Pretentii. Decizia nr. 6244/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6244/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-09-2014 în dosarul nr. 2295/93/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 6244
Ședința publică de la 11.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. Ș.
JUDECĂTOR: G. D.
JUDECĂTOR: M. E. G.
GREFIER: ANIȘOARA N.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de către recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 2920/14.10.2013, pronunțate de Tribunalul Ilfov-Secția civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant D. A. S., în cauza având ca obiect pretenții-restituire taxa poluare.
La primul apel nominal făcut în ședință publică, la ordine, părțile au lipsit.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Dată fiind lipsa părților la apelul nominal, față de dispozițiile art. 104 alin. 13 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, adoptat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, Curtea dispune reluarea dosarului la sfârșitul ședinței de judecată.
La al doilea apel nominal făcut în ședință publică, la sfârșitul ședinței de judecată, părțile nu au răspuns.
Curtea, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă de către recurenta-pârâtă, declară închise dezbaterile și reține recursul spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 2920/14.10.2013 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă a fost admisă acțiunea formulata de reclamantul D. A. S. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE VOLUNTARI, fiind anulată decizia de calcul nr._/30.01.2012, anulată parata sa restituie reclamantului suma de 1.160 lei reprezentând taxa pentru emisiile poluante, la care se adăuga dobânda fiscala calculata începând cu data când a fost achitată taxa (30.01.2012), pana la data plății efective.
Totodată a fost a fost obligată parata către reclamant la plata sumei de 46,30 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice a Municipiului București, in reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, in temeiul art.483 si următoarele cod procedura civila, arătând că sentința a fost data cu aplicarea greșita a legii, ( art.483 si următoarele cod procedura civila ), pentru următoarele motive:
Astfel, urmare solicitării reclamantului, in temeiul Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, Admiinistratia Finanțelor Publice a Județului Ilfov a procedat, in baza datelor înscrise in cartea de identitate a autovehiculului, la calcularea si emiterea Deciziei privind stabilirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nr._/30.01.2012, pentru suma de 1160 lei, taxa ce a fost calculata in raport de documentele din care rezulta dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra autovehiculului si elementele de calcul a taxei, depuse de către acesta.
Asa cum se poate observa din motivele prezentei acțiuni, reclamantul nu contesta modalitatea de calcul a taxei pentru emisiile poluante prevăzut in Legea nr. 9/2012, ci faptul ca legislația naționala contravine prevederilor legislației Uniunii Europene.
Insa ca prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule s-a reglementat eliminarea oricăror forme de discriminare a plații taxei:
Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse in actul normativ menționat: Art. 4. - (1) Obligația de plată a taxei intervine:a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8;c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
(2) Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr.571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Astfel, regimul taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule a intrat in vigoare de la data de 13.01.2012, potrivit prevederilor Legii nr. 9/2012 si care stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei, cu destinația de venit la bugetul Fondului pentru mediu fiind gestionata de Administrația Fondului pentru Mediu, in vederea finanțării programelor si proiectelor pentru protecția mediului, reprezentând opțiunea legiuitorului național.
Prin urmare, cata vreme legislația fiscala prevede in mod expres plata taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule cu ocazia înmatriculării autovehiculului pentru prima data in România, rezulta ca aceasta taxa este legal datorata.""
In ceea ce privește prevederile comunitare invocate in susținerea acțiunii, arătam ca prin Legea nr. 9/2012 ce a intrat in vigoare incepand cu data de 13.01.2012 s-a reglementat eliminarea oricărei forme de discriminare a plații taxei pentru autovehicule in conformitate cu dispozițiile art. 4.
Mai mult, prin Legea nr. 9/2012 a fost creat cadrul legal si respectiv obligația plații taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ce se înmatriculează pentru prima data in România, cat si pentru cele pentru care se realizează prima transcriere a dreptului de proprietate pentru autovehiculele pentru care nu a fost achitata taxa de poluare potrivit O.U.G. nr. 50/2008, respectiv taxa speciala potrivit art. 214 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.
