Pretentii. Decizia nr. 6135/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6135/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-09-2014 în dosarul nr. 3236/3/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 6135
Ședința publică din data de 10 septembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. D.
JUDECĂTOR - A. M.
JUDECĂTOR - M. M. P.
GREFIER - E. S.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECTIA GENERALA REGIONALĂ A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI împotriva Sentinței civile nr. 1703/07.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant N. P. E. și intimatul pârât ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU având ca obiect pretenții – taxa de poluare.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Față de lipsa părților, Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La reluarea cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că la data de 02.09.2014, prin serviciul registratură, intimatul reclamant a depus concluzii scrise, precum și faptul că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, după care:
Față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, Curtea reține recursul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1703/07.03.2014 pronunțată în dosarul nr._, TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A IX-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL a dispus următoarele:
- a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a paratei ADMINISTRATIA F. PENTRU MEDIU invocata din oficiu.
- a fost respinsă cererea în ceea ce o privește pe parata anterior menționata ca fiind formulata împotriva unei entități administrative fără calitate procesuala pasiva.
- a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocata de parata ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE SECTOR 3.
- a fost admisă în parte cererea introductiva privind pe reclamantul N. P. în contradictoriu cu pârâții ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE și ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
- a fost obligată parata ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE SECTOR 3 sa restituie reclamantului suma de 5.191 lei încasata cu titlu de taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, cu dobânda legala în materie fiscala, calculata cu începere din ziua achitării taxei (14.05.2012) și pana la data stingerii obligației de restituire.
- a fost obligată pârâta ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE SECTOR 3 la plata sumei de 839,3 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
1) Cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale pasive
În general, calitatea procesuala presupune existenta unei identității între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului încălcat (calitatea procesuala activa) sau intre persoana paratului și cel obligat sa respecte dreptul (calitatea procesuala pasiva).
În cadrul acțiunii în contencios administrativ, calitatea procesuala pasiva aparține, potrivit legii (art. 1 alin. 1 rap. la art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004), autorității publice care a emis (adoptat) actul atacat (organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale), indiferent de faptul ca aceasta are sau nu personalitate juridica civila, fiind suficienta capacitatea juridica administrativa.
Capacitatea juridica administrativa a autorității publice desemnează aptitudinea acesteia, prevăzuta de lege, de a realiza prerogative de putere publica, asigurând organizarea executării și executarea în concret a legii, altfel spus, aptitudinea de a participa ca subiect independent în raporturi de drept administrativ, inclusiv în litigiile generate de aceste raporturi juridice.
Deși aceasta noțiune nu trebuie confundata cu cea de competenta, este evident ca orice autoritate publica este parte în raporturile de drept administrativ născute din propriile acte de autoritate emise (adoptate) ca urmare a exercitării atribuțiilor sale.
Apoi, în raporturile procedural-fiscale, calitatea de subiect activ revine statului și unităților administrativ-teritoriale (art. 17 alin. 1 C.proc.fisc.).
În concret, însa, în raporturile juridice de drept procedural fiscal stau “organele fiscale” determinate potrivit prevederilor art. 17 alin. 3-5 C.proc.fisc., statul fiind reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Agenția Naționala de Administrare Fiscala și unitățile sale subordonate cu personalitate juridica.
Aceste organe au competenta generala privind administrarea creanțelor fiscale, astfel ca, ori de cate ori competenta administrării unor anumite categorii de creanțe fiscale nu este atribuita printr-un act normativ cu putere de lege altor organe, aceasta competenta aparține organelor fiscale menționate.
Conform prevederilor art. 5 alin. 1 rap. la art. 2 lit. e) și art. 5 alin. 3 din Legea nr. 9/2012, activitățile privind stabilirea și colectarea taxei sunt în competenta organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, și anume în competenta organului fiscal teritorial în a cărui evidență este înregistrat contribuabilul ca plătitor de impozite și taxe.
În cauza, analiza cererii reclamantului, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, releva faptul ca pretenția concreta principala a acesteia vizează un act administrativ asimilat (un pretins refuz nejustificat de restituire a sumei achitate cu titlu de taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, incorporat în adresa menționata la pct. I.5 de mai sus).
