Pretentii. Decizia nr. 4976/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4976/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-06-2014 în dosarul nr. 42978/3/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 4976
Ședința publică din data de 13.06.2014
Completul constituit din:
Președinte - R. M. V.
Judecător - I. F.
Judecător – S. P.
Grefier - C. I. Ș.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 1 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile 182/14.01.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a IX a C. Administrativ Și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant HAȘCU I. G. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns intimatul-reclamant prin avocat F. I., cu împuternicire avocațială pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legală îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin Serviciul Registratură la data de 04.06.2014 intimatul-reclamant a depus întâmpinare.
Nemaifiind cererii prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Intimatul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată. Depune chitanță de plată onorariu avocațial.
Curtea reține dosarul în pronunțare.
CU R T E A,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 182/14.01.2014 Tribunalul București Secția a IX-a C. a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.F.P. sector 1 ca neîntemeiată, a admis acțiunea privind pe reclamantul HAȘCU I. G., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ-ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE S. 1, și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, obligând pârâta AFP S. 1 să restituie reclamantului suma de 4818 lei reprezentând taxă emisii poluante. Totodată instanța a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată și a obligat pârâta către reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar în valoare de 42 lei și onorariu avocat în valoare de 2.400 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației S. 1 a Finanțelor Publice, solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației S. 1 a Finanțelor Publice cu consecința obligării AFM la plata sumei de 4818 lei către reclamant și respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.
A arătat că instanța de fond a interpretat greșit textele normative pe care le-a citat în motivare, schimbând sensul juridic al acestora. Astfel, faptul că taxa de poluare se plătește într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu arată clar că titularul contului și în același timp destinatarul direct al taxei de poluare este exclusiv Administrația F. pentru Mediu.
În conformitate cu dispozițiile art. l alin. 2 din Legea nr.9/2012, privind instituirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule si Norma metodologică de aplicare a Legii nr.9/2012, se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasata, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării si gestionarii acestui buget in calitate de titular este, Administrația F. pentru Mediu, organului fiscal, respectiv AFP sector 1 revenindu-i numai obligația calculării si încasării acestei taxe prin Trezoreria Statului conform art.5 din Legea nr.9/2012.
A mai arătat că actul normativ in baza căruia a fost achitata taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule de către petent (respectiv Legea nr.9/2012, prin normele sale de aplicare, arata si expune pe larg in cadrul art.3 alin.5-8 modalitatea in care se transfera suma incasata cu titlu de taxa de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. Pentru Mediu respectiv":
„( 5) Taxa se achită în lei de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, în contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală a contribuabililor persoane fizice sau juridice.
(6) In ultima zi lucrătoare a lunii, unitățile Trezoreriei Statului transferă în contul 50.17 "Disponibil al fondului pentru mediu", deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu la Trezoreria Sectorului 6, sumele colectate în contul prevăzut la alin. (5).
(7) Transferul sumelor se efectuează din contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule", codificat cu codul de identificare fiscală atribuit Trezoreriei Statului (_), la nivelul soldului creditor al contului.
(8) Concomitent cu efectuarea operațiunilor de transfer prevăzute la alin. (6), unitățile Trezoreriei Statului transmit în sistem electronic Administrației F. pentru Mediu un fișier conținând toate operațiunile efectuate prin contul 51.16.10.09 "Disponibil din taxe pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule".
Prin urmare, pana nu se stabilește daca s-a născut raportul juridic in temeiul căruia bugetul de stat al României sa fie obligat la restituirea către plătitor a sumei legal plătite cu titlul de taxa de poluare, nu se poate retine ca plata făcuta de reclamant, cu titlu de taxa de poluare, ar fi nedatorata si incasata ilegal, astfel ca instanța de fond nu putea pronunța in mod temeinic si legal sentința recurata. De asemenea, instanța de fond nu a reținut că AFP S. 1 a acționat în baza unui act normativ cu putere de lege, emis conform dispozițiilor Constituției de către autoritățile publice abilitate.
In ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.442 lei, învederează faptul ca, in conformitate cu dispozițiile art.274 C.pr.civ., partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, insa, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afle in culpa procesuala, sau, prin atitudinea sa in cursul derulării procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli.
O alta condiție care trebuie indeplinita pentru a se acorda cheltuielile de judecata, este ca partea care le solicita sa fi câștigat in mod irevocabil procesul. De asemenea, nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi reținute in sarcina sa pentru ca sa fie obligată la plata cheltuielilor de judecata.