De asemenea, ceea ce se restituie este numai diferența dintre taxa pe poluare pentru autoturisme si autovehicule plătită in temeiul O.U.G. nr. 50/2008 si taxa pentru emisiile poluante, in conformitate cu prevederile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 9/2012, respectiv: ". - (1) în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România.
Astfel, având in vedere ca taxa pentru emisiile poluante a fost achitata de reclamant in baza unor dispoziții legale in vigoare, respectiv Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, consideram ca suma nu poate fi restituita, motiv pentru care va rugam sa respingeți acțiunea ca neîntemeiată.
Prin urmare, fata de textul legal invocat, rezulta ca in cauza nu este indeplinita condiția prevăzuta pentru acordarea acestora.
In ceea ce privește obligarea la plata sumei actualizata cu rata dobânzii legale, invederează următoarele:
Astfel, potrivit O.G. nr.13/2011, dobânda legala se aplica in raporturile civile si comerciale, nu si in materie fiscala, unde, potrivit art. 124 Cod Procedura Fiscala, pentru sumele de restituit de la bugetul de stat se acorda dobânda fiscala.
In acest sens, potrivit art.124 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu completările si modificările ulterioare, "Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobânda din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.2 sau la art.70, dupa caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor".
Prin urmare, fata de textul legal invocat, rezulta ca in cauza nu este indeplinita condiția prevăzuta pentru acordarea acestora.
Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecata, solicită instanței respingerea lui, ca neîntemeiat, având in vedere ca nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (2) Cod proc.civila.
Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fî obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, insa, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afle in culpa procesuala, sau, prin atitudinea sa in cursul derulării procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli.
O alta condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecata, este ca partea care le solicita sa fi câștigat in mod irevocabil procesul, ori in situația de fata nu se încadrează in aceasta categorie.
De asemenea, nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi reținute in sarcina noastră pentru ca sa fim obligați la plata cheltuielilor de judecata.
În cauză reclamantul nu invocă niciun motiv de nelegalitate a Deciziei nr._/30.01.2012 de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule, ci caracterul ilicit al dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2008, aspect ce nu poate fi reținut în culpa instituției.
Or, in speța, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste condiții, actele atacate de către reclamanta fiind temeinic si legal intocmite, motiv pentru care solicită respingerea si acestui capăt de cerere.
Ca practica judiciara, învederează instanței Sentința civila nr.167/14.01.2011 pronunțata de Tribunalul S., Secția civila, in dosarul nr._ .
Având in vedere cele prezentate mai sus, solicită instanței admiterea recursului asa cum a fost formulat, modificarea in totalitate a sentinței atacate si, in consecința, respingerea cererii de chemare in judecata formulata de intimatul-reclamant, ca netemeinica si nelegala.
In drept, au fost invocate disp. art. 483 si următoarele din Codul de procedura civila, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, Legea nr. 157/2005, Constituția României.
Intimatul-reclamant D. A. S. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de DIRECȚIA GENERALA A FINANȚELOR PUBLICE a MUNICIPIULUI BUCUREȘTI in nume propriu si pentru ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE ILFOV si menținerea, ca temeinica si legala, a Sentinței recurate, pentru următoarele considerente:
Facand o apreciere corecta a probelor administrate si aplicând corect legea, instanța de fond, a admis acțiunea formulata obligând recurenta-parata la plata sumei de 41.160 ron reprezentând taxa pe emisiile poluante pentru autovehicule plus dobânda fiscala aferenta sumei de la momentul incazarii pana la momentul restituirii efective a sumei si plata cheltuielilor de judecata in valoare de 43,60 ron.
Rostul reglementarii instituite prin dispozițiile art. 110 TCFE este de a interzice discriminarea fiscala intre produsele importate si cele similare autohtone.Or, in România nu se percepe nici un fel de taxa pentru autoturismele produse in tara si înmatriculate aici.
In art.148 alin.2 din Constituția României se precizează ca prevederile Tratatelor Constitutive ale Uniunii Europene au prioritate fata de dispozițiile contrare din legile interne.
Dispozițiile dreptului comunitar au prioritate fata de dreptul național, in temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice norma comunitara are forța juridica superioara normelor naționale, chiar si atunci cand acestea din urma sunt adoptate ulterior normelor comunitare, regula aplicandu-se indiferent de rangul normei in ierarhia sistemului juridic național si de acel al normei comunitare.