Apoi, potrivit Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, aprobata prin Ordinul M.F.P. nr. 1899/2004, organul fiscal competent sa decidă asupra restituirii sumelor nedatorate de către contribuabili bugetului de stat, prevăzute la art. 117 C.proc.fisc., este organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, potrivit prevederilor art. 33 C.proc.fisc.
Cum domiciliul reclamantului este situat pe teritoriul administrativ al sectorului 3 al municipiului București, rezulta ca administrarea creanței fiscale constând în taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule pretins nedatorata, a cărei restituire formează obiectul principal al cererii de chemare în judecata, intra în atribuțiile paratei 1.
În mod corespunzător, singurul organ fiscal a cărui legitimare procesuala pasiva poate fi justificata . contencios fiscal având ca obiect obligarea la restituirea sumei reprezentând echivalentul taxei în discuție este parata 1 din prezenta cauza.
Pentru aceste motive, în soluționarea excepțiilor analizate, instanța a dispus:
- respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocata de parata 1;
- admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a paratei 2, invocata din oficiu, și, în consecința, respingerea cererii în ceea ce o privește pe aceasta parata ca fiind formulata împotriva unei entități administrative fără calitate procesuala pasiva.
2) Cu privire la fondul cauzei
Cu titlu preliminar, având în vedere ca raporturile juridice de drept material fiscal s-au născut la data perceperii taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule în discuție de către parata, normele juridice aplicabile litigiului, conform principiului tempus regit actum, sunt cele în vigoare la aceste moment.
Taxa în discuție, denumita anterior „taxa pe poluare” a fost introdusa prin O.U.G. nr. 50/2008, care a suferit modificări prin O.U.G. nr. 108/2008, O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 117/2009 și O.U.G. nr. 118/2010.
O.U.G. nr. 50/2008 a fost abrogata prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, act normativ în vigoare la data emiterii deciziei menționate la pct. I.2 de mai sus, respectiv la data la care reclamantul s-a adresat paratei cu cererea de restituire a taxei menționata la pct. I.4 de mai sus.
Problema dedusa judecății constă în a lămuri, în raport de datele spetei, dacă taxa instituita prin prevederile legale redate la pct. II.1 de mai sus contravine art. 110 paragraful 1 din T.F.U.E. (ex-art. 90 TCE), urmând ca analiza acestor prevederi să aibă în vedere și dispozițiile art. 11 și art. 148 din Constituția României, precum și jurisprudența Curții Europene de Justiție.
Textul art. 4 din Legea nr. 9/2012 nu face distincție, sub aspectul existentei obligației de plata a taxei, între autoturismele produse în România și cele produse în afara acesteia și nici între autoturismele noi și cele rulate.
Chiar așa fiind, ca urmare a intrării în vigoare a prevederilor legale redate la pct. II.3 de mai sus, începând cu data de 31.01.2012 și pana la data de 01.01.2013, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele aflate deja în circulație, înmatriculate în țară.
De la 01.01.2007, România este stat membru al Uniunii Europene.
Dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
În același sens sunt și prevederile constituționale redate la pct. II.7 de mai sus.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica prioritar T.C.E. a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de C.E.J. în cauzele Flaminio C. vs. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a (9 martie 1978).
Potrivit considerentelor C.E.J., redate în aceste hotărâri, la . T.C.E., acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a Statelor Membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi și, dacă este necesar, chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională. Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prevederile art. 10 din Tratat.
Scopul general al art. 90 din Tratat este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor. Paragraful 1 al acestui articol interzice discriminarea fiscala intre produsele importate și cele provenind de pe piața interna, de natura similara.
Analizând efectele conjugate ale Legii nr. 9/2012 și O.U.G. nr. 1/2012, în forma activa la data prelevării taxei în discuție, sub aspectul compatibilității cu art. 110 (ex-art. 90) paragraf 1 din Tratat, rezultă că, în perioada 31.01._13, pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre U.E. nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România. Această taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule se percepe, însa, pentru autoturismul produs în țară sau în alt stat membru UE, dacă este înmatriculat pentru prima dată în România.
