Pretentii. Decizia nr. 2808/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2808/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2014 în dosarul nr. 4446/98/2012
Dosar nr._ .
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a VIII-a C. ADMINISTRATIV și FISCAL
Decizia civilă nr. 2808
Ședința publică din data de 07.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: D. M. D.
JUDECĂTOR: M. B.
JUDECĂTOR: C. P.
GREFIER: M. G.
Pe rol fiind recursul formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești împotriva sentinței civile nr. 4072/17.12.2012 pronunțate de Tribunalul Ialomița în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă I. S. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU, în cauza având ca obiect refuz restituire taxă pentru emisii poluante.
La apelul nominal făcut în ședința publică răspunde intimata-reclamantă, prin avocat P. C., care depune delegație de subtituire a avocatului I. T., cu împuternicire avocațială la fila 18, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, în baza art. 244 alin. 2 din codul de procedură civilă de la 1865, dispune repunerea cauzei pe rol, având în vedere că, la data de 03.02.2014, s-a pronunțat de către CJUE ordonanța în cauzele conexe C. (C-97/13) și C. (C-214/13).
Nefiind cereri de formulat, excepții de invocat ori probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Apărătorul intimatei-reclamante solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de către instanța de fond ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată, potrivit chitanței nr. 37/17.09.2013 reprezentând onorariu de avocat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
- C. procesual.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița la data de 07.11.2012, reclamanta I. S. a solicitat obligarea pârâtei ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SLOBOZIA la restituirea sumei de 12.109 lei, precum și la plata dobânzii fiscale aferente, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că taxa pentru emisii poluante, intituită în dreptul intern prin Legea nr. 9/2012, contravine art. 110 din TFUE, fiind indirect discriminatorie.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
De asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a ADMINISTRAȚIEI FONDULUI PENTRU MEDIU, la bugetul căreia se face venit taxa pentru emisii poluante.
2. Soluția instanței de fond.
Prin sentința civilă nr. 4072/17.12.2012, Tribunalul Ialomița a respins excepția inadmisibilității, a admis acțiunea, a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 12.109 lei, actualizată cu dobânda fiscală începând cu data de 16.01.2012 și până la restituirea efectivă, a admis cererea de chemare în garanție și a obligat chemata în garanție să plătească pârâtei suma la care aceasta din urmă a fost obligată către reclamantă prin prezenta hotărâre; de asemenea, a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 541 lei cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, tribunalul a respins-o ca nefondată, având în vedere că nu se poate pune în discuție existența obligativității parcurgerii procedurii prealabile, atâta timp cât reclamanta nu a înțeles să atace actul administrativ fiscal, respectiv decizia de calcul al taxei pentru emisii poluante.
Pe fond, tribunalul a reținut în esență că taxa pentru emisii poluante, instituită în dreptul intern prin Legea nr. 9/2012, este contrară art. 110 din TFUE, fiind indirect discriminatorie, întrucât nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea acestora în țară.
3. Cererea de recurs și întâmpinarea.
Împotriva acestei sentințe, la data de 12.01.2013, a formulat recurs ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SLOBOZIA, prin care a solicitat admiterea recursului și, în principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. anularea sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare in judecata ca netemeinică.
În motivare, recurenta a arătat că în mod eronat instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii, în condițiile în care reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 7 alin 1 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 205 și urm. din Codul de procedură fiscală.
Recurenta a învederat că și soluția de admitere a acțiunii este dată cu aplicarea greșită a legii, instanța de fond reținând greșit neconformitate taxei pentru emisii poluante cu dispozițiile art. 110 TFUE. Astfel, prin Legea nr. 9/2012 s-a eliminat orice formă de discriminare, în condițiile în care s-a instituit obligația plății taxei atât pentru autovehiculele ce se înmatriculează pentru prima dată în România, cât și pentru cele pentru care se realizează prima transcriere a dreptului de proprietate pentru autovehiculele în cazul cărora nu a fost achitată taxa pe poluare, potrivit O.U.G. nr. 50/2008, respectiv taxa specială prevăzută de art. 214¹ din Legea nr. 571/2003. De asemenea, a mai arătat că, potrivit legii, ceea ce se restituie este numai diferența dintre taxa pe poluare plătită în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 și taxa pentru emisiile poluante, în conformitate cu art. 12 din Legea nr. 9/2012.