Obligativitatea instanțelor din statele member de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuata si prin Hotărârile pronunțate de CEJ in cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1946), precum si Amministratione delle Finanze dello Stato v.Simmenthal S.p.a (9 martie 1978). Potrivit considérentelo CEJ, redate in aceste hotărâri, la . Tratatului, acesta a devenit parte integranta a ordinii juridice a Statelor Membre, instanțele din aceste state fiind obligate s aii aplice. Curtea a reținut ca ,, o intstanta naționala ce este chemata, in limitele competentei sale, sa aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi, daca este necesar chiar refuzând sa aplice legislația naționala, inclusive cea adoptata ulterior, nefiind nefiind necesar ca instanța sa ceara sau sa aștepte abrogarea prevederilor contrare de catre puterea legislative sau de Curtea Constituționala". Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezulta si din prevederile art.10 din Tratat.
Deși procedura antejudiciara a fost parcursa inainte de a introduce cererea de chemare in judecata, acest lucru fiind dovedit cu înscrisurile atașate la dosarul cauzei (plângere prealabila, confirmarea de primire a acestei plângeri si răspunsul celor de la AFP), ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE SI JUSTIȚIE, prin Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit în fiecare dintre cauze, a soluționat un număr de 4 recursuri în interesul legii, fiind pronunțata următoarea hotărâre in ședința din 14 noiembrie 2011 dupa cum urmează:
Decizia nr.24 în dosarul nr. 9/2011.
„Admite recursurile în interesul legii formulate de procurorul-general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel lași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și stabilește că:
1.Acțiunea având ca obiect obligarea Instituției Prefectului prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziționate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzută de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 și fără parcurgerea procedurii de contestare a obligației fiscale prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 este admisibilă.
2.Procedura de contestare prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit.d din același cod
Obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
2) In ceea ce privește fondul cauzei
In motivarea acțiunii taxa de poluare a fost instituita cu nerespectarea dispozițiilor legale, reclamantul arătând ca taxa de poluare instituita prin Legea 9 / 2012, cu modificările ulterioare, incalca in mod clar dispozițiile tratatului Comunității Europene. Astfel, conform art. 110 (fost art.90) din Tratatul CE, nici un stat membru nu aplica, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natura mai mari decât cele care se aplica, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Se recunoaște in mod constant in jurisprudenta comunitara libertatea statelor membre de a stabili un sistem de taxare diferențiata pentru anumite produse, chiar similare in sensul art. 110 (fost art.90) alin. I TCE, in funcție de criterii obiective. Asemenea diferențieri sunt compatibile cu dreptul comunitar daca urmăresc obiective compatibile cu exigentele tratatului si ale dreptului derivat, si daca evita orice forma de discriminare, directa sau indirecta, in privința importurilor provenind din state membre, sau de protecție in favoarea produselor naționale concurente (hot. Outokumpu C-213/96, hot. Nadasdi si N. C-290/05). Un sistem de impozite este compatibil cu art. 110 (fost art.90) TCE daca este conceput de maniera a exclude in orice ipoteza ca produsele importate sa fie taxate la un nivel superior fata de produsele naționale si daca nu are, in nicio situație, efecte discriminatorii (hot. Comisia/Luxemburg, C-152/89, Comisia/G., C-375/1995). Așadar, este incidența incalcarea art. 110(fost art.90) alin. I TCE atunci cand impozitul aplicat produsului importat si cel aplicat produsului național similar sunt calculate in mod diferit, ducând, chiar daca numai in anumite cazuri, la o impozitare superioara a produsului importat. In cauza de fata rezulta din interpretarea Legii 9/2012 ca taxa pe emisiile poluante se aplica in cazul autoturismelor noi, autohtone si importate, precum si autoturismelor second-hand importate, fiind excluse din sfera de aplicare a acestei taxe autoturismele second-hand inmatriculate deja in România;
Mai mult, potrivit art. 555 Dreptul de proprietate privata este definit ca fiind dreptul titularului de a poseda, folosi si dispune de un bun in mod exclusiv, absolut si perpetuu, in limitele stabilite de lege." Insa prin stabilirea acestei taxe autoturismul este scos din circuitul civil, in mod indirect, având in vedere ca proprietarul nu va mai fi capabil sa o vanda, stabilindu-se o suma foarte mare reprezentând taxa pe emisiile poluante. Limitele stabilite dreptului de propritate nu inseamna ca pot sa scoată un bun din circuitul civil fara a exista un motiv bine întemeiat, iar poluare nu poate duce la scoaterea unui autovehicol din circuitul civil, ducandu-se pe aceasta cale la statica economica, astfel nerealizandu-se interesele de ordin economic atat la nicel particular, dar si la nivel național. Prin stabilirea unei taxe atat de mari pentru mașinile vechi se realizează o discriminare intre proprietari de mașini si societățile comerciale care se ocupa de comercializarea mașinilor noi.