Reglementată în acest mod, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme rulate deja înmatriculate într-un alt stat membru; cumpărătorii sunt orientați, din punct de vedere fiscal, să achiziționeze autovehicule rulate deja înmatriculate în România.
Prin urmare, legislația naționala, în forma activa la data perceperii taxei în discuție, este contrară art. 110 (ex-art. 90) din Tratat, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme rulate deja înmatriculate într-un alt stat membru U.E., precum cel din prezenta cauza (Germania), favorizând astfel vânzarea autoturismelor rulate deja înmatriculate în România.
Or, după aderarea României la U.E., acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale U.E., atât timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor.
În acest sens, în jurisprudența referitoare la art. 90 (actual art. 110) din Tratat, Curtea de Justiție Europeana a explicat care sunt condițiile în care se poate retine aplicarea acestui text:
a) trebuie sa existe o discriminare intre produsele naționale și produsele importate (hotărârea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C-377/93, F. C. Rogers BV s.a. c. Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen);
b) trebuie sa existe o similitudine sau un “raport de concurenta” intre produsele importate vizate de taxa și produsele interne favorizate (hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia c. Italia);
c) prelevarea fiscala naționala trebuie sa diminueze sau sa fie susceptibila sa diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor (hotărârea din 7 mai 1987, afacerea 193/85, Cooperativa Co-Frutta Srl c. Amininistrazione delle finanze dello Stato).
Pe cale de consecința, atunci când produsele interne și produsele importate se afla . concurenta, iar prin efectul unei norme fiscale naționale se creează o discriminare intre acestea, astfel încât consumatorii sunt descurajați sa aleagă produsele importate, art. 90 este aplicabil, iar norma fiscala naționala contrara art. 90 trebuie înlăturata de la aplicare.
Reglementarea fiscala interna incidenta în cauza îndeplinește toate cele trei criterii menționate mai sus.
Mai întâi, exista o discriminare intre autoturismele rulate înmatriculate deja . al Uniunii Europene (în speța, Germania) și care se înmatriculează în Romania (“produsele importate”) și autoturismele rulate deja înmatriculate în Romania (“produsele naționale”), numai primele fiind supuse taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule cu ocazia înmatriculării în Romania.
Apoi, exista un “raport de concurenta” intre produsele importate și produsele naționale. Astfel, în principiu, alegerea consumatorului se poate îndrepta fie spre un autoturism rulate deja înmatriculat . membru (așa cum este cazul în speța), fie spre un autoturism rulate deja înmatriculat în Romania.
În fine, taxa în discuție este destinata sa diminueze introducerea în Romania a unor autoturisme rulate deja înmatriculate . membru intricat, din moment ce este datorata doar pentru “produsele importate”, iar nu și pentru “produsele naționale”, este evident faptul ca obiectivul O.U.G. nr. 1/2012 este diminuarea consumului “produselor importate”. În aceste condiții, alegerea consumatorului este în mod evident influențata din cauza existentei taxei, el fiind inclinat sa achiziționeze un autoturism rulat deja înmatriculat în Romania.
În concluzie, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule pentru achizițiile intracomunitare de autoturisme neînmatriculate pe teritoriul național încalcă principiul libertarii circulației mărfurilor, dezavantajând, direct sau indirect, produsele provenind din celelalte tari membre U.E. în competiția cu produsele similare autohtone.
În același sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțata la 7 aprilie 2011 în cauza C-402/09 T. c. României, stabilind ca art. 110 se opune ca un stat membru sa instituie o taxa pe poluare aplicata autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, daca regimul acestei masuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează importul de vehicule de ocazie, fără însa a descuraja cumpărarea de vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzura pe piața naționala.
Prin aceasta hotărâre Curtea a stabilit cu valoare de principiu ca o reglementare naționala care impune un impozit intern aplicabil vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru trebuie (i) sa nu depășească valoarea reziduala a aceleiași taxe incorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare; și (ii) sa nu aibă o valoare atât de mare, astfel incot, raportat la reglementările anterioare reglementarii evaluate în dosar descurajează importurile fora a descuraja și achizițiile de vehicule de ocazie deja existente pe piața naționala.