Recurenta a susținut că este greșită și soluția de obligare a sa la plata dobânzii, în condițiile în care art. 124 din OG nr. 92/2003 prevede expres că contribuabilul trebuie sa solicite acest lucru prin cerere scrisă adresată organului fiscal.
În drept, recurenta a invocat 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
La data de 23.09.2013, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respeingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de fond, având în vedere că aceasta a respins în mod corect excepția inadmisibilității, nefiind obligatorie parcurgerea procedurii prealabile, și a admis întemeiat acțiunea, inclusiv sub aspectul dobânzilor, reținând justificat contrarietatea taxei pentru emisii poluante față de art. 110 din TFUE.
În drept, intimata a invocat art. 308 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865.
4. Soluția instanței de recurs.
Examinând prezentul recurs, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 304¹ din Codul de procedură civilă de la 1865, Curtea constată că este neîntemeiat, tribunalul făcând o aplicare corectă a legii, prin raportare la situația de fapt rezultată din coroborarea înscrisurilor
Astfel, este neîntemeiată critica recurentei privind greșita soluționare de către instanța de fond a excepției de inadmisibilitate, întrucât, atâta timp cât intimata-reclamantă nu a înțeles să atace decizia de calcul al taxei pentru emisii poluante, ci a invocat refuzul nejustificat de restituire a taxei încasate necuvenit, Curtea subliniază că nu se poate invoca cu succes lipsa procedurii prealabile reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004 sau de art. 205 și urm. din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în acest sens fiind și decizia nr. 24/17 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.
În această ordine de idei, Curtea constată că temeiul juridic al acțiunii se circumscrie dispozițiilor art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al sau recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii”. Calea unei acțiuni în contencios administrativ este deschisă nu doar celui care contestă actul administrativ tipic, ci și celui care atacă în justiție actul administrativ atipic (asimilat), adică al tăcerii administrației sau al refuzului nejustificat. De altfel, Curtea constată că actul vătămător pentru intimata-reclamantă îl constituie însăși plata taxei speciale pentru autoturism, iar demersul prealabil administrativ la care este obligată prin dispozițiile Legii nr. 554/2004 este asigurat prin cererea de restituire formulată.
De asemenea, nici critica recurentei cu privire la soluția pe fondul cauzei nu este întemeiată, tribunalul reținând în mod întemeiat neconformitatea obligației de plată a taxei pentru emisii poluante, instituită în dreptul intern prin Legea nr. 9/2012, față de prevederile art. 110 alin. 1 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.
Astfel, în baza deciziei nr. 4 privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule emise de AFP Slobozia la data de 16.01.2012 (fila 12 din dosarul de fond), intimata-reclamantă a achitat la data de 16.01.2012, cu chitanta . nr._ (fila 11 din dosarul de fond), suma de 12.109 lei reprezentand taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, pentru înmatricularea în Romania a autoturismului marca Audi A4, an fabricație 2004, înmatriculat pentru prima dată în Italia la data de 26.07.2006 (fila 13). La data de 01.11.2012, intimata-reclamantă a adresat recurentei-pârâte AFP Slobozia o cerere de restituire a acestei taxe, la care i s-a răspuns negativ prin adresa nr._/05.11.2012 (fila 20 din dosarul de fond).
Având în vedere invocarea în cauză a contrarietății legislației interne față de prevederile art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, Curtea reține că, prin art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția României, revizuită în 2003, se prevede că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Prin urmare, încălcarea legii și, implicit, excesul de putere survine nu doar în situația în care este nesocotită o normă internă, ci și în ipoteza în care se încalcă o dispoziție comunitară.