Circuitul civil este liber, iar prin stabilirea acestei limite se incalca si principiul liberei circulații a mărfurilor, art. 34-36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Nu se realizează insa o discriminare intre autoturismele second-hand importate din statele comunitare si acestea, in condițiile in care valoarea taxei de poluare nu depășește valoarea taxei reziduale incorporate in valoarea vehiculelor similare deja inmatriculate (hotărârea Brzezinski, C-313/05).
Conform jurisprudentei constante a Curții de Justiție a Comunităților Europene, dispozițiile art. 110 (fost art. 90) au in sistemul Tratatului instituind Comunitatea Europeana (TCE) un caracter complementar raportat la prevederile privind interzicerea taxelor vamale la import si export si a taxelor cu efect echivalent cuprinse in art.25 TCE. Finalitatea acestor dispoziții este de a asigura libera circulație a mărfurilor intre statele membre in condiții normale de concurenta prin eliminarea oricărei forme de protecție ce ar putea rezulta din aplicarea de impozite interne discriminatorii in privința produselor provenind din alte state membre (hotărârile pronunțate de C.E.J. in cauzele Air Liquide Industries Belgium, C-393/04 si C-41/05, Brzezinski, C-313/05). De remarcat insa ca noțiunea de impozit intern are accepțiune diferita de cea din dreptul intern, desemnând in jurisprudenta C.E.J. (hotărârea Haar Petroleum, C-90/94 Welgel C-387/01), un sistem general de taxe interne aplicabil in mod sistematic diferitelor categorii de produse, cu ajutorul unor criterii obiective, indiferent de originea produselor.
S-a reținut de Curtea de Justiția a Comunităților Europene prin hotărârea pronunțata C-313/05, ca o acciza care se aplica tuturor autoturismelor in temeiul primei lor inmatriculari membru, iar nu in temeiul faptului ca trec frontiera, nu constituie o taxa vamala la import echivalent in intelesul art. 25 TCE, ci intra int sfera regimului general intern de impozitare a ca urmare, analizata in raport cu art. 110 TCE. F. de aceste aspecte, este lipsita de incalcarilor invocate ale art. 23 si 25 TCE, deoarece dispozițiile cuprinse in aceste articole cauza, urmând a se examina daca taxa de poluare este incompatibila cu prevederile art. 11 TCE.
În cauza Brzezinski, pe teritoriul unui stat si nici taxa cu efect mărfurilor si trebuie, relevanta analizarea nu sunt incidente in (fost art.90) alin. 1.
Măsura, are un evident caracter discriminatoriu in condițiile in care aceasta taxa se aplica in mod real doar autoturismelor second-hand, importate, care se incadreaza parametrilor prevăzuți in anexa 1-4 din 9/2012, insa nu se aplica si autoturismelor care circula pe teritoriul României si care se incadreaza in aceeași parametri, autoturismelor second-hand cumpărare in România si care nu fac obiectul unei prime inmatriculari, precum si autoturismelor care fac obiectul reinmatricularii, prin urmare nu poate fi vorba de o excepție justificata privind restricțiile de ordin cantitativ prevăzuta de art. 30 din Tratat.
