Pretentii. Decizia nr. 4974/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4974/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-06-2014 în dosarul nr. 39611/3/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 4974
Ședința publică din data de 13.06.2014
Completul constituit din:
Președinte - R. M. V.
Judecător - I. F.
Judecător – S. P.
Grefier - C. I. Ș.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 5 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile 5378/05.11.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a IX a C. Administrativ Și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M. A. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legală îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurenta a solicitat judecata cauzei în lipsă.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată, reține dosarul în pronunțare.
CU R T E A,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5378/05.11.2013 Tribunalul București – Secția a IX-a C. a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AFPS5, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU, a admis acțiunea formulată de reclamantul M. A., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE S. 5 BUCUREȘTI PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și a obligat pârâta AFPS5 să restituie reclamantului suma de 4750 lei reprezentând taxă pe poluare, cu dobânda aferentă de la data plății taxei și până la data restituirii efective. Totodată a obligat pârâta AFPS5 la plata sumei de 889,3 lei către reclamant reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termen legal, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației S. 5 a Finanțelor Publice.
În motivarea recursului s-au invocat următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie privind hotărârea instanței de fond:
Instanța de fond in mod nelegal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice sector 5.
Dispozițiile art.1 din O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare prevăd cărui buget se face venit taxa de poluare încasată, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui buget in calitate de titular este Administrația F. pentru Mediu: "(1) Prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului”, organului fiscal revenindu-i numai obligația calculării taxei de poluare, conform art. 5 alin. 1 din același act normativ.
Cu privire la cererea de chemare in garanție a Administrației F. pentru Mediu, a arătat că potrivit art.60 C.pr.civ. "partea poate sa cheme in garanție o alta persoana impotriva căreia ar putea sa se îndrepte, in cazul cand ar cădea in pretentiuni cu o cerere in garanție sau in despăgubire."
De asemenea, potrivit art.61 alin.1 C.pr.civ. "cererea făcuta de parat se va depune o data cu întâmpinarea; cand întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfățișare."
Fondul pentru Mediu, administrat de Administrația F. pentru Mediu, este beneficiarul real al taxei pe poluare achitata de intimatul-reclamant, Administrația Finanțelor Publice S. 5 având numai atribuția legala de stabilire a cuantumului taxei de poluare.
Întrucât prin plata taxei de poluare de către petent in temeiul dispozițiilor O.U.G. nr.50/2008 către Fondul Pentru Mediu, s-a născut un raport juridic intre cele doua părți, reclamantul, in eventualitatea in care s-ar constata de către instanța nelegalitatea plații acestei taxe de poluare putând solicita restituirea acestei taxe numai de la destinatarul dreptului legal de incasare a acestei sume - Administrația F. Pentru Mediu. Prin urmare, fata de dispozițiile menționate anterior, instanța de fond in mod nelegal a respins cererea de chemare in garanție formulata constatând ca nu sunt întrunite condițiile art.60 Cod Procedura civila.
In ceea ce privește admiterea cererii de chemare in judecata, a apreciat ca instanța de fond în mod nelegal a admis acțiunea.
Regimul taxei de poluare pentru autovehicule, care a intrat in vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, abrogându-se art. 214 indice 1 – art. 214 indice 3 din Codul Fiscal. In condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabila, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut in vedere si eliminarea reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora pana la decembrie 2006 nu se înmatriculau in România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani si care aveau o norma de poluare inferioara normei EURO 3. In aceasta situație a fost necesar a se întreprinde unele masuri pentru evitarea introducerii in România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor măsuri corespunzătoare in acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea in deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora in România.
A invocat partea recurentă disp. art. 1 -33 din Legea nr.157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Ceha, Regatul Danemarcei, Republica Federala Germania,Republica Estonia, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungara, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord ( state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, precum și alin.2 al art.148 din Constituția României. A concluzionat recurenta că, din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate, rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Cu privire la prevederile art. 110 din Tratatul de instituire a Comunităților Europene, recurenta a apreciat că dispozițiile nu sunt incidente, întrucât taxa de poluare urmează a fi plătită conf. art. 4 din OUG nr. 50/2008, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România și la repunerea în circulație a unui vehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art.3 și art. 9.