De asemenea, în hotărârea pronunțata în Cauza C-263/10 N./Direcția Generala a Finanțelor Publice Gorj, Administrația Finanțelor Publice Târgu Cărbunești, Administrația F. pentru Mediu, CJUE a statuat, raportându-se la variantele taxei pe poluare aplicabile în perioada 15 decembrie 2008 – 31 decembrie 2010, ca „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul ca se opune ca un stat membru sa instituie o taxa pe poluare aplicata autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru daca regimul acestei masuri fiscale este astfel stabilit incot descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însa a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și accesai uzura de pe piața naționala.”
Interpretarea data de instanța europeana reglementarilor Uniunii Europene, așadar Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene face corp comun cu aceste reglementari și este obligatorie pentru particulari, pentru instanțe și pentru organele fiscale. Astfel, dreptul comunitar acorda autoritarilor administrative aceleași puteri și obligații pe care le acorda instanțelor naționale, autoritățile administrative fiind obligate sa cunoască și sa aplice dreptul comunitar din oficiu (Cauza C-198/01Consorzie Industrie Fiammeri (C.)/Autorita Garante della Concorenza e del Mercato).
În raport de considerentele mai sus expuse, decizia emisa de parata 1, menționata la pct. I.2 de mai sus, este nelegala, astfel ca suma echivalenta taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule contrara dreptului comunitar a fost plătita de reclamant ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale de către parata, intrând sub incidenta prevederilor art. 117 alin. 1 lit. d) C.proc.fisc.
În consecința, refuzul paratei de a da curs favorabil cererii reclamantului privind restituirea aceleași sume are caracter nejustificat, în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Așa fiind, văzând și prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța a admis în parte cererea introductiva, dispunând obligarea paratei la restituirea către reclamant a sumei de 5.191 lei încasata cu titlu de taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Apoi, obligația de plata a dobânzii legale se circumscrie sferei răspunderii civile delictuale, derivând din încălcarea de către autoritățile fiscale a obligației de a aplica prioritar dreptul comunitar și de a înlătura prevederile legii fiscale interne contrare normelor dreptului comunitar.
Așa cum s-a mai arătat, obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabila numai jurisdicțiilor ci și executivului, organelor componente ale acestuia, cum sunt organele fiscale.
Împrejurarea ca reclamantul a ales sa facă plata voluntara a obligației impusa de lege nu înlătura posibilitatea acesteia de a contesta baza legala în temeiul căreia a făcut plata, iar în caz de succes sa ceara, apoi, organului fiscal care a încasat respectiva taxa ori jurisdicției competente sa o restituie, precum și sa îl despăgubească pentru pierderile suferite.
Inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este în acest sens. Astfel, prin hotărârea pronunțată la 9 martie 2006 în cauza Eko-Etda Avee c. G., Curtea a decis ca refuzul autoritarilor elene de a plăti societății reclamante dobânda legala cuvenita pentru restituirea cu întârziere a unor impozite plătite în plus reprezintă o violare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectul proprietății.
În mod evident, prin interpretarea art. 6 (fostul art. F) din Tratatul de la Maastricht, drepturile fundamentale ale omului, precum dreptul la respectul proprietății, sunt recunoscute în Uniunea Europeana și fac parte integranta, cu titlu de principii generale, din dreptul comunitar.
Pentru aceste motive, parata 1 trebuie obligata și la plata dobânzii legale în materie fiscala aferenta taxei prelevate în mod ilegal.
Cu privire la punctul de plecare în calcularea dobânzii, prin decizia preliminara pronunțata în cauza C-565/11 (M. I. împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu, Administrației F. pentru Mediu), C.J.U.E. a statuat că: „Dreptul Uniunii se opune reglementării interne conținute în articolul 124 din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003) care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”.
Prin aceasta decizie este desființata cu efect ex tunc prevederea internă și se statuează că în cazul perceperii de către un stat membru a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii, în speță articolul 110 TFUE, acest stat este obligat să restituie atât cuantumul acestei taxe cât și să plătească dobânzile aferente cuantumului acesteia începând de la data plății sale de către contribuabil.
