Pretentii. Decizia nr. 3753/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3753/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-05-2014 în dosarul nr. 16214/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 3753
Ședința publică din data de 15 mai 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: B. L. PATRAȘ
JUDECĂTOR: E. C. V.
JUDECĂTOR: M. N.
GREFIER: I. C. B.
Pe rol se află spre soluționare recursurile formulate de recurentele-pârâte DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PENTRU ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE S. 3 BUCUREȘTI și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE S. 3 PRIN DGFPMB, împotriva sentinței civile nr. 3507/18.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. _ , în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. G. L. și intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns intimatul-reclamant P. G. L., prin reprezentant convențional, avocat O. A. care depune împuternicire avocațială a avocatului N. F., precum și delegație de substituire, lipsind celelalte părți.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că procedura de citare este legal îndeplinită, cauza se află la primul termen de judecată, după care,
Curtea dispune rectificarea citativului în sensul în care are calitate de recurentă-pârâtă Administrația S. 3 a Finanțelor Publice București prin Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București, iar Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București are calitate de intimată-pârâtă.
Intimatul-reclamant, prin reprezentant convențional depune întâmpinare.
Nemaifiind alte cereri, Curtea acordă cuvântul pe recurs.
Intimatul-reclamant, prin reprezentant convențional, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate. Cu cheltuieli de judecată, depune în acest sens chitanță.
Curtea reține recursul spre soluționare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 3507/18.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, a fost admisă exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI și A. F. PENTRU si in consecinta a fost respinsă actiunea formulata in contradictoriu cu acesti parati ca fiind formulata impotriva unor persoane fara calitate procesuala pasiva.
A fost însă respinsă exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratei AFP sector 3 ca neintemeiata.
A fost admisă in parte cererea formulată de reclamantul P. G.-L. în contradictoriu cu pârâta A. FINANTELOR PUBLICE S. 3 PRIN DGFPMB, aceasta din urmă fiind obligată să plateasca reclamantului suma de 2.218 lei, taxa pe poluare si dobanda legala fiscala calculata in conditiile art.124 cu raportare la art.117 al.2 C.p.fiscala, precum și suma de 39 lei cheltuieli de judecata. A fost respins ca inadmisibil petitul vizand anularea adresei nr._/11.03.2012.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Exceptia lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta A.F.P sector 3 a fost respinsa ca neintemeiata, fata de imprejurarea ca, exista raporturi juridice intre reclamant si aceasta parata generate de faptul incasarii taxei de catre aceasta.
Exceptia lipsei calității procesuale pasive a paratilor DGFPMB si AFM invocată de instanta din oficiu a fost admisa intrucat aceste parate nu sunt emitentele actului administrativ contestat.
Exceptia inadmisibilitatii cererii vizand anularea adresei nr._/11.03.2012 a fost admisa in considerarea urmatoarelor argumente, întrucât actul atacat-adresa mentionata nu are natura unui act administrativ, în înțelesul art.2 alin.1 lit.c din Legea 554/1992.
Actul a cărei anulare se solicită în prezenta cauză nu da naștere, nu modifică și nu stinge raporturi juridice, ci reprezinta un raspuns al organului fiscal, motiv pentru care instanta apreciaza ca nu îndeplineste condiția impusa de lege, respectiv aceea de a produce efecte juridice prin el însusi, astfel că, excepția inadmisibilității va fi admisă, cu consecința respingerii cererii ca inadmisibila.
Pe fondul cauzei, a reținut că reclamantul a achizitionat potrivit contractului de vanzare cumparare din 27.10.2008 de la fila 15, un autoturism second hand marca BMW cu numar de identificare WBAAM11050JM37366, an de fabricatie 1999, inmatriculat pentru prima data la 11.03.1999, iar pentru inmatricularea in Romania, a fost nevoit sa plateasca o taxa de poluare in cuantum de 2.218 lei, astfel cum rezulta din decizia de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr._/28.11.2008 si din chitanta . nr._/28.11.2008. (f.13,14).
Acesta a formulat cerere de restituire a taxei de poluare pentru autovehicule achitate la pârâta AFP S. 3(f.7,9), comunicata paratei la data de 22.12.2011 potrivit confirmarii de primire de la fila 10, la care aceasta a raspuns negativ prin adresa nr._/25.01.2012(f.11).
