Pretentii. Decizia nr. 2659/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2659/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-04-2014 în dosarul nr. 1685/87/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI F.
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2659
Ședința publică din data de 3 aprilie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - C.-M. C.
JUDECĂTOR - G. G.
JUDECĂTOR - O. D. P.
GREFIER - R. O.
Pe rol soluționarea recursului civil declarat de recurenta pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului Teleorman, împotriva sentinței civile cu nr. 867/2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția de Litigii de Muncă Asigurări Sociale și C. Administrativ și F., în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant C. I. și cu intimata pârâtă Administrația F. pentru Mediu, cererea de chemare în judecată având drept obiect pretenții/taxă de poluare.
La apelul nominal făcut în ședință publică părțile nu se prezintă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și faptul că a fost parcursă procedura prealabilă prevăzută de noul Cod de procedură civilă, după care,
În temeiul O.U.G. 74/2013, a H.G. 520/2013 și a Ordinului Președintelui A.N.A.F. cu nr. 2211/2013, Curtea dispune rectificarea citativului în sensul că are calitate de recurent pârât S. F. Municipal T. M..
Constatând faptul că se solicită judecarea cauzei în lipsă, Curtea reține recursul spre deliberare.
CU R T E A,
Prin sentința nr. 867/22.05.2013, Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, C. Administrativ și F. a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C. I. în contradictoriu cu pârâtele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE T. M. și ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
A obligat pârâtele ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE T. M. și ADMINISTRAȚIA F. MEDIU să plătească reclamantului suma de 4037 lei reprezentând taxa pe poluare pentru autovehicule, achitată conform chitanței . 7, nr_/10.12.2012, actualizată cu dobânda legală începând cu data plații taxei și până la data introducerii acțiunii.
A respins ca nefondat capătul de cerere privind anularea actului administrativ-refuzul de restituire a taxei de poluare nr. 4282/21.02.2013, emis de pârâta Administrația Finanțelor Publice T. M. și a obligat pârâtele să plătească reclamantului 1500 lei, reprezentând cheltuieli de judecata ocazionate de soluționarea cauzei.
Împotriva acestei sentințe a formulat recursD.G.F.P. Teleorman, în numele A.F.P. T. M., invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 1 și 8 din noul Cod de procedură civilă.
În motivarea cererii de recurs a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile și că restituirea sumei nu poate face obiectul cauzei de față întrucât nu pot fi aplicate dispozițiile art. 117 alin.1 lit. d din O.U.G. 92/2003, nefiind vorba despre aplicarea eronată a prevederilor legale.
Nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 135 din O.G. 92/2003, având în vedere că taxa nu este venit la bugetul general consolidat al statului, ci se face venit la Administrația F. pentru Mediu.
Recurenta a mai precizat că intimatul reclamant nu a solicitat anularea actului administrativ în baza căruia a fost încasată taxa, sens în care a invocat dispozițiile art. 205 din O.G. 92/2003.
Pe fondul cauzei a precizat că legislația fiscală prevede în mod expres plata taxei de poluare cu ocazia primei înmatriculări în România, astfel că taxa este în mod legal datorată.
A invocat dispozițiile art. I – 33 alin. 1 din Tratatul de aderare ratificat prin Legea 157/2005 și jurisprudența CJUE care a stabilit că tratatul nu este încălcat prin instituirea unei taxei de poluare în momentul primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru, iar prin caracterul ei fiscal, taxa intră în regimul intern de impozitare, domeniu rezervat prerogativelor suverane ale statelor membre.
De asemenea, conform H.G. nr. 686/2008, nivelul taxei este determinat de norma de poluare corelat cu vechimea, rulajul mediu anual și starea generală standard și reprezintă reflecția în plan fiscal a principiului „poluatorul plătește”, principiu unanim acceptat la nivelul Uniunii Europene.
Legea – cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor.
Taxa de poluare pentru autovehicule a fost instituită în scopul asigurării protecției mediului, cu luarea în considerare a legislației comunitare și a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, taxa reprezentând opțiunea legiuitorului național, iar organele fiscale sunt obligate să respecte prevederile art. 13 din O.G. NR. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia: „interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege”.