Așa fiind, parata 1 a fost obligata la plata dobânzii legale în materie fiscala calculata cu începere din ziua plătii taxei și pana la data stingerii obligației de restituire.
În fine, fata de prevederile art. 274 alin. 1 C.proc.civ., instanța a dispus obligarea paratei 1 la plata sumei de 839,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata (taxa judiciara de timbru și timbru judiciar, precum și onorariul avocațial parțial, în măsura pretențiilor admise - fila 40), către reclamant.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs în termen legal pârâta Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice, criticând soluția asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, asupra fondului cauzei, precum și asupra măsurii obligării pârâtei la plata dobânzii și a cheltuielilor de judecată.
A solicitat recurenta pârâtă, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ., admiterea recursului și modificarea sentinței civile în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Intimatul reclamant N. P. E. a formulat concluzii scrise la data de 02.09.2014 prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Deliberând asupra prezentului recurs, prin prisma motivelor invocate, a susținerilor părților, a probelor administrate, a sentinței recurate, precum și a dispozițiilor legale relevante, Curtea constată că este nefondat urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Referitor la primul motiv de recurs, respectiv greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, Curtea apreciază că acesta este vădit neîntemeiat.
De moment ce Administrația Finanțelor Publice a S. 3 (în prezent Administrația S. 3 a Finanțelor Publice) a emis Decizia privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule prin care s-a calculat în sarcina reclamantului taxa pe poluare de achitat în vederea înmatriculării autovehiculului, iar pe calea prezentului demers judiciar reclamantul a contestat însăși această taxă și necesitatea plății ei solicitând restituirea, în mod corect a apreciat prima instanță că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive dispunând respingerea acesteia.
În ceea ce privește argumentele referitoare la destinatarul sumelor achitate cu titlu de taxă pe poluare, Administrația F. pentru Mediu, acestea nu justifică pronunțarea unei alte soluții, rațiunile invocate putând teoretic justifica formularea unei cereri de către pârâtă în contradictoriu cu respectiva instituție publică.
Pe fondul cauzei, recurenta pârâtă arată că prima instanță nu a ținut cont de faptul că s-a acționat în temeiul unui act normativ cu putere de lege, emis conform dispozițiilor Constituției de către autoritățile publice abilitate.
Curtea, în analiza caracterului legal al taxei calculată în sarcina intimatului reclamant, observă că taxa pentru emisiile poluante a fost stabilită la data de 11.05.2012 în baza prevederilor Legii nr. 9/2012 (f. 10 dos. fond).
În raport de această dată, Curtea constată prevederile OUG nr. 1/2012, prin care aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin. (2) și a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, a fost suspendată până la 1 ianuarie 2013.
În acest context, prezenta instanță apreciază ca fiind pe deplin incidentă speței Ordonanța pronunțată de Curtea de la Luxemburg în cauzele conexate C‑97/13 și C‑214/13, C. și C., din data de 03.02.2014.
Astfel, în raport de situația de fapt și de drept reținută, Curtea a stabilit ca fiind incidente cele statuate la punctul 55 din Hotărârea din 7 aprilie 2011, T. (C‑402/09, Rep., p. I‑2711), respectiv că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.
În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea T., citată anterior, punctul 56).
În temeiul acestor principii, Curtea a statuat, la punctul 58 din Hotărârea T., citată anterior, că o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, întrucât supune taxei pe poluare vehiculele de ocazie importate, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
La punctul 27 din Hotărârea din 7 iulie 2011, N. (C‑263/10), Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește versiunile modificate ale OUG nr. 50/2008. Astfel, fiecare dintre aceste versiuni modificate menținea un regim de impozitare care descuraja înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
În cauzele conexate C. și C., Curtea a trebuit să stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune și unui regim de impozitare precum cel instituit prin Legea nr. 9/2012.
Curtea a statuat ca fiind cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.
Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.
