal și Normele metodologice de aplicare.
Analizând prevederile art. 214¹ - 214³ din Codul fiscal, se observă că acestea impun obligativitatea achitării taxei speciale auto „cu ocazia primei înmatriculări în România” a autoturismelor și autovehiculelor, într-un cuantum determinat în funcție de parametrii prevăzuți în anexele 4 și 5 ale Codului fiscal, respectiv capacitatea cilindrică, vechime și norma de poluare, după formula stabilită în alin. 3 al art. 214¹ din Codul fiscal.
Așadar, natura acestei taxe speciale, potrivit dispozițiilor art. 2142,este de taxă aferentă operațiunilor de „primă înmatriculare în România”, opțiunea Statului Român putând fi pe deplin justificată în sensul instituirii unei taxe aferente operațiunii de înmatriculare a unui autoturism sau autovehicul în evidențele sale interne, indiferent de proveniența bunului supus primei înmatriculări, reglementată sub forma unei taxe cu caracter fiscal, în paralel cu taxa administrativă reglementată de dispozițiile capitolului IV din Legea nr. 117 din 30 iunie 1999 pentru aceeași operațiune, precum și separat de taxele eferente contravalorii certificatului de înmatriculare și plăcuțelor cu numerele de înmatriculare (reglementate de Ordinul MAI nr. 202/2007).
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 par. 1 din Tratat și incompatibilă acestuia s-a decis în cauzele conexate C-290/05 și C-333/05 Ákos Nádasdi și Németh I., Curtea de Justiție a Comunităților Europene stabilind că o taxă de înmatriculare este interzisă atât timp cât este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru atunci când valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punctul de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
Cum dispozițiile art. 214¹ - 214³ din Codul fiscal prevăd în mod discriminatoriu obligativitatea plății acestei taxe bazate pe rațiuni de poluare doar pentru autovehiculele și autoturismele folosite importate, față de autoturismele și autovehiculele folosite care sunt deja înmatriculate în România și au nevoie de o nouă înmatriculare (de exemplu în situația schimbării proprietarului sau domiciliului acestuia), ea fiind legată de „prima înmatriculare în România”, creează astfel o barieră la . din România a primei categorii de produse.
Nu se poate susține că temeiul stabilirii taxei este determinat de impactul poluării, întrucât nu se contestă rațiunea instituirii taxei, ci modalitatea discriminatorie în care ea este prevăzută, în ipoteza unui autoturism second hand.
Or, tocmai aceasta este rațiunea pieței interne, de a crea condiții de competitivitate și de liberă concurență, asigurând libertatea de circulație a mărfurilor, în beneficiul consumatorilor. Chiar dacă statelor le este permisă instituirea unor taxe, rațiunile acestora nu trebuie să se bazeze pe criterii discriminatorii, împiedicând libera alegere a destinatarilor normelor, care sunt cetățenii statelor membre.
În raport de acestea, sunt vădite nefondate susținerile recurentei pârâte referitoare în esență la pretinsa conformitate a normelor interne cu dreptul comunitar.
Cu privire la susținerea recurentei în sensul că ar fi solicitat primei instanțe introducerea Administrației F. pentru Mediu în calitate de chemat în garanție, aceasta, dar și argumentele invocate în susținerea acestui motiv de recurs, sunt nefondate.
Analizând actele dosarului de fond, Curtea constată că pârâta nu a formulat o cerere de chemare în garanție în condițiile legii de procedură civilă, ci, în cadrul întâmpinării prin care a combătut pretențiile reclamantei, respectiv pentru a obține respingerea acțiunii formulate împotriva sa, a arătat că plățile se virează într-un cont deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu și că aceasta este beneficiarul respectivelor sume de bani.
Această susținere, precum și cea în sensul că Administrației F. pentru Mediu îi revine obligația plății cheltuielilor de judecată întrucât DGFP Teleorman nu face decât oficiul încasării acestor sume, nu constituie decât motive și/sau argumente formulate în raport de pretențiile reclamantei, neconstituind deci o cerere de chemare în garanție nesoluționată de prima instanță.
Recursul este deopotrivă nefondat și în ceea ce privește critica formulată împotriva modalității de soluționare a cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
De moment ce pârâta a căzut în prezenții, fiind admisă acțiunea reclamantei, în mod corect a observat tribunalul că pârâtei îi revine culpa procesuală obligând-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la susținerea că respectivele cheltuieli ar trebui stabilite în sarcina Administrației F. pentru Mediu, Curtea observă că ambele pârâte, Administrația Finanțelor Publice și Administrația F. pentru Mediu, au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată, urmând ca cele două instituții să se desocotească pe cale amiabilă ori într-un litigiu distinct, cât timp tribunalul nu a fost învestit în condițiile legii cu o cerere în pretenții între cele două pârâte.
În sfârșit, Curtea apreciază ca fiind corectă și soluția cu privire la dobândă, aceasta răspunzând pe deplin principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat reclamantei prin încasarea unei taxe nedatorate, dar și soluției și considerentelor Curții din Cauza C‑565/11 M. I. împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu, Administrației F. pentru Mediu, prin care s-a statuat că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că, în cazul perceperii de către un stat membru a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii (cum este în speță taxa determinată în baza Legii nr. 9/2012, subl. ns.), în speță articolul 110 TFUE, acest stat este obligat să restituie cuantumul acestei taxe și să plătească dobânzile aferente cuantumului acesteia începând de la data plății sale de către contribuabil”.
Pentru aceste considerente, având în vedere și prevederile art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
Totodată, în temeiul disp. art. 274 C.pr.civ., reținând culpa procesuală a recurentei pârâte, care a promovat un recurs nefondat, Curtea o va obliga pe aceasta la plata către intimata reclamantă a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată achitate în recurs, onorariu avocațial achitat conform chitanței nr. 557/28.02.2014 (f. 15).
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul promovat de recurenta pârâtăDIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTIcu sediul în Ploiești, .. 22, jud. Prahova (anterior Direcția G. a Finanțelor Publice a județului Teleorman în numele AFP Contribuabili Mijlocii),împotriva sentinței civile nr. 648/10.04.2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal, complet specializat pentru contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. T. P. S.R.L. A. cu sediul în A., ., jud. Teleormanși intimata pârâtăADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU DIN C. MINISTERULUI MEDIULUI ȘI SCHIMBARILOR CLIMATICEcu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, corp A, sector 6,ca nefondat.
Obligă recurenta pârâtă la plata către intimata reclamantă a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. M. P. M. D. A. V.
GREFIER
A. M. C.
Red. MMP
2 ex. – 08.05.2014
Tribunalul Teleorman
Jud. fond T. I.
| ← Litigiu privind regimul străinilor. Sentința nr. 206/2014.... | Excepţie nelegalitate act administrativ. Sentința nr.... → |
|---|