Totodata, instanta a constatat ca reclamantul a formulat in termenul legal, prev.de art.11 din acelasi act normativ, actiune in instanta, atat fata de decizia de solutionare din partea autoritatii administrative care a emis decizia de calcul a taxei, cat si pentru restituirea sumei platite.
Obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România conform art.4 lit.a din O.U.G. nr.50/2008, fără ca textul să facă distincția nici între autoturismele produse in România și cele în afara acesteia, nici intre autoturismele noi și cele second - hand.
Deoarece actul normativ menționat a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008, așa cum se prevede la art.14 alin.1, rezultă că taxa pe poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele aflate deja in circulație, înmatriculate în țara. Așadar, se creează o diferență de tratament fiscal între autovehiculele înmatriculate în România înainte și după . O.U.G. nr. 50/2008.
Așadar, se vrea ca taxa pe poluare, al cărei scop este, în principiu, corect – „poluatorul plătește”, să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.
Însă, în conformitate cu art.110 (fost art. 90 par.1) din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele naționale, ceea ce rezultă din Constituția României, din jurisprudența Curții de Justiție Europene, precum și din prevederile Legii nr. 157/2005. Astfel, potrivit art.11 alin.1 și 2 din Constituție, „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Art.148 alin.2 și 4 din Constituție statuează: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare…Parlamentul, președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”.
Din prevederile constituționale citate și față de Legea nr.157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, rezultă că, urmare a aderării României la Uniune, Tratatul de Constituire a Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru statul român.
Dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Potrivit considerentelor CEJ, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a Statelor Membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că „o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională”. Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prev. art.10 din Tratat.
Este evident că normele interne ce reglementează obligația de plată a taxei de poluare contravin dispozițiilor Tratatului de Instituire a Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
Analizând dispozițiile O.U.G. nr.50/2008 cu modificările ulterioare, rezultă că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe la o noua înmatriculare taxa de poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, dar se percepe această taxă de poluare la autoturismul produs în țară sau în alt stat membru UE, dacă este înmatriculat pentru prima dată în România. Reglementată în acest mod, taxa pe poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second - hand deja înmatriculate într-un alt stat membru: cumpărătorii sunt orientați din punct de vedere fiscal să achiziționeze autovehicule second - hand deja înmatriculate în România.
O.U.G. nr.50/2008 este deci contrară art.90 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, precum cel pentru care s-a achitat taxa de poluare în acest litigiu, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second - hand deja înmatriculate în România și, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România. Or după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte tari membre ale UE, atât timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE S. 3 – prin Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București, reiterând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât taxa de poluare se face venit la Fondul de Mediu, administrat de Administrația F. pentru mediu.
În ce privește fondul cauzei, recurenta a arătat că instanța de fond s-a pronunțat cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motivându-și soluția pe faptul că autoritățile fiscale și-au încălcat obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar și de a înlătura prevederile legii fiscale interne contrare normelor dreptului comunitar.
Or, taxa de poluare a fost percepută în baza unor acte normative în vigoare la momentul stabilirii taxei.
Dispozițiile art. 110 din Tratat nu sunt incidente în cauză, întrucât taxa de poluare se plătește de către toți proprietarii unor autoturisme sau autovehicule, indiferent de proveniența acestora, la momentul primei înmatriculări în România.
Obligația generică de armonizare a legislației interne cu cea europeană, instituită prin art. 148 alin. 2 din Constituție, și cea specială, prevăzută de art. 90 paragraful 1 din tratatul Comunității Europene, revine exclusiv Parlamentului, nu și instanțelor judecătorești sau pârâtelor, în calitate de autorități fiscale, după cum greșit a reținut instanța de fond.
Legislația europeană nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede ca nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
În ceea ce privește capătul de cerere privind plata dobânzii legale de la data efectuării plății și până la restituirea efectivă, recurenta subliniază că cererea este inadmisibilă, întrucât nu îndeplinește cerința impusă de art. 124 C.pr.fiscală.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată, recurenta subliniază că nu este îndeplinită cerința ce se desprinde din art. 274 C.pr.civ., anume ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit disp. art. 3041 C.pr.civ. și cu precădere prin prisma criticilor aduse sentinței de către recurentă, Curtea apreciază recursul acesteia ca nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Analizând aspectul legitimării procesuale pasive a pârâtei recurente AFP sector 3, instanța reține că legitimarea procesuală pasivă în speță este dată de calitatea de instituție care a încasat taxa de poluare achitată de reclamantă, reclamată de acesta ca nelegală și solicitată la restituire.
