Pretentii. Decizia nr. 3127/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3127/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-04-2014 în dosarul nr. 2472/122/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.3127
Ședința publică din data de 14.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – V. H.
JUDECĂTOR – O. D. P.
JUDECĂTOR – B. C.
GREFIER – C. A.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. împotriva Sentinței Civile nr. 181 din 06.03.2013 pronunțate de Tribunalul G. – Secția Civilă, în dosarul nr. _, în contradictoriu cu intimatul –reclamant O. M. și intimata – chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu, având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei, nu se prezintă părțile.
Față de lipsa părților la apelul nominal, date fiind dispozițiile art. 104 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, Curtea dispune reluarea cauzei la sfârșitul listei de ședință.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că recurenta pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:
Curtea, fiind solicitată judecata în lipsă, reține cauza în pronunțare cu privire la recurs.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr.181 din 06.03.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul G. – Secția Civilă a dispus: respinge excepția de necompetență generală a instanței, invocată de pârâtă, admite în parte acțiunea formulată de reclamantul O. M. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice a municipiului G.; admite în parte cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice a mun. G.; obligă pârâta să restituie reclamantului suma de 2.384 lei reprezentând taxă de poluare achitată pentru autovehiculul marca Volkswagen Passat nr. de identificare WVWZZZ3CZ7P034126 cu chitanța . nr._ din 13.12.2008 plus dobânda legală de la data plății, respectiv 13.12.2008 și până la data plății efective; obligă chematul în garanție Administrația F. pentru Mediu să plătească pârâtei Administrația Finanțelor Publice a mun. G. suma de 2.384 lei reprezentând taxă de poluare plătită de reclamant, sumă ce s-a constituit venit la bugetul F. pentru mediu, în vederea restituirii acesteia către reclamant; respinge cererea pârâtei Administrația Finanțelor Publice a mun. G. de obligare a chematului în garanție la plata dobânzii legale; respinge capătul de cerere privind anularea chitanței . nr._/27.10.2010; ia act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Tribunalul că prin cererea înregistrată sub nr._, reclamantul O. M. a chemat în judecată Administrația Finanțelor Publice a Municipiului G. solicitând anularea chitanței . nr._ și obligarea pârâtei la restituirea sumei în cuantum de 2.384 lei reprezentând taxă de poluare achitată pentru înmatricularea autoturismului marca Volkswagen Passat cu numărul de identificare WVWZZZ3CZ7P034126, înmatriculat pentru prima dată în Germania, în data de 22.08.2006, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, de la data plații taxei și până la data restituirii efective a sumei plus cheltuieli de judecată. A reținut Tribunalul că în motivarea cererii, reclamantul a aratat că în anul 2010 a cumpărat autovehiculul marca Volkswagen Passat dintr-un stat membru al Uniunii Europene respectiv Germania. În România, cu ocazia înscrierii în circulație a fost nevoit să achit suma de 2.384 lei conform chitanței . nr._, reprezentând taxă specială pentru autoturisme și autovehicule fără de care nu se putea înmatricula autoturismul. Consideră că această taxă contravine reglementarilor Uniunii Europene acceptate și de România prin Tratatul de instituire a CE (Comunității Europene) pe care țara noastră l-a semnat la 01.01.2007. Prin Hotărârea pronunțată, la 07.04.2011 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în Cauza C-_, T. împotriva Statului Român, Curtea a stabilit că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă specială pentru autoturisme și autovehicule aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională. În drept, au fost invocate dispozițiile art.205 și art.207 alin.1 Cod Procedură Fiscală, art.7 din Legea nr.554/2004.
De asemenea, Tribunalul a reținut că pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului G. a formulatîntâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență generală a instanței de judecată, solicitând declinarea competentei de soluționare a cauzei la organul fiscal competent să restituie taxa de poluare, respectiv AFP G.. Totodată, a invocat Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, lege care abrogă OG nr.50/2008 privind instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, respectiv art.12. Având în vedere aceste dispoziții legale, principiul de imediată aplicare a legii noi, consideră că aparține AFP G. competența de soluționare a prezentei cauze. În subsidiar, în situația în care nu va fi admisă excepția de necompetenta generală a instanței de judecată, solicită pe fondul cauzei admiterea acțiunii numai în parte ținând cont de dispozițiile art.12 din Legea nr.9/2012.
Pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului G. a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, pentru ca în cazul în care se va admite acțiunea reclamantului, aceasta să fie obligată să plătească pârâtei A.F.P. G. suma de 2.384 lei, reprezentând taxă de poluare achitată de către reclamantul O. M. și dobânda legala aferentă sumei respective.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul O. M. a achitat la data de 27.10.2010 suma de 2.384 lei cu titlu de taxă de poluare pentru înmatricularea în România a autoturismului marca Volkswagen, achiziționat de acesta de la S.C. M. Impex SRL, care la rândul său l-a cumpărat din Germania în anul 2010.
Ulterior, considerând nelegală perceperea acestei taxe, reclamanta s-a adresat instanței de judecată cu prezenta acțiune, problema invocată și care se pune în speța de față este de a se stabili dacă norma internă în baza căreia s-a perceput taxa de poluare, respectiv OUG nr.50/2008 este contrară normei comunitare reprezentată de art.110 (fost art.90) din Tratat.
Tribunalul reține că taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr.343/2006 sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr.343/2006 prin OUG nr.110/2006, a fost restrânsă la toate autoturismele și autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate.
Ulterior, prin adoptarea OUG nr.50/2008 a fost instituită taxa de poluare pentru autovehicule, actul normativ conținând reguli cu privire la autovehiculele ce intră sub incidența acestei taxe cât și a condițiilor de percepere a acesteia.
Potrivit reglementării în vigoare la data importului autoturismului de către reclamant și a plății taxei de poluare, respectiv art.4 lit. a din OUG nr.50/2008 „Obligația de plată a taxei intervine: a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România…”.
Prin urmare, taxa de poluare pentru autovehicule se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autovehicul. Tribunalul observă că această taxă nu este percepută pentru autovehiculele deja înmatriculate în România, fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea lor în țară.
Potrivit dispozițiilor art.148 alin.2 din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, transpunându-se astfel în legislația internă principiul aplicării directe și al supremației dreptului comunitar.
Conform dispozițiilor art.110 (fost art.90) paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, aplicabil prezentei spețe, niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare, fiind interzise, astfel, taxele discriminatorii și protecționiste.
Aceste dispoziții au făcut obiectul unei largi jurisprudențe a Curții de Justiție a Comunităților Europene, care a decis ca fiind esențial în stabilirea caracterului unei taxe ca fiind discriminatorie, aspectul că aceasta este determinată de traversarea graniței de către bunul supus taxei, dintr-o țară comunitară în alta.
Rezultă din aceste dispoziții legale că taxa de poluare impusă autoturismului reclamantului, autoturism cumpărat dintr-un stat membru al Uniunii Europene și care era înmatriculat într-un stat comunitar încă de la data de 22.08.2006, este determinată de traversarea graniței de către acesta dintr-o altă țară comunitară în România, astfel încât această taxă impusă de autoritățile române este una discriminatorie, fiind interzisă de dispozițiile art.110 (fost art.90) din Tratatul Comunității Europene.
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a C.J.C.E. că art.110 (fost art.90) din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art.110 (fost art.90) din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Astfel, pentru a aprecia asupra incidenței acestui text în privința taxei de poluare, astfel cum a fost aceasta reglementată în legislația națională, se impune mai întâi analiza jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene în cauze privind reglementări similare ale altor state membre (Cauza C-345/93 Nunes Tadeu, Cauza C-393/98 Gomez Valente).
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie și, prin urmare interzisă la impunere în statele membre, în sensul art.90 paragraful 1 din Tratat, s-a decis, între altele, în cauzele C-290/05 și C-333/05 Ákos Nádasdi și Németh I. unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât această taxă este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru.
Pentru a verifica compatibilitatea reglementării naționale în materie cu prevederile art.90 alin.1 din Tratat, prin prisma jurisprudenței CJCE, trebuie, în concret, să se compare valoarea întreagă a taxei cu valoarea reziduală a aceleiași taxe după trecerea unei perioade de depreciere a autovehiculului.
Or, la o simplă comparație se poate observa că taxa de poluare, astfel cum este stabilită potrivit legislației române, nu doar că nu descrește odată cu deprecierea ei în timp, ci ea crește direct proporțional cu aceasta, ceea ce o face nevalabilă.