Având in vedere ca Legea 9/2012, privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, a fost promulgata si produce efecte directe, cu referire directa la Decizia 24 a înaltei Curți de Casație si Justiție din dosarul nr. 9/2011, raportat la Legea 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, Constituția României, Convenția Europeana a Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale, Legislația UE se pot constata următoarele:
Legea 9/2012 privind taxa pe emisiile poluante provenite de la autovehicule, incalca principiul poluatorul plătește, nu se poate aplica in forma promulgata fiind discriminatorie, abuziva si confuza.
Normele metodologice de aplicare a Legii 9/2012 nu au relevanta atâta timp cat acestea vor fi elaborate prin Hotărâre de Guvern, ceea ce inseamna ca nu pot aduce modificări de substanța in contextul legii. Elementele de discriminare sesizat de către instanțele de judecata naționale in numeroase hotărâri, raportate la deciziile date de către Instanțele Europene, reținute in Hotărârea data de înalta Curte de Casație si Justie, a rămas si produce aceleași efecte in mod indirect, efecte care favorizează autovehiculele deja inmatriculate pe Teritoriul României fata de cele ce urmează sa fie inmatriculate, respectiv importate.
Legea 9/2012 este in totala contradicție cu legislația UE, dar si cu legislația naționala in vigoare.
Art. 4 alin2 din Lege prevede: „ Obligația de plata a taxei intervine si cu ocazia primei trascrieri a dreptului de proprietate, in România, asupra unui autovehicul rulat si pentru care nu a fost achitata taxa…”
Analizând textul acestui articol se va observa ca unii sunt scutiți de plata taxei desi poluează folosind autovehiculul, pentru o perioada nedefinita ba mai mult pot polua mai mult decât un autovehicul obișnuit, având in vedere aici exemplul tractorului care desi polueaza foarte mult este exceptat de la plata taxei.
Tranzacțiile cu autovehicule interne sunt favorizate fata de importuri atâta timp cat cele interne care privesc autovehicule pentru care nu s-a achitat nici o taxa pe poluare pot ocoli cu ușurința transferul „oficial de proprietate astfel ca si taxa sa fie ocolita, in defavoarea autovehiculelor importate pentru care actele de trasfer de proprietate nu se pot ocoli in mod legal.
Un alt element de discriminare apare si fata de categoria de autovecule poluante la care face referire art. 14 din Codul Rutier, categorie necuprinsa in lege si care lasa loc de interpretări si abuzuri nejustificate, lăsând Administrația locala in postura de a inregistra diferite tipuri de autovehicule pe baza de declarate, atâta timp cat art. 3 si art. 8 din Legea 9/2012 nu definește clar si aceasta categorie.
•Art. 2 litera d conține un element de discriminare nejustiftcat si confuz prin precizarea „ cu excepția casării si dezmem.brarii. Este de notorietateca un autovehicol casatsi /sau dezmembrat nu mai poate circula si, pe cale de consecința este scos din parcul auto național.
•Art. 2 litera h - definirea inmatricularii este diferita fata de noțiunea prevăzuta de Codul Rutier, ceea ce poate produce confuzii si interpretări diferite sau arbitrare. *
•Art. 2 litera j si K face trimitere la legi abrogate si ilegale, contrare UE, care nu mai produc efecte si care de drept nu mai exista ca referința fata de legislația noastră. Trimiterea la aceste acte normative pot produce confuzii, abuzuri si erori.
•Art. 11 produce o confuzie si o deruta ca cetățeanului si nu numai, prin trimiterea la instanța de contencios, urmata de specificația „competenta potrivit legii" fara o precizare clara, imperativa . Norma este eliptica si lasa loc de interpretări mai laes din partea autorităților fata de cetățean.
•Art. 12 alin. (2) prevede ca restituirea se va face plătitorului taxei ceea ce este ilegal deoarece autovehiculul este purtătorul taxei si nu cetățeanul. Daca acesta a instrainat autovehiculul intre timp, instrainarea s-a făcut cu tot cu taxa, iara daca restituirea se va face celui ce a vândut autovehiculul, acesta este favorizat nejustificat fata de cumpărător. Nu se justifica intervenția acestei legi . vanzare-cumparare prin favorizarea unei parti.