De asemenea, prin dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României se prevede că legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform, alin. 4 al aceluiași articol, jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
În ceea ce privește dreptul unional aplicabil în cauză, Curtea reține că, potrivit unei jurisprudențe constante CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor încasate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (cauza 199/82-San Giorgio, cauza 62/93-BP Soupergaz, cauzele reunite 441/98 și 442/98-Michailidis). De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului unional sunt regulile naționale, care, însă, trebuie să respecte principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cerereile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european). Raportat la jurisprudența mai sus indicată, Curtea constată că dreptul fiscal român nu prevede vreun remediu special, care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor și impozitelor încasate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului unional. În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca, în temeiul art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României și art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală, să solicite restituirea taxei încasate „prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale”.
Potrivit dispozițiilor art. 110 din TFUE, invocate de către intimata-reclamantă în susținerea prezentului său demers judiciar, „niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.”
Aceste dispoziții limitează practic libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor, prin aplicarea unor taxe direct sau indirect discriminatorii ori protecționiste. Actualul art. 110 din TFUE interzice, așadar, discriminarea fiscală, directă sau indirectă, între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esența acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară în Romania.
În ceea ce privește reglementarea internă, Curtea constată ca taxa specială pentru autovehicule a fost introdusă pentru prima dată în România prin Legea nr. 343/2006 de completare a Codului fiscal, sub denumirea de taxă de primă înmatriculare, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar, după modificarea Legii nr. 343/2006 prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (ex. cele cu handicap, misiuni diplomatice etc), cât și situații de scutire de la plata taxei (ex. vehiculele istorice).
Dispozițiile art. 241¹-241³ din Codul fiscal au fost abrogate la data de 1 iulie 2008, prin . OUG nr. 50/2008, care a instituit taxa pe poluare, în legătură cu care CJUE s-a pronunțat că este contrară art. 90 din TCE (art. 110 TFUE), întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand, deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând astfel vânzarea autoturismelor deja înmatriculate în România. Astfel, răspunzand întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu la data de 18.06.2009, în cauza 402/09-T.,Curtea de Justitie a Uniunii Europene s-a pronunțat că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculari în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât să descurajeze punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”. În același sens a fost și soluția în cauza 236/10-N., în care s-au pus în discuție variantele taxei pe poluare aplicate în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2010, iar la paragraful 28, Curtea a reiterat faptul că taxa pe poluare nu este compatibilă cu principiul „poluatorul plătește”.
Ulterior, OUG nr. 50/2008 a fost abrogată prin . Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (act normativ aplicabil în speța de față), care, prin dispozițiile art. 4, înlătură practic discriminarea constată de CJUE în legislația anterioară. Astfel, potrivit acestui articol, obligația de plată a taxei intervine: a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare; b) la repunerea în circulație a unui autovehicul, după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8; c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
De asemenea, potrivit art. 4 alin. 2, obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Însă, prin OUG nr. 1/2012 s-a dispus suspendarea, până la data de 01.01.2013, a aplicării dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin. 2 și acelor privind prima transcriere a dreptului de proprietate, ale art. 5 alin. 1 din Legea nr. 9/2012, astfel încât, la acest moment, considerente Curții de Justiție a Uniunii Europene prezentate în cauzele T. și N., ca și în cele ulterioare, soluționate de Curte prin ordonanțe (D., I., I., V., M., O., ., Ș.), sunt în continuare actuale, fiind menținută discriminarea indirectă între autovehiculele de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene și cele de ocazie, având aceeași vechime și aceeași uzură, de pe piața națională, ceea ce conduce la încălcarea principiului liberei circulații a mărfurilor (una dintre cele patru libertăți fundamentale pe baza cărora s-a construit Comunitatea Europeană).