Această taxă de poluare nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, stat comunitar de la 01.01.2007, fiind percepută exclusiv, pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea lor în țară. Pentru autovehiculele deja înmatriculate în România, taxa nu se mai percepe cu ocazia vânzării ulterioare, ceea ce demonstrează că această taxă se aplică doar ca urmare a achizițiilor intracomunitare și este o taxă cu echivalent taxelor vamale la import.
Din această perspectivă, reclamantul are dreptul la restituirea integrală a taxei încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare, în astfel de situații, Curtea de Justiție decizând că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art.110 (fost art.90) din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză.
Potrivit dispozițiilor art.21 alin.4 din Codul de procedură fiscală în măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.
Cu privire la excepția de necompetență generală invocată de pârâta A.F.P. G., pe motiv că ar fi incident art.12 din Legea nr.9/2012, respectiv că, la solicitarea contribuabilului, organul fiscal competent, în măsura în care constată că suma plătită cu titlu de taxă de poluare este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prevederilor acestui act normativ, dispune restituirea diferenței, tribunalul urmează să o respingă.
În speța de față, obiectul judecății de față este reprezentat de pretenția restituirii integrală a sumei de bani plătită cu titlu de taxă de poluare, reclamanta invocând și considerând că însăși impunerea taxei, indiferent de cuantum este contrară dispozițiilor art.110 (fost art.90) din Tratatul Comunității Europene, în timp ce Legea nr.9/2012 invocată de pârâtă în susținerea excepției se referă la restituirea diferenței de taxă plătită conform OUG nr.50/2008, aprobată prin Legea nr.140/2011, cu modificările și completările ulterioare și taxa rezultată din aplicarea Legii nr.9/2012, după un algoritm de calcul stabilit, astfel că, față de aceste aspecte și obiectul litigiului astfel stabilit, în mod evident competența aparține instanțelor judecătorești.
Pentru toate considerentele expuse, tribunalul obliga pârâta să restituie reclamantului suma de 2.384 lei reprezentând taxă de poluare achitată pentru autoturismul marca Volkswagen Passat cu chitanța . nr._ din 27.10.2010 plus dobânda legală de la data plății, respectiv 27.10.2010 și până la data plății efective, în vederea reparării integrale a prejudiciului încercat de către reclamantă.
Instanța respinge și cererea reclamantului privind anularea chitanței . nr._, având în vedere faptul că aceasta nu constituie decât actul juridic al plății, respectiv înscrisul constatator al operațiunii de plată a taxei judiciare de timbru, nefiind un act administrativ prin care să se stabilească anumite obligații pentru reclamant.
Conform art.1 din OUG nr.50/2008 taxa de poluare pentru autovehicule constituie venit la bugetul fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.
Potrivit art.5 din același act normativ, taxa se calculează de către autoritatea fiscală competentă și se plătește de către contribuabil într-un cont distinct deschis la unitățile trezoreriei statului pe numele Administrației F. pentru Mediu, fapt ce impune admiterea cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
Tribunalul constată că, întrucât chemata în garanție a perceput o taxă fără a presta serviciul echivalent, această taxă nu era datorată și ca urmare, în conformitate cu art.60 Codul procedură civilă admite cererea de chemare în garanție, obligând Administrația F. pentru Mediu la plata către pârâtă a sumei de 2.384 lei reprezentând taxă de poluare, în vederea restituirii acesteia către reclamantă.
Tribunalul respinge cererea pârâtei de obligare a chematului în garanție la plata dobânzii legale, având în vedere faptul că virarea sumelor în bugetul F. pentru mediu se face în temeiul OUG nr.50/2008, neputând fi reținută vreo culpă a chematului în garanție. Suma aferentă taxei pe poluare este virată în contul instituției de către organul fiscal care calculează și încasează taxa în temeiul legii, aceasta nefăcând nicio operațiune legată de acestea.
Prin urmare, Administrația F. pentru Mediu nu este titulara vreunei obligații în raport de contribuabil, astfel încât nu poate fi obligată la plata dobânzi legale.