Totodată, a susținut că reclamantul nu se încadrează nici în situațiile de excepție prevăzute de art. 3 alin. 2 din OUG nr. 50/2008, astfel că obligația de plată a taxei de poluare este legal datorată.
Dispozițiile art. 90 din Tratatul privind instituirea Comunităților Europene, devenit art. 110 după consolidare, au în vedere reglementarea unei limitări a drepturilor statelor de a introduce pentru produsele comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne.
În același sens, potrivit jurisprudenței Curții, art. 110 din Tratat este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite. Astfel, normele comunitare nu interzic perceperea unei taxe precum cea specială pentru autoturisme și autovehicule, invocând în acest sens recurenta prev. art. 33 din Directiva 77/388/CEE a Consiliului Comunităților Europene.
Totodată, principiul poluatorul plătește, pe care se bazează instituirea taxei de poluare, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene, iar 16 state membre UE practică o taxă care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor.
A mai arătat recurenta că de esența taxelor cu efect echivalent taxelor vamale este discriminarea sau nu a mărfurilor naționale sau străine pentru că acestea trec o frontieră, în cazul taxei speciale pentru prima înmatriculare a autovehiculelor în România, această discriminare nefiind fundamentată prin niciun argument de partea reclamantă. Așadar, taxa se aplică tuturor autovehiculelor care nu au mai fost înmatriculate în România, fie românești, fie străine.
S-a mai susținut că în urma modificărilor aduse prin OUG nr. 117/2009, departamentul responsabil al Comisiei Europene este de părere că autoritățile române au luat măsurile necesare asigurării respectării legislației comunitare, iar în momentul de față legislația privind taxa de înmatriculare a autovehiculelor este conformă art.110 din TFUE.
Concluzionează recurenta că existența unei taxe de poluare nu este contrară dispozițiilor comunitare.
În plus, restituirea de sume de la buget la cerere se realizează în condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Or, restituirea solicitată nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite în temeiul unui text prevăzut de lege. Totodată, reproducând partea recurentă art.8 din OUG nr.50/2008, coroborat cu prevederile art.9 din OUG nr.50/2008, a concluzionat că reclamantul nu se regăsește în niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care taxa de poluare achitata de reclamant este legal datorată, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Referitor la obligarea A.F.P. S. 5 la plata dobânzii fiscale, a arătat ca sentința este netemeinica si nelegala.
Potrivit art.124 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu completările si modificările ulterioare, "Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobânda din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.2 sau la art.70, dupa caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor".
Prin urmare, fata de textul legal invocat, rezulta ca in cauza nu este indeplinita condiția prevăzuta pentru acordarea acestora.
În ceea ce privește capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, a solicitat respingerea lui ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin.1 C.pr.civ. Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpa procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită sa fi câștigat în mod irevocabil procesul, or situația de față nu se încadrează în această categorie. De asemenea, nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina părții pârâte pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. În cazul de față, nu este îndeplinită niciuna din aceste condiții.
In drept, recurenta a invocat: art.304. pct.9 Cod Procedura Civila, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, HG 109/2009 privind organizarea si funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscala, HG 34/2009 privind organizarea si funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, O.M.E.F. nr. 418/2007 pentru aprobarea Procedurii privind calculul taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, Legea nr. 157/2005, Constituția României.