Recurenta apreciază că nu sunt încălcate prevederile art. 110 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, întrucât taxa de poluare instituită de O.U.G. nr. 50/2008 nu poate fi asimilată impozitelor interne, deoarece această taxă este percepută pentru asigurarea protecției mediului tuturor proprietarilor de autoturisme care, prin înmatricularea acestora în România, doresc să le utilizeze pe teritoriul României și, în consecință, contribuie la poluarea mediului.
O.U.G. 50/2008 stabilește că taxa de poluare se face venit la Fondul pentru mediu. Acest Fond este gestionat de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru mediu.
Taxa este condiție obligatorie pentru înmatricularea autovehiculelor în România.
Recurenta a invocat disp. art. 8 din OUG 50/2008, cap. VI din Normele metodologice de aplicare a OUG 50/2008 susținând că acțiunea nu se poate încadra în niciuna din cele 2 situații legale în care se poate solicita restituirea.
Mai arată că taxa nu reprezintă un impozit suplimentar, perceput de Statul Român ca urmare a primei înmatriculări a unui autoturism sau autovehicul pe teritoriul României, ci a fost instituită în vederea constituirii și colectării de fonduri pentru protejarea mediului și a aerului, împotriva poluării acestuia.
Întrucât taxa este în context cu principiul comunitar „poluatorul plătește” și faptul că, în conformitate cu prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, veniturile realizate din taxare reprezintă sursă bugetară pentru fondul de mediu gestionat de Administrația F. pentru Mediu.
Cu privire la dobânda legală pe care intimatul reclamant o solicită, recurenta consideră că este nelegală deoarece aceasta nu poate fi considerată obligație neexecutată a A.F.P. T. M., către intimatul reclamant, nefiind aplicabile dispozițiile art. 1082 și art. 1084 Cod Civil.
Beneficiarul taxei de poluare este Administrația F. de Mediu împrejurare în care trebuie să suporte și dobânda, întrucât A.F.P. T. M. nu face decât oficiul încasării acestor sume, ele fiind folosite în exclusivitate de către Administrația F. pentru Mediu și nu se fac venit la Bugetul General al Statului.
Prin urmare, în cauză nu poate fi vorba de aplicabilitatea prevederilor art. 124 din Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, întrucât dispozițiile textului de lege se referă la contribuabilii ce realizează venituri și sunt plătitori de taxe și impozite ce se fac venit la Bugetul general consolidat al statului (BGSC) or, taxa de poluare nu este venit la BGCS, ci se face venit la Administrația F. pentru Mediu, deoarece această taxă este percepută pentru asigurarea protecției mediului tuturor proprietarilor de autoturisme care, prin înmatricularea acestora în România, doresc să le utilizeze pe teritoriul României și, în consecință, contribuie la poluarea mediului, potrivit O.G. nr. 50/2008 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
A mai fost criticată și soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată, întrucât A.F.P. T. M. nu este vinovată de declanșarea activității judiciare, nu face decât oficiul încasării acestor sume, ele fiind folosite în exclusivitate de Administrația F. pentru Mediu.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii, astfel cum rezultă din practicaua sentinței, în motivarea soluției de respingere a acestei excepții în mod corect fiind reținută incidența Deciziei în interesul legii nr. 24/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea reținând că este nefondat primul motiv de recurs.
Pe fondul cauzei se constată că taxa a cărei restituire o solicită reclamantul este taxa pentru emisii poluante provenite de la autovehicule, reglementată de Legea 9/2012.
Conform art. 1 din O.U.G. 1/2012: „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin. (2) și a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, se suspendă până la 1 ianuarie 2013.”
Art. 4 alin. 2 din Legea 9/2012 stabilește că: „Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.”
Prin suspendarea aplicării dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea 9/2012 se revine la aceeași reglementare cuprinsă în OUG 50/2008, care este contrară dreptului comunitar.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că potrivit art.267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene(TFUE), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor.
Prin Hotărârea din 07.07.2011, CJUE s-a pronunțat în cauza C-263/10 I. N. asupra interpretării art.110 TFUE(fostul art.90 din TCE) statuând că acesta trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
S-a apreciat că toate versiunile de modificare a OUG 50/2008 prin OUG 208/2008, OUG 218/2008, OUG 7/2009 și OUG 119/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
CJUE a reținut că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește.