A mai afirmat că în cazul in care instituția pârâtă nu ar formula prezentul recurs si s-ar conforma hotărârii instanței de fond, contestatorul, dupa rămânerea irevocabila a sentinței civile nr. 184/14.01.2014, ar beneficia, la cerere si de restituirea taxei de timbru, imbogatindu-se fara just temei.
Astfel, conform art. 45 alin. (5) din O.U.G. nr. 80/2013, cererea de restituire soluționata de către instanța de judecata va fi depusa in vederea restituirii la unitatea administrativ teritoriala la care a fost achitata taxa, respectiv Direcția de Impozite si Taxe Locale S. 1 - organ al administrației publice locale (Primăria Sectorului 1) - diferit de Administrația S. 1 a Finanțelor Publice, instituție fără personalitate juridica din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala - Ministerul Finanțelor Publice.
După obținerea sumei restituita de către DITL S. 1, contestatoarea s-ar putea îndrepta si împotriva instituției pârâte prin punerea in executare silita a hotărârii instanței de fond si astfel ar obține încă o data aceeași suma, îmbogățindu-se fără justa cauza.
Totodată, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, plata cheltuielilor de judecată presupune ca aceste cheltuieli să fie dovedite ca reale și necesare și, în plus, să aibă un nivel rezonabil (hotărârea în cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacție echitabilă). În plus, cheltuielile de judecată pot fi recuperate doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (Beleyer împotriva Italiei (satisfacție echitabilă), nr._/96, hotărârea din 28 mai 2002, alin. 27).
Or, fata de cuantumul onorariului avansat de către avocat - 2.400 lei - si fata de faptul ca prezentul litigiu s-a soluționat la al doilea termen, nefiind administrate probe complexe, ce ar fi necesitat din partea acestuia demersuri suplimentare, consideră ca nu sunt respectate dispozițiile legale menționate anterior.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a disp. art.304 indice 1 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
I. Dezlegarea dată de către tribunal excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrației S. 1 a Finanțelor Publice este legală.
In general, calitatea procesuala presupune existenta unei identitati intre persoana reclamantului si persoana care este titular al dreptului incalcat (calitatea procesuala activa) sau intre persoana paratului si cel obligat să respecte dreptul (calitatea procesuală pasivă).
In cadrul acțiunii in contencios administrativ, calitatea procesuală pasivă aparține, potrivit legii (art. 1 alin. 1 rap. la art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004), autoritatii publice care a emis (adoptat) actul atacat (organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale), indiferent de faptul ca aceasta are sau nu personalitate juridica civila, fiind suficienta capacitatea juridica administrativa.
Capacitatea juridica administrativa a autoritatii publice desemneaza aptitudinea acesteia, prevazuta de lege, de a realiza prerogative de putere publica, asigurand organizarea executarii si executarea in concret a legii, altfel spus, aptitudinea de a participa ca subiect independent in raporturi de drept administrativ, inclusiv in litigiile generate de aceste raporturi juridice.
Desi aceasta notiune nu trebuie confundata cu cea de competenta, este evident ca orice autoritate publica este parte in raporturile de drept administrativ nascute din propriile acte de autoritate emise (adoptate) ca urmare a exercitarii atributiilor sale.
Apoi, in raporturile procedural-fiscale, calitatea de subiect activ revine statului si unitatilor administrativ-teritoriale (art. 17 alin. 1 C.proc.fisc.).
In concret, insa, in raporturile juridice de drept procedural fiscal stau “organele fiscale” determinate potrivit prevederilor art. 17 alin. 3-5 C.proc.fisc., statul fiind reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, prin Agentia N. de Administrare Fiscala si unitatile sale subordonate cu personalitate juridica.
Aceste organe au competenta generala privind administrarea creanțelor fiscale, astfel ca, ori de cate ori competenta administrării unor anumite categorii de creanțe fiscale nu este atribuita printr-un act normativ cu putere de lege altor organe, aceasta competenta aparține organelor fiscale menționate.
Conform prevederilor art. 5 alin. 1 și art. 10 din Legea nr. 9/2012, respectiv art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 9/2012, activitățile privind stabilirea si colectarea taxei sunt in competenta organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
In cauza, Curtea constată că potrivit prevederilor art. 2 din OMFP nr. 1899/2004, restituirea sumelor plătite ca și obligații fiscale se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii si înregistrării cererii acestuia la organul fiscal căruia îi revine competenta de administrare a creanțelor bugetare, potrivit art. 33 din O.G. nr. 92/2003, în speță acesta fiind Administrația S. 1 a Finanțelor Publice.