Tribunalul ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 02.07.2013 Tribunalul G. – Secția civilă a dispus din oficiu în cond. art. 281 C.pr.civ. îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr.181/06.03.2013 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._ în sensul că paragraful nr.4 al dispozitivului va avea cuprinsul „Obligă pârâta să restituie reclamantului suma de 2.384 lei reprezentând taxă de poluare achitată pentru autovehiculul marca Volkswagen Passat nr. de identificare WVWZZZ3CZ7P034126 cu chitanța . nr._ din 27.10.2010 plus dobânda legală de la data plății, respectiv 27.10.2010 și până la data plății efective”, în loc de „Obligă pârâta să restituie reclamantului suma de 2.384 lei reprezentând taxă de poluare achitată pentru autovehiculul marca Volkswagen Passat nr. de identificare WVWZZZ3CZ7P034126 cu chitanța . nr._ din 13.12.2008 plus dobânda legală de la data plății, respectiv 13.12.2008 și până la data plății efective”.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 03.07.2013, a declarat recurs, înregistrat la data de 08.07.2013, pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului G. (în prezent, Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. ca efect al HG nr. 520/2013 și Ordin Președinte ANAF nr. 2211/2013), solicitând admiterea recursului.
În drept, a invocat disp. art.304 pct.3 C.pr.civ.
Arată recurentul – pârât că înțelege să critice sentința atacată pentru nelegalitate, deoarece instanța de judecată, fără niciun temei legal, a respins excepția de necompetentă generală a instanței de judecată.
Consideră partea recurentă că instanța de fond trebuia să admită excepția de necompetentă generală și să decline competența de soluționare a cauzei la organul fiscal competent să restituie taxa de poluare respectiv, AFP G., având în vedere că, la data de 10.01.2012 în Monitorul Oficial al României nr. 17, a fost publicată Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, lege care abrogă OG nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, iar prin art.12 dispune: „(1) în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgentă a Guvernului nr.50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, cu modificările si completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România. (2) Sumele prevăzute la alin (1) se restituie la cererea contribuabilului, adresata organului fiscal competent, în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr.92/2003, republicată, cu modificările si completările ulterioare”.
Având în vedere aceste dispoziții legale si principiul de imediată aplicare a legii noi, consideră recurentul - pârât că aparține competența de soluționare a prezentei cauze AFP G..
În subsidiar, a solicitat în temeiul art.304 pct.9 C.pr.civ. modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii în parte a acțiunii, ținând cont de dispozițiile art.12 din Legea nr.9/2012, întrucât la pronunțarea sentinței nu s-a ținut cont de aceste dispoziții legale.
În ceea ce privește cererea de chemare in garanție, a apreciat recurentul că aceasta trebuia admisă de către instanța de judecata așa cum a fost formulată, respectiv obligarea chematului in garanție atât la plata taxei de poluare in suma de 2.384 lei, cat si a dobânzii legale aferente acestei sumei. Taxa pe poluare reprezintă venit la bugetul F. pentru Mediu fiind folosita in vederea realizării programelor si proiectelor pentru protecția mediului. Este deci inadmisibil ca dobânda aferenta acestei taxe sa fie achitata de instituția AFP din bugetul general consolidat, in condițiile in care ea a fost achitata pe numele Administrației F. pentru Mediu, fiind gestionata direct de către aceasta.
A solicitat recurentul judecata în lipsă potrivit art. 242 C.pr.civ.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003.
Deși legal citați, intimații nu au formulat întâmpinare
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ. (1865) rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ. (1865), reține următoarele:
Recursul este nefondat.
În acest sens, Curtea reține că art. 312 alin. 3 C.pr.civ. (1865) prevede că „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 [când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii], iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct., 2, 3 [când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii], 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”.
În cauza de față, partea recurent – pârâtă, invocând mai întâi art. 304 pct. 3 C.pr.civ.(1865), pretinde că prima instanță ar fi trebuit să admită excepția de necompetență generală, față de disp. art. 12 din Legea nr. 9/2012.
Potrivit acestui din urma text de lege, respectiv art. 12 din Legea nr. 9/2012, „(1) În cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România. (2) Sumele prevăzute la alin. (1) se restituie la cererea contribuabilului, adresată organului fiscal competent, în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (3) Taxa rezultată ca diferență dintre suma achitată de contribuabil cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule se restituie în termenul de prescripție prevăzut de legea fiscală, pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei legi”.