Potrivit disp. art. 117 alin. 1 lit. d din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, se restituie, la cerere, debitorului, sumele „plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale”, procedura de restituire fiind stabilită – în temeiul delegării cuprinse în alin. 7 al aceluiași text de lege – prin Ordinul nr. 1899/2004 al ministrului finanțelor publice, pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal.
Ordinul invocat statuează, în Capitolul I pct. 2, că „Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, potrivit prevederilor art. 33 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, denumit în continuare organul fiscal competent”; or, art. 33 la care face trimitere norma redată mai sus, prevede, vorbind despre competența de administrare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, astfel: „competența revine acelui organ fiscal în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului”.
Or, administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, în accepțiunea dată de art. 1 alin. 3 din OG nr. 92/2003, cuprinde și ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu colectarea acestora.
Din interpretarea textelor redate mai sus reiese fără putință de tăgadă competența organul fiscal care a procedat la încasarea taxei de a soluționa cererea de restituire a acesteia.
Iar cât timp ceea ce se contestă în prezenta cauză este tocmai refuzul pârâtei recurente, organ care a încasat taxa pretins nelegală, de a dispune restituirea acesteia, legitimarea procesuală pasivă se verifică în persoana acesteia, ca instituție al cărei refuz se urmărește a fi sancționat prin prezenta procedură judiciară.
Prin urmare, Curtea reține că recurenta pârâtă AFP sector 3 are legitimare procesuală pasivă în contestarea refuzului de restituire a taxei.
2. În ceea ce privește fondul litigiului, curtea reține că una dintre principalele critici aduse de recurentă sentinței tribunalului se referă la faptul că nu este în căderea instanțelor judecătorești să procedeze la analiza compatibilității reglementării fiscale naționale cu prevederile dreptului comunitar și, urmare a acestei analize, să acorde prioritate reglementării comunitare, iar în lipsa unui temei legal în legislația națională pentru restituirea taxei, aceasta nu se poate dispune.
Curtea observă că recurenta ignoră jurisprudența comunitară conturată cu privire la exact acest aspect, impunându-se astfel a fi reiterate prevederile art. 148 alin. 2 din Constituția României, potrivit cărora „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare” - și legislația comunitară, astfel cum este aceasta interpretată jurisprudențial de CJCE, legislație cu caracter obligatoriu și care prevalează asupra reglementării din dreptul național.
Referitor la aplicabilitatea necondiționată a reglementării fiscale naționale, invocată de recurente, Curtea subliniază că obligația de aplicare cu prioritate a reglementărilor comunitare nu incumbă doar jurisdicțiilor naționale, ci și celorlalte puteri ale statului în exercitarea propriilor atribuții.
Prin urmare, în aprecierea caracterului legal/nelegal al taxei percepută de pârâta recurentă AFP sector 6, trebuie ca ea să se raporteze la legislația comunitară, neputându-se deroba de aceasta prin invocarea respectării reglementării interne, fără a proceda, ca pas imediat următor, la cercetarea conformității acestei reglementări cu reglementările comunitare primare și, finalmente, la a da eficiență efectului direct al acestora din urmă.
Efectul direct al alin. 1 al art. 110 din Tratat a fost recunoscut de CJCE în cauza C-57/65 Lütticke GmbH v. Hauptzollamt Sarrelouis, în care a statuat că textul menționat produce efecte directe și dă naștere unor drepturi individuale pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze.
De asemenea, în cauza Amministrazione delle Finanze dello Stato v Simmenthal SpA C-106/77, CJCE a statuat că o instanță națională chemată să aplice, în limitele jurisdicției sale, prevederile comunitare este obligată să confere efect deplin acestora, chiar refuzând aplicarea legislației naționale în măsura în care aceasta vine în conflict cu reglementarea comunitară, chiar adoptată ulterior, fără să fie nevoie să solicite sau să aștepte abrogarea prevederii neconforme fie pe cale legislativă, fie pe calea controlului de constituționalitate.
Desigur că punerea reglementării naționale în acord cu reglementarea comunitară este în competența exclusivă a puterii legiuitoare, însă în speță se pune în discuție aplicarea reglementărilor incidente și respectarea ierarhiei acestora, la o cauză concretă, iar nu modificarea legislației.