Intimatul-reclamant și intimata-chemată în garanție nu au depus întâmpinare.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a disp. art.304 indice 1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Examinând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la acțiunea de fond, Curtea observă că Administrația Finanțelor Publice S. 5 este cea care a emis decizia de calcul al taxei de poluare și a încasat taxa, acestea fiind actele care au produs o vătămare reclamantului. Faptul că destinatarul acestor sume este Administrația F. pentru Mediu nu conferă calitate procesuală acesteia, atâta timp cât nu există un raport juridic direct între AFM și contribuabil. Dispozițiile art. 5 alin. 4 din OUG nr. 50/2008 și HG 686/2008 referitoare la modalitatea în care se transferă taxa de poluare de la Trezoreria Statului către Administrația F. pentru Mediu sunt relevante numai sub aspectul dreptului de regres.
În consecință Curtea apreciază că motivul de recurs invocat de recurenta Administrația S. 5 a Finanțelor Publice cu privire la lipsa calității procesuale pasive nu este întemeiat.
Analizând motivele de fond invocate de recurenta DGRFP București în reprezentarea AS5FP cu privire la pretinsa natură legală a taxei de poluare, Curtea reține următoarele:
Reclamantul a achiziționat autoturismul marca Audi . WAUZZZ8EO4A061072 la data de 09.01.2010, acesta fiind înmatriculat pentru prima oară în Germania la 20.08.2003. Pentru a-l înmatricula în România a achitat taxa de poluare de 4750 lei la data de 09.04.2010, cu chitanța TS2A nr._. Reclamantul s-a adresat organului fiscal solicitând restituirea taxei de poluare la data de 07.09.2012, acesta răspunzând negativ cu adresa nr._/11.09.2012.
Curtea constată că sentința civilă criticată a fost pronunțată cu dezlegarea corectă a chestiunii compatibilității dispozițiilor O.U.G. nr.50/2008 privind instituirea taxei de poluare pentru autovehicule cu dispozițiile art. 117 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
Având în vedere invocarea în cauză a contrarietății legislației interne față de prevederile art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, Curtea reține că, prin art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția României, revizuită în 2003, se prevede că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Prin urmare, încălcarea legii și, implicit, excesul de putere survine nu doar în situația în care este nesocotită o normă internă, ci și în ipoteza în care se încalcă o dispoziție comunitară.
De asemenea, prin dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României se prevede că legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform, alin. 4 al aceluiași articol, jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională. Ca atare argumentul recurentei privind necompetența instanțelor de a analiza compatibilitatea dreptului intern cu tratatele internaționale nu poate fi primit.
În ceea ce privește dreptul unional aplicabil în cauză, Curtea reține că, potrivit unei jurisprudențe constante CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor încasate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (cauza 199/82-San Giorgio, cauza 62/93-BP Soupergaz, cauzele reunite 441/98 și 442/98-Michailidis).
De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului unional sunt regulile naționale, care, însă, trebuie să respecte principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european).
Raportat la jurisprudența mai sus indicată, Curtea constată că dreptul fiscal român nu prevede vreun remediu special, care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor și impozitelor încasate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului unional. În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca, în temeiul art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României și art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală, să solicite restituirea taxei încasate „prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale”.
Potrivit dispozițiilor art. 110 TFUE, invocate de către intimatul-reclamant în susținerea prezentului său demers judiciar, „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.” Aceste dispoziții limitează practic libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor, prin aplicarea unor taxe direct sau indirect discriminatorii ori protecționiste. Actualul art. 110 din TFUE interzice, așadar, discriminarea fiscală, directă sau indirectă, între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esența acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară în Romania.
În ceea ce privește reglementarea internă, Curtea constată ca taxa specială pentru autovehicule a fost introdusă pentru prima dată în România prin Legea nr. 343/2006 de completare a Codului fiscal, sub denumirea de taxă de primă înmatriculare, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar, după modificarea Legii nr. 343/2006 prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (ex. cele cu handicap, misiuni diplomatice etc), cât și situații de scutire de la plata taxei (ex. vehiculele istorice).