S-a constatat însă că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Această concluzie nu este în niciun fel infirmată de faptul că OUG nr. 1/2012 nu a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 decât începând de la 31 ianuarie 2012, dată ulterioară celei la care doamna C. a achitat taxa pe poluare aplicată autovehiculului de ocazie pe care l‑a importat în România. Astfel, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai suspendarea aplicării articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31 ianuarie 2012, ci și restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012. În consecință, situația creată retroactiv prin OUG nr. 1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în nici un fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
În raport de acestea, Curtea a stabilit că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
În raport de acestea, prezenta instanță apreciază ca fiind legală și temeinică sentința recurată și respectiv neîntemeiat motivul de recurs referitor la pretinsa conformitate a legislației interne cu normele comunitare, în special disp. art. 110 TFUE.
Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, se apreciază că suma echivalentă taxei pe poluare contrară dreptului comunitar a fost plătită de reclamant ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale de către recurenta pârâtă, intrând sub incidența prevederilor art. 117 alin. 1 lit. d) C.proc.fisc., iar refuzul de a da curs favorabil cererii reclamantului privind restituirea acestei sume are caracter nejustificat, în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Este deopotrivă neîntemeiată critica referitoare la neîndeplinirea uneia dintre procedurile prev. de art. 205-209 C.pr.fisc. și respectiv de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Aceasta, pe de o parte întrucât decizia de calcul în sine nu constituie un act administrativ fiscal, în sensul că nu este un act care să stea la baza declanșării procedurii executării silite împotriva reclamantului, ci constituie un act ce încorporează un mod de calcul al taxei pe poluare ce trebuie achitată în vederea înmatriculării în circulație a autoturismului pentru care este efectuat respectivul calcul.
Pe de altă parte, interpretării recurentei pârâte se opune însăși Decizia nr. 24 din 14 noiembrie 2011 prin care Înalta Curte de Casație și Justițiea admis recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că: … Procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod”.
Decizia pronunțată în interesul legii este obligatorie din momentul publicării în Monitorul Oficial potrivit art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.
În sfârșit, instanța mai are deopotrivă în vedere decizia și considerentele Curții de la Luxemburg pronunțate în cauza Metallgesellschaft Ltd și alții (C-397/98), Hoechst AG și Hoechst (UK) Ltd împotriva Commissioners of Inland Revenue și HM Attorney General, respectiv:
„Dreptul comunitar se opune ca o instanță națională să respingă sau să reducă o cerere adresată acesteia de către o filială rezidentă și de către societate-mamă a acesteia nerezidentă, pentru a obține rambursarea sau compensarea pierderii financiare pe care au suferit-o ca urmare a plății anticipate a impozitului pe societate de către filială, din singurul motiv că acestea nu au solicitat administrației financiare să beneficieze de regimul de impozitare care ar fi permis filialei să fie exonerată de obligația plății anticipate și, prin urmare, nu au utilizat căile legale aflate la dispoziția lor pentru a contesta deciziile de respingere ale administrației financiare, invocând supremația și efectul direct al dispozițiilor juridice comunitare, în timp ce legislația națională nu permitea, în nici un caz, ca filialele rezidente și societățile-mamă nerezidente ale acestora să beneficieze de acest regim de impozitare”.
Așadar, nu se poate respinge cererea reclamantului de restituire a taxei pe poluare achitată cu încălcarea dreptului comunitar, pentru considerentul neparcurgerii unei proceduri administrative prealabile, pe de o parte inaplicabilă, iar pe de altă parte de notorietate ineficientă.
Față de aceste împrejurări, soluția tribunalului, de restituire a taxei de poluare astfel încasată, apare ca temeinică și legală.
Analizând în continuare celelalte motive invocate de recurentă, Curtea apreciază ca fiind nefondată și critica referitoare la nelegala obligare a pârâtei la plata dobânzii.
Cu privire la natura dobânzii posibil a fi acordată reclamantului, nu pot fi primite criticile în sensul inadmisibilității obligării recurentei la plata dobânzii civile de moment ce în materie este aplicabilă dobânda fiscală prev. de art. 124 din OG nr. 92/2003, această din urmă dobândă fiind acordată de instanța de fond, conform dispozitivului și considerentelor mai sus redate.