3. Analizând pe fond chestiunea neconformității taxei de poluare cu prevederile art. 110 TFUE, instanța consideră că se impun câteva considerațiuni în privința soluției tribunalului în lumina Hotărârii din 7 aprilie 2011 a CJUE, T., C-402/2009.
CJUE a reținut că „din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Astfel, taxa în cauză este datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat”, însă „chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale (Hotărârea din 5 octombrie 2006, Nádasdi și Németh, C‑290/05 și C‑333/05, punctul 47)”.
Analizând dacă taxa de poluare, în versiunea inițială, chestionată în prezenta cauză, creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național, CJUE a stabilit că „un sistem precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008, care ia în considerare, la calcularea taxei de înmatriculare, deprecierea autovehiculului prin utilizarea unor bareme forfetare, detaliate și fundamentate din punct de vedere statistic, bazate pe elementele referitoare la vechimea și la rulajul mediu anual real ale acestui vehicul, la care se poate adăuga, la cererea contribuabilului și pe cheltuiala acestuia, realizarea unei expertize cu privire la starea generală a vehiculului menționat și a dotărilor sale, asigură că această taxă, atunci când este aplicată vehiculelor de ocazie importate, nu depășește valoarea reziduală a taxei menționate încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008”.
În continuare, CJUE reafirmă că, în ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri, aprecieri care însă, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie să fie lipsite de efectul descurajării vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate.
Analizând din această perspectivă reglementarea națională, CJUE a statuat că „rezultă fără echivoc că reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”.
În concluzie, curtea europeană a stabilit că, deși taxa de poluare aplicată vehiculelor de ocazie importate, nu depășește valoarea reziduală a taxei menționate încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, a statuat că, prin nivelul la care poate ajunge în anumite situații taxa, are ca efect descurajarea punerii în circulație, în România, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechie și aceeași uzură de pe piața națională.
4. În ceea ce privește critica privind plata dobânzii, instanța reține, că regimul juridic al dobânzii datorate de stat pentru perceperea nelegală a taxei, invocat de recurentă, a fost confirmat și prin Hotărârea din 18 aprilie 2013 a CJUE, I., C-565/11.
Potrivit hotărârii Curții, „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”.
Chiar dacă hotărârea Curții lămurește expressis verbis chestiunea intervalului de timp pentru care se datorează dobânzi, nu și procedura de acordarea a acestora (cu sau fără cerere prealabilă adresată expres organului fiscal), instanța apreciază că răspunsul la întrebare se desprinde implicit din argumentarea CJUE și din principiile la care aceasta face referire.
Astfel, CJUE subliniază că „atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă”, astfel că „principiul obligării statelor membre să restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din urmă drept”. „În această privință, Curtea a statuat deja că, în absența unei reglementări a Uniunii, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea condițiile în care se impune acordarea unor astfel de dobânzi, în special rata și modul de calcul al acestor dobânzi. Aceste condiții trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor cereri similare întemeiate pe dispoziții de drept intern și nici concepute astfel încât să facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii”.
5. Critica recurentei cu privire la cheltuielile de judecată este vădit neîntemeiată, fiind întrunită ipoteza normei legale privind culpa sa procesuală, fiind partea care a căzut în pretenții, dispozitivul sentinței inclusiv cu privire la plata cheltuielilor de judecată devenind executoriu doar la rămânerea irevocabilă a sentinței, pendinte desigur de menținerea soluției asupra fondului cauzei.
Reținând toate aceste considerente, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ, să respingă ca nefondat prezentul recurs.
Fiind partea care a căzut în pretenții, aflându-se în culpă procesuală, recurenta pârâtă va fi obligată – în temeiul art. 274 și 276 C.pr.civ. - să achite intimatului reclamant suma de 300 de lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată, reprezentând onorariu avocațial redus de instanță în raport de complexitatea prezentei cauze.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 3 A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI prin DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 3507/18.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. _ , în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. G. L. și intimatele-pârâte ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, ca nefondat.
Obligă recurenta să achite intimatului reclamant suma de 300 de lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 15 mai 2014.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | JUDECĂTOR |
B. L. PATRAȘ | E. C. V. | M. N. |
GREFIER |
I. C. B. |
Red./dact. 2 ex.MN/MN
Jud. fond – D. C.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 2820/2014. Curtea de... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 3473/2014. Curtea de... → |
|---|