În ceea ce privește critica privind acordarea cheltuielilor de judecată Curtea apreciază că în mod corect pârâta a fost obligată la plata acestora întrucât potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ. (1865) „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În cauză, prin admiterea cererii, pârâta a căzut în „pretențiuni”, fiind astfel în culpă procesuală pentru declanșarea și desfășurarea unui litigiu finalizat prin infirmarea apărărilor emise. Pe cale de consecință, AFP S. 1 București este ținută în cond. art. 274 C.pr.civ. să despăgubească partea adversă pentru prejudiciul suferit ca urmare a desfășurării procesului, adică să plătească echivalentul cheltuielilor de judecată suportate de reclamant cu litigiul purtat la Tribunalul București, respectiv sumele achitate cu titlu de taxă de timbru și timbru judiciar pentru legala învestire a primei instanțe, astfel cum erau impuse de art. 3 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995 și onorariul de avocat. Cât despre acordarea cheltuielilor de judecată doar părții care a câștigat în mod irevocabil procesul, după cum susține partea recurentă, Curtea subliniază că interpretarea pretinsă de partea recurentă nesocotește atât litera, cât și spiritul art. 274 C.pr.civ., reglementare menită a asigura părții care câștigă procesul într-o anumită etapă procesuală posibilitatea de a-și recupera cheltuielile de judecată aferente, efectiva lor recuperare depinzând de măsura în care hotărârea care i le recunoaște rămâne sau nu irevocabilă; a considera că acordarea de cheltuieli de judecată este condiționată de câștigarea irevocabilă a unui proces ar echivala cu dreptul părții interesate de a le recupera exclusiv pe cale separată, abia după soluționarea irevocabilă a acelui proces, căci doar la un astfel de moment se știe cine a câștigat și cine a căzut în pretențiuni, irevocabil, interpretare ce nu poate fi acceptată în raport de textul clar al art. 274 C.pr.civ.
În ceea ce privește îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului prin obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că art. 274 C. nu intră în concurență cu art. 45 alin. 1 lit. h din OUG nr. 80/2013, pe de o parte pentru că taxa de timbru și timbrul judiciar au fost achitate în temeiul Legii nr. 146/1997, în vigoare la data declanșării litigiului în fața Tribunalului București, iar pe de altă parte pentru că art. 45 alin. 1 lit. h din OUG nr. 80/2013 se referă la administrarea probelor în condițiile subsecțiunii a 4-a din cadrul secțiunii a II-a cap. II din Noul Cod de procedură Civilă, ceea ce nu este cazul în speța de față, litigiul fiind soluționat după normele prevăzute în codul de procedură civilă din 1865.
Totuși, în privința cuantumului cheltuielilor de judecată acordate reclamantului, Curtea reține că onorariul de avocat de 2400 lei este vădit disproporționat față de valoarea litigiului, obiectul său care nu prezintă elemente de noutate, volumul de muncă al apărătorului care a presupus redactarea cererii de chemare în judecată și reprezentarea reclamantului la termenele acordate, ca și soluționarea litigiului în fața instanței de fond la al doilea termen. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a UE, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecata numai in măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar si rezonabil al acestora. Față de aceste aspecte, Curtea apreciază că micșorarea onorariului avocațial în primă instanță se impunea a fi redus potrivit art. 274 alin. 3, o sumă de 500 de lei fiind echitabil a fi acordată.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1, 2 și 3 C. Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința în sensul că va obliga pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 500 lei, cu aplicare art. 274 alin. 3 C.., celelalte dispoziții urmând a fi menținute.
Având în vedere soluția ce se va pronunța, în temeiul art. 274 C. Curtea va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimat în sumă de 200 lei, reprezentând onorariu de avocat redus în conformitate cu alin. 3, având în vedere soluționarea recursului la un singur termen de judecată, numărul redus al actelor de procedură îndeplinite de intimat, complexitatea scăzută a litigiului, sens în care un onorariu avocațial de 2500 lei nu se justifică, cu atât mai mult cu cât critica a doua a recurentei pe aceleași aspecte a fost admisă, considerațiile care au determinat instanța de recurs să reducă onorariul avocațial solicitat în primă instanță regăsindu-se și cu ocazia soluționării recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 1 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile 182/14.01.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a IX a C. Administrativ Și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant HAȘCU I. G. și cu intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU având ca obiect „pretenții”.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 500 lei, cu aplicare art. 274 alin. 3 C..
Menține restul dispozițiilor sentinței de fond.
Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimat în suma de 200 lei, cu aplicarea art. 274 alin. 3 C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 13.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
R. M. V. I. F. S. P.
GREFIER,
C. I. Ș.
Red./tehnored. SP/2 ex./02.07.2014
Judecător de fond: L. G. - Tribunalul București Secția a IX a C.
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 4340/2014.... | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 8541/2014.... → |
|---|