CJUE a arătat că art. 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG 50/2008 și a apreciat că nu este necesar să fie limitate în timp efectele acestei hotărâri deoarece din datele prezentate de Guvernul României nu s-a putut concluziona că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile acestei hotărâri, Guvernul menționând că există un număr mare de cereri de rambursare a taxei de poluare.
Art. 110 TFUE a fost interpretat în același sens de CJUE și în Hotărârea pronunțată la 07.04.2011 în cauza T. C 402/2009 în care s-a precizat că acest articol obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie națională și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare, OUG 50/2008 având ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărare în alte state membre.
Astfel, taxa de poluare instituită de OUG 50/2008 contravine art. 110 TFUE, reclamantul fiind îndreptățit la restituirea acesteia.
Potrivit art. 148 alin.2 din Constituție, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Instanța a avut, așadar, obligația de a aplica cu prioritate normele comunitare în cazul în care există contradicție între acestea și normele interne.
Un alt argument în reținerea caracterului nefondat al recursului îl reprezintă și Ordonanța CJUE (Marea Cameră) din 3.02.2014, pronunțată în cauzele conexate C – 97/13 și C – 214/13, având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul art. 267 TFUE, care privesc interpretarea art. 110 TFUE.
Prin această Ordonanță, Marea Cameră stabilește că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
S-a reținut că asemenea O.U.G. 50/2008, Legea 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.
Legea 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul 2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.
O.U.G. nr. 1/2012 a privat articolul 4 alin. 2 menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin O.U.G. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Prin adoptarea O.U.G. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea T., citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.
În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C-292/04, Rep., p. 1-1835, punctul 36).
Astfel, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).
La punctul 33 din prezenta ordonanță Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior T. și N.. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza N., o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.
Prin urmare, nu este necesar să fie limitate efectele prezentei ordonanțe.
Rezultă, așadar, că taxa a cărei restituire o solicită reclamantul este reglementată de prevederi legale pe care CJUE le declarase deja incompatibilă cu art. 10 TFUE în hotărârea T., astfel că este îndreptățit la restituirea acesteia în integralitate, în raport de dispozițiile art. 11 alin. 1 și 2 și art. 148 alin. 2 din Constituția României.
Criticile referitoare la obligația de plată a dobânzii aferente taxei restituite și a cheltuielilor de judecată au în vedere lipsa calității procesuale pasive a organului fiscal care invocă faptul că Administrația F. pentru Mediu fiind beneficiarul taxei de poluare, trebuie să suporte și dobânda și cheltuielile de judecată.
Sub acest aspect, Curtea reține că instanța de fond a obligat atât A.F.P. T. M., cât și Administrația F. pentru Mediu, în calitate de pârâți, la plata dobânzii și a cheltuielilor de judecată, fiind nefondată aprecierea recurentei că aceste obligații trebuiau stabilite exclusiv în sarcina Administrației F. pentru Mediu, din moment ce și A.F.P. T. M. are calitate procesuală pasivă în cauză, dată fiind calitatea sa de emitent al deciziei în baza căreia taxa a fost achitată și de organ fiscal care a încasat această taxă.
În condițiile în care cei doi pârâți au pierdut procesul în sensul art. 453 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă, le revine obligația de a plăti reclamantului cheltuielile de judecată.
Constatând că sentința este legală, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 4 și 8 din noul Cod de procedură civilă, Curtea, în temeiul art. 496 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul pârât S. F. Municipal T. M., împotriva sentinței civile cu nr. 867/2013 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția de Litigii de Muncă Asigurări Sociale și C. Administrativ și F., în dosarul cu nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant C. I. și cu intimata pârâtă Administrația F. pentru Mediu, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 3.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C.-M. C. G. G. O. D. P.
GREFIER,
R. O.
Red./tehnored./ 2 ex./ C.M.C./
Tehnored. R.O./25.04.2014
Tribunalul Teleorman
Judecător de fond: I. T.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 8305/2014. Curtea de Apel... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 3285/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