Referitor la data de la care se justifica acordarea dobânzii, prin obligarea pârâtei la plata dobânzii începând cu data plății taxei de către reclamant, Curtea apreciază că în mod corect a făcut prima instanță aplicarea în speță a Hotărârii Curții de la Luxemburg în Cauza C‑565/11 M. I. împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu, Administrației F. pentru Mediu, prin care s-a statuat că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că, în cazul perceperii de către un stat membru a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii, în speță articolul 110 TFUE, acest stat este obligat să restituie cuantumul acestei taxe și să plătească dobânzile aferente cuantumului acesteia începând de la data plății sale de către contribuabil”.
În ce privește susținerea că reclamantul nu ar fi făcut dovada prejudiciului ce i-ar fi fost cauzat și nici a faptului că taxa a fost achitată bugetului de stat (taxa fiind achitată către Administrația F. pentru Mediu), aceasta este vădit nefondată, neputând fi reținută în pronunțarea unei soluții diferite.
Dovada prejudiciului se prezumă, de moment ce reclamantul este lipsit de folosința sumei achitate cu titlu de taxă pentru emisii poluante, în timp ce pretinsa neachitare a sumei în favoarea statului este contrazisă de caracterul de instituție publică al unității încasatoare și respectiv în raport de fondul în care sunt alocate sumele în final.
În sfârșit, cu privire la soluția de pronunțat asupra cererii reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, recursul este nefondat de asemenea, soluția primei instanțe fiind legală și temeinică, corespunzând disp. art. 274 C.pr.civ., de vreme ce pârâtei îi revine culpa procesuală, demersul judiciar al reclamantului dovedindu-se necesar și întemeiat.
Referitor la argumentul recurentei în sensul că pentru a se acorda cheltuieli de judecată este necesar ca partea să fi câștigat irevocabil procesul, acesta nu poate fi reținut întrucât legea nu prevede o astfel de condiție. Pe de altă parte, soluția pronunțată de instanța de control judiciar confirmă legalitatea sentinței recurate inclusiv din acest punct de vedere.
Cu privire la reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, care nu ar putea fi reținute în sarcina recurentei pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, aceste elemente sunt indiferente în analiza capătului de cerere având ca obiect cheltuieli de judecată, sumele remise cu acest titlu fiind o consecință a căderii pârâtei în pretenții, deci a justeței demersului judiciar promovat de reclamant și a cheltuielilor efectuate de acesta pentru introducerea acțiunii și obținerea unei soluții favorabile.
Cererea de chemare în judecată a fost necesară de moment ce litigiul nu a putut fi soluționat pe cale amiabilă. În ceea ce privește eventuala exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, deci eventuala comportare neconformă dispozițiilor legale, aceasta poate atrage alte consecințe, cu titlu de exemplu amenda judiciară, de principiu neavând relevanță asupra modalității de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Nici acest motiv de recurs nu este deci reținut de instanța de control judiciar.
Pentru aceste considerente, reținând și motivele expuse în sentința recurată, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prev. de art. 304 și art. 3041 C.pr.civ., Curtea constată că recursul pârâtei este nefondat, astfel că, în temeiul disp. art. 312 C.pr.civ., acesta va fi respins ca atare, menținându-se hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică.
În sfârșit, cu privire la cererea intimatului reclamant de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, aceasta va fi primită întrucât recurentei îi revine culpa procesuală prin aceea că a promovat un recurs nefondat.
Prin urmare, recurenta urmează a fi obligată la plata către intimat și a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuate în recurs, conform dovezii depuse la dosar (f. 16).
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECTIA GENERALA REGIONALĂ A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI cu sediul în București, .. 13, sector 2 împotriva Sentinței civile nr. 1703/07.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant N. P. E. cu domiciliul ales la CA Marcosanu A. în București, .. 2, ., ., sector 6 și intimata pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 294, . 6, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimat a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 septembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. D. A. M. M. M. P.
GREFIER
E. S.
Red./Dact. MMP
2 ex. – 22.09.2014
Tribunalul București - Secția C.
Jud. fond A. C.
| ← Pretentii. Decizia nr. 4628/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1310/2014.... → |
|---|