Dispozițiile art. 241¹-241³ din Codul fiscal au fost abrogate la data de 1 iulie 2008, prin . OUG nr. 50/2008, care a instituit taxa pe poluare, în legătură cu care CJUE s-a pronunțat că este contrară art. 90 din TCE (art. 110 TFUE), întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand, deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând astfel vânzarea autoturismelor deja înmatriculate în România.
Astfel, răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu la data de 18.06.2009, în cauza 402/09-T., Curtea de Justitie a Uniunii Europene s-a pronunțat că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculari în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât să descurajeze punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”. În același sens a fost și soluția în cauza 236/10-N., în care s-au pus în discuție variantele taxei pe poluare aplicate în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2010, iar la paragraful 28, Curtea a reiterat faptul că taxa pe poluare nu este compatibilă cu principiul „poluatorul plătește”.
În atare condiții, Curtea constată că în speță sunt aplicabile considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene prezentate în cauzele T. și N., ca și în cele ulterioare, soluționate de Curte prin ordonanțe (D., I., I., V., M., O., ., Ș.), fiind vorba despre o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene și cele de ocazie, având aceeași vechime și aceeași uzură, de pe piața națională, ceea ce conduce la încălcarea principiului liberei circulații a mărfurilor (una dintre cele patru libertăți fundamentale pe baza cărora s-a construit Comunitatea Europeană, în prezent Uniunea Europeană).
Astfel, analizând dispozițiile OUG nr. 50/2008, Curtea constată că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxa pentru emisii poluante, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă această taxă se percepe dacă autoturismul este înmatriculat pentru prima dată în România. Având acest efect specific, taxa respectivă diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, cum este cazul în speță, iar cumpărătorii sunt orientați, din considerente de ordin fiscal, să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil, atâta timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor.
Prin urmare, Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dreptului unional și a principiilor desprinse din jurisprudența CJUE, constatând întemeiat că refuzul recurentei-pârâte Administrației S. 5 a Finanțelor Publice de restituire a taxei pe poluare, calculate și încasate în temeiul OUG nr. 50/2008, este nejustificat, fiind dat cu încălcarea dreptului european în materie, care se aplică prioritar față de dispozițiile legale interne contrare.
Nu aceeași este însă soluția Curții cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă, aspect cu privire la care motivul de recurs este fondat.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2008 „Prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului”, iar art. 5 alin. 1 din același act normativ prevede că „(1) Taxa se calculează de autoritatea fiscală competentă”, alin. 4 stabilind că „Taxa se plătește de către contribuabil într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu”.
De asemenea, art. 3 din HG nr. 686/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008 „(1) Taxa se calculează de organul fiscal competent din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, care reprezintă: a) în cazul persoanelor juridice, al persoanelor fizice care desfășoară activități economice în mod independent sau exercită profesii libere - organul fiscal la care persoana este înregistrată ca plătitor de impozite și taxe; b) în cazul persoanelor fizice - organul fiscal în a cărui rază teritorială persoana fizică își are domiciliul fiscal. (5) Taxa se achită în lei de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, în contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală a contribuabililor persoane fizice sau juridice. (6) În ultima zi lucrătoare a lunii, unitățile Trezoreriei Statului transferă în contul 50.17 "Disponibil al fondului pentru mediu", deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu la Trezoreria Sectorului 6, sumele colectate în contul prevăzut la alin. (4). (7) Transferul sumelor se efectuează din contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală atribuit Trezoreriei Statului (_), la nivelul soldului creditor al contului. (8) Concomitent cu efectuarea operațiunilor de transfer prevăzute la alin. (6), unitățile Trezoreriei Statului transmit în sistem electronic Administrației F. pentru Mediu un fișier conținând toate operațiunile efectuate prin contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule”.
Prin urmare, Curtea observă că destinatarul sumelor încasate cu titlu de taxă pe poluare este bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, recurenta-pârâtă Administrația Finanțelor Publice S. 5 București având doar competența de a calcula cuantumul taxei, plata fiind efectuată la unitățile Trezoreriei Statului direct pe numele Administrației F. pentru Mediu.