În același sens s-a pronunțat și CJUE, prin ordonanța din data de 3 februarie 2014, prin care a răspuns întrebărilor preliminare adresate de Tribunalul Sibiu și de Curtea de Apel București în cauzele conexate C. C-97/13 și C. C-214/13 și a decis că taxa instituită prin Legea nr. 9/2012 contravine art. 110 din TFUE, statuând că "art. 110 din TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumcis de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă de poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație în acest stat membru a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională".
Prin urmare, Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dreptului unional și a principiilor desprinse din jurisprudența CJUE, constatând întemeiat că refuzul recurentei-pârâte de restituire a taxei pentru emisii poluante, calculate și încasate în temeiul Legii nr. 9/2012, este nejustificat, fiind dat cu încălcarea dreptului european în materie, care se aplică prioritar față de dispozițiile legale interne contrare.
Neîntemeiată este și critica recurentei cu privire la greșita sa obligare la plata dobânzii fiscale. În acest sens, pe lângă reglementarea internă expresă a dreptului contribuabilului de a solicita și primi dobânzile aferente, Curtea reține că CJUE s-a pronunțat constant că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă. Aceasta cuprinde și pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilității premature a taxei (cauzele reunite 397/98 și 410/98-Metallgesellschaft și alții, cauza 446/04-Test Claimants in the FII Group Litigation, cauzele reunite 113/10, 147/2010 și 234/10-Zuckerfabrik Jülich și alții). În consecință, principiul obligării statelor membre să restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din urmă drept.
În această privință, Curtea a statuat că, în absența unei reglementări a Uniunii, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea condițiile în care se impune acordarea unor astfel de dobânzi, în special rata și modul de calcul al acestor dobânzi. Aceste condiții trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor cereri similare întemeiate pe dispoziții de drept intern și nici concepute astfel încât să facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.
Curtea constată că, la data de 18.04.2013, CJUE, prin răspunsul formulat la întrebarea preliminară în cauza 565/11-I., s-a pronunțat că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție din litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe. Cu alte cuvinte, astfel cum rezultă din paragraful 28, CJUE a statuat că, dobânzile ar trebui acordate de la data plății. Astfel, în ceea ce privește principiul echivalenței, Curtea a arătat că nu dispune de niciun element de natură să dea naștere unor îndoieli în legătură cu conformitatea cu acesta a regimului în discuție în litigiul principal, în condițiile în care din dosarul de care dispune Curtea pare să rezulte că regimul în discuție în litigiul principal, care nu acordă dobânzi decât începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, se aplică tuturor sumelor care trebuie restituite de la buget, atât celor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor percepute cu încălcarea dreptului național, aspect care trebuie însă verificat de instanța de trimitere. Însă, în ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a arătat că acesta impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei. În speță, CJUE a constatat că un regim precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, nu îndeplinește această cerință. Astfel, această pierdere depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii și survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză și data restituirii acesteia (paragraful 28).
Prin urmare, având în vedere hotărârea preliminară din cauza 565/11-I., Curtea constată că CJUE nu numai că a recunoscut dreptul contribuabilului de a i se restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, dar a statuat că dobânda ar trebui achitată de la data plății taxei plătite fără temei. În aceste condiții, este neîntemeiată critica recurentei cu privire la greșita sa obligare de către instanța de fond la plata dobânzii legale.
Față de aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate și că soluția recurată este legală și temeinică, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, având în vedere cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, dovedite prin chitanța nr. 37/17.09.2013 (fila 18), și constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte, care a pierdut procesul, Curtea o va obliga pe aceasta din urmă să plătească intimatei-reclamante suma de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de apărător).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești împotriva sentinței civile nr. 4072/17.12.2012 pronunțate de Tribunalul Ialomița în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă I. S. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de apărător).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 7 aprilie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. M. D. M. B. C. P.
GREFIER
M. G.
Red/thred. DDM/ 2 ex/ 13.05.2014.
Jud. fond: M. A. G., Tribunalul Ialomița.
| ← Pretentii. Decizia nr. 1812/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act administrativ. Sentința nr. 3194/2014. Curtea de... → |
|---|