•Art.12 alin 3 impune un termen de prescripție care vine in contradicție cu hotărârea pronunțata de Inalata Curte de Casație si Justiție si jurisprudenta Curții Europene.
Dreptul comunitar este incident in speța, mai exact dispozițiile art. 110(fost art.90) alin. I TCE, care interzic orice discriminare intre produsele naționale si produsele altor state membre, așadar si o discriminare determinata de o diferența intre impozitele aplicate "produselor altor state membre si impozitele interne de orice natura care se aplica, direct sau indirect, produselor naționale similare".
Așadar, discriminarea la care se refera acest text legal are in vedere o comparație intre nivelul de impozitare a produselor altor state membre ale Uniunii Europene, in comparație cu nivelul de impozitare a produselor de pe piața interna a Statului R..
Curtea considera ca art. 110 (fost art.90) din Tratatul instituind Comunitatea Europeana este aplicabil in privința taxei speciale de prima înmatriculare plătită de reclamant si contestata in prezenta cauza, considerentele expuse de Curtea Europeana de Justiție, in hotărârea din 5 decembrie 2006 - data in cauzele reunite C-290/05 si C-333/05, Akos Nacfasdi c. Vam-es Penzugyorseg Eszak-Alfoldi Regionalis Parancsnoksaga, respectiv liona N. c. Vam-es Penzugyorseg Del-Alfoldi Regionalis Parancsnoksaga fiind relevante in acest sens:
Asa cum Curtea a statuat deja, in sistemul Tratatului instituind Comunitatea Europeana art. 110 (fost art.90) suplimentează dispozițiile referitoare la abolirea taxelor vamale si a masurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor intre statele membre in condiții normale de concurenta, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state, membre (cauzele reunite C-393/04 si C-4J/05, Air Liquide Industries Belgium. Conform unei jurisprudențe bine stabilite, art. 90 par. 1 este încălcat atunci când taxa aplicata produselor importate si taxa aplicata produselor naționale similare sunt calculate diferit pe baza unor criterii care conduc, chiar daca numai in anumite cazuri, la un nivel al taxei mai mare in cazul produselor importate (a se vedea cauza Weigel, par. 67, precum si jurisprudența acolo citata). Totuși, chiar daca nu sunt îndeplinite condițiile pentru existenta unei asemenea discriminări, impozitarea poate fi discriminatorie in mod indirect datorita efectelor pe care le produce.
Analizând cele relatate, este evident ca normele interne ce reglementează obligația de plata a taxei de poluare contravin dispozițiilor Tratatului de Instituire a Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxa discriminatorie si care incalca principiul liberei circulații a mărfurilor, Legea 9/2012 este contrara dispozițiilor art. 110 (fost art. 90) din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, întrucât este destinata sa diminueze introducerea in România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate . membru UE, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second-hand deja înmatriculate in România si, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse in România. Or după aderarea României la UE acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte tari membre ale UE, atât timp cat norma fiscal naționala diminuează sau este susceptibila sa diminueze, chiar si potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea.
In acest sens s-a pronunțat si Curtea Europeana de justiție in cauza C-402/09 ( cauza T.) având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate in temeiul art. 234 CE de Tribunalul Sibiu (România). Astfel, prin decizia din 07.04.2011 Curtea a stabilit ca Articolul 110 TUE (fost art. 90) trebuie interpretat in sensul ca ..se opune ca un stat membru sa instituie o taxa de poluare aplicata autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări in acest stat membru, daca regimul acestei masuri fiscal este astfel stabilit încât descurajează punerea in circulație, in statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate in alte state membre, fara insa a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime si uzura de pe piața naționala."
In concluzie, fata de aceste considerente solicită respingerea recursului si menținerea hotărârii data de instanța de fond pentru considerentele expuse mai sus.
In drept, art. 148 alin. 2 si 4 din Constituție, Legea 157/2005, art. 110 Tratatul de Instituire a Comunităților Europene.