În raport de acestea, nu pot fi primite alegațiile instanței de fond în sensul că între cele două autorități publice nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire.
Aceasta cu atât mai mult cu cât în speță s-a constatat un drept de creanță al pârâtei față de chemata în garanție, derivat din soluția de admitere a cererii principale și obligarea pârâtei la plata unei anumite creanțe către reclamant, dar și în condițiile în care soluționarea pretențiilor în cadrul prezentului proces ar fi necesară și utilă pentru preîntâmpinarea unui eventual litigiu între cele două instituții.
În sfârșit, soluția de respingere a cererii de chemare în garanție nu este întemeiată în drept, neexistând niciun motiv legal pentru neadmiterea pretențiilor pârâtei.
În consecință, date fiind aceste motive de fapt și de drept, Curtea va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și va obliga chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU la plata către pârâtă a cuantumului taxei pe poluare conform cererii principale.
Totodată Curtea reține că în mod corect s-a acordat dobânda de la data plății taxei de poluare, Tribunalul valorificând astfel practica CJUE, respectiv hotărârea pronunțată în cauza C 565/11 – I. (hotărârea din 18.04.2013).
Nici critica privind acordarea cheltuielilor de judecată nu este nefondată, căci, potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ. (1865) „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În cauză, prin admiterea cererii, pârâta a căzut în „pretențiuni”, fiind astfel în culpă procesuală pentru declanșarea și desfășurarea unui litigiu finalizat prin infirmarea apărărilor emise. Pe cale de consecință, pârâta este ținută în condițiile art. 274 C.pr.civ. să despăgubească partea adversă pentru prejudiciul suferit ca urmare a desfășurării procesului, adică să plătească echivalentul cheltuielilor de judecată suportate de reclamant cu litigiul purtat la Tribunalul București, respectiv sumele achitate cu titlu de taxă de timbru și timbru judiciar pentru legala învestire a primei instanțe, astfel cum erau impuse de art. 3 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995 și onorariu avocat. Cât despre acordarea cheltuielilor de judecată doar părții care a câștigat în mod irevocabil procesul, Curtea subliniază, pe de o parte, că prin soluția de față, câștigă procesul în mod irevocabil partea reclamantă, iar, pe de altă parte, interpretarea pretinsă de partea recurentă nesocotește atât litera, cât și spiritul art. 274 C.pr.civ., reglementare menită a asigura părții care câștigă procesul într-o anumită etapă procesuală posibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată aferente, efectiva lor recuperare depinzând de măsura în care hotărârea care i le recunoaște rămâne sau nu irevocabilă; a considera că acordarea de cheltuieli de judecată este condiționată de câștigarea irevocabilă a unui proces ar echivala cu dreptul părții interesate de a le recupera exclusiv pe cale separată, abia după soluționarea irevocabilă a acelui proces, căci doar la un astfel de moment se știe cine a câștigat și cine a căzut în pretențiuni, irevocabil, interpretare ce nu poate fi acceptată în raport de textul clar al art. 274 C.pr.civ.
Față de aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt întemeiate în parte, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată în sensul că va admite cererea de chemare în garanție, va obliga chemata în garanție la plata către pârâtă a sumei de 4750 lei, cu titlu de taxă de poluare și va menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 5 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile 5378/05.11.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a IX a C. Administrativ Și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M. A. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU având ca obiect „pretenții”.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Admite cererea de chemare în garanție a Administrației F. Pentru Mediu.
Obligă chemata în garanție la plata către pârâtă a sumei de 4750 lei.
Menține restul dispozițiilor din sentință.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 13.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
R. M. V. I. F. S. P.
GREFIER,
C. I. Ș.
Red./tehnored. SP/ 2 ex./02.07.2014
Judecător de fond: C. I. - Tribunalul București Secția a IX a C.
| ← Pretentii. Decizia nr. 4308/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 7065/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