Curtea subliniază că textul art. 304 pct. 3 C.pr.civ. se referă la „încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe”, impunând potrivit art. 312 alin. 6 C.pr.civ.(1865) ca în caz de casare a hotărârii atacate, pentru acest motiv, să intervinătrimiterea „dosarului spre judecare instanței judecătorești competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent, potrivit legii, (…)”. Deci, motivul de recurs în discuție se referă la competența teritorială sau materială a instanței de judecată ori a altui organ cu activitate jurisdicțională. Or, după cum se observă, în raport de cererea formulată și disp. art. 117 din OG nr. 92/2003, organul fiscal – Administrația Finanțelor Publice G. – nu se încadrează în categoriile menționate.
În plus, Curtea mai arată că potrivit înscrisurilor aflate la filele 20-21 din dosarul tribunalului, partea reclamantă s-a adresat organului fiscal cu o cerere de restituire a taxei pe poluare, fără a rezulta însă soluționarea favorabilă a acesteia, ci dimpotrivă respingerea prin adresa nr._/04.10.2012 emisă de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului G..
Mai constată Curtea de apel că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală. S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Totodată, s-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Înalta Curte a reținut că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, a apreciat ÎCCJ că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
Curtea de apel reține că, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I.
În sfârșit, arată Curtea că potrivit art. 21 alin. 1 și 2, respectiv art.52 alin. 1 din Constituția României „(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.” (art.21), respectiv „(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei” (art. 52). Totodată, art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 stabilește că „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.
Din acest context normativ rezultă cu evidență lipsa de orice temei a motivului de recurs susținut de partea recurent – pârâtă, care pretinde eronat necompetența generală a instanței de judecată.
În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv art. 304 pct. 9 C.pr.civ.(1865), Curtea reține că în mod legal, instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei organ fiscal obligația de restituire a taxei pe poluare, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens, a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Astfel, considerentele CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”. De principiu, instanța nu poate fi legată de temeiul de drept indicat de parte în cererea de chemare în judecată, dacă acesta este eronat sau incomplet indicat, întrucât judecătorul este cel chemat să realizeze încadrarea în drept corectă, având la dispoziție obiectul și motivele de fapt, în condițiile în care reclamantul nu insistă cu privire la o anumită cale procesuală (principiul iura novit curia).
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
În ce privește disp. art. 12 din Legea nr. 9/2012, este cert că efectul lor nu poate fi decât acela care să nu implice o aplicare retroactivă sau contrară dreptului Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că va deveni incidente și își va găsi aplicabilitate ori de câte ori taxa pe poluare a fost achitată în temeiul OUG nr. 50/2008 fără a intra în contrarietate cu dreptul comunitar, cum ar fi ipoteza autoturismelor noi ori a celor importate din țări terțe nemembre ale Uniunii Europene sau Spațiului Economic European, când se dispune o restituire către contribuabili a eventualelor diferențe rezultate potrivit alin. 1 al textului citat mai sus. În schimb, în cazul încălcării normelor obligatorii de drept ale Uniunii Europene, se impune despăgubirea integrală a celui vătămat.
Referitor la motivul de recurs privind obligarea chematului în garanție AFM la plata dobânzii legale aferente taxei pe poluare ce se restituie deoarece nu ar fi admisibil ca recurenta-pârâtă să o achite din bugetul general consolidat, Curtea reține că, în urma formulării unei cereri de chemare în garanție, ca formă de intervenție forțată, nu se naște un raport juridic decât între chematul în garanție și cel ce formulează cererea de chemare în garanție, iar nu și cu adversarul său procesual din cererea principală, pentru a fi obligat chematul în garanție la plată direct către acesta din urmă. Pentru acest motiv, Curtea apreciază că această critică a recurentului, astfel cum a fost formulată prin cererea de recurs, este lipsită de fundament.
Față de cele arătate în precedent, fiind neîntemeiate criticile părții recurente, în raport de disp. art. 312 alin. (1) C.pr.civ.(1865), Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta – pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. (fosta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului G.) împotriva Sentinței Civile nr. 181 din 06.03.2013 pronunțate de Tribunalul G. – Secția Civilă, în dosarul nr. _ , în contradictoriu cu intimatul – reclamant O. M. și intimata – chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
V. H. O. D. P. B. C.
GREFIER,
C. A.
Red./Tehnored. Jud. B.C./2 ex./mai 2014
Tribunalul G. – S.C / Judecător fond: M. Z. U.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5620/2014.... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 1898/2014. Curtea de... → |
|---|