Deliberând asupra recursului, prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, precum și a sentinței civile recurate, Curtea constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Curtea că susținerile recurentei-pârâte nu sunt fondate având în vedere că în mod judicios prima instanță a reținut prioritatea în aplicare a dispozițiilor art. 110 TFUE în raport de legislația internă care stabilește o astfel de taxă în cazul reclamantei-intimată, față de caracterul direct aplicabil al principiilor consacrate de jurisprudența stabilită în cauzele împotriva României, respectiv C. și C., de generală aplicare în egală măsură atât pentru autoritățile administrative, cât și pentru instanțele de judecată.
Astfel, în fapt Curtea reține că la data de 30.01.2012 recurenta-pârâtă a emis decizia de calcul a taxei pentru emisiile poluante în temeiul disp. legii nr. 9/2012 pentru suma de 1160 lei.
Prin urmare, la data emiterii acestei decizii de calcul erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 9/2012 astfel cum acestea au fost suspendate prin disp. OUG nr. 1/2012, potrivit cărora prevederile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012 au fost suspendate de la aplicare până la data de 01.01.2013.
Pe de altă parte, Curtea constată că prin Ordonanța CJUE pronunțată la data de 03.02.2014 chiar în contradictoriu cu recurenta-pârâtă din prezenta cauză, în cauza C. și C. nr. 214/13, instanța europeană a stabilit că„Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”
În considerentele acestei Ordonanțe, CJUE a reținut următoarele:” În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.
Se impune aplicarea acestei dispoziții în prezentele cauze.
La punctul 55 din Hotărârea din 7 aprilie 2011, T. (C‑402/09, Rep., p. I‑2711), Curtea a amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.
În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea T., citată anterior, punctul 56).
În temeiul acestor principii, Curtea a statuat, la punctul 58 din Hotărârea T., citată anterior, că o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, întrucât supune taxei pe poluare vehiculele de ocazie importate, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
La punctul 27 din Hotărârea din 7 iulie 2011, N. (C‑263/10), Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește versiunile modificate ale OUG nr. 50/2008. Astfel, fiecare dintre aceste versiuni modificate menținea un regim de impozitare care descuraja înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Prin intermediul prezentelor întrebări preliminare, instanțele de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune și unui regim de impozitare precum cel instituit prin Legea nr. 9/2012.
Este cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.
Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.
Trebuie să se constate însă că OUG nr.1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Această concluzie nu este în niciun fel infirmată de faptul că OUG nr. 1/2012 nu a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 decât începând de la 31 ianuarie 2012, dată ulterioară celei la care doamna C. a achitat taxa pe poluare aplicată autovehiculului de ocazie pe care l‑a importat în România. Astfel, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai suspendarea aplicării articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31 ianuarie 2012, ci și restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012.
În consecință, situația creată retroactiv prin OUG nr.1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Cu privire la efectele în timp ale prezentei ordonanțe
În ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel în cauză, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, limitarea efectelor în timp ale deciziei sale.
Conform unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la .. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de decizia asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, R.., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, Rep., p. I‑513, punctul 55, și Hotărârea N., citată anterior, punctul 32).
Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o (Hotărârea N., citată anterior, punctul 33).
În favoarea unei astfel de limitări, guvernul român subliniază în special faptul că legiuitorul național a acționat cu bună‑credință atunci când a înlocuit OUG nr. 50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu articolul 110 TFUE.
Or, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 31 și 32 din prezenta ordonanță, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea T., citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.
În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, Rep., p. I‑1835, punctul 36).
Astfel, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).
La punctul 33 din prezenta ordonanță Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior T. și N.. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza N., o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.
Prin urmare, nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei ordonanțe. ”
Prin urmare, Curtea reține ca fiind în mod direct și prioritar aplicabilă în prezenta cauză Ordonanța anterior menționată în virtutea disp.148 din Constituția României.
În plus, se constată că deciziile pronunțate de CJUE sunt direct și prioritar aplicabile în dreptul intern, cu caracter general obligatoriu atât față de organele executive-administrative, legislative, cât și pentru instanțele judecătorești, astfel cum s-a statuat în jurisprudența pronunțată de instanța comunitară, respectiv potrivit disp. art. 20 și art. 148 alin. 2 din Constituția României.
În concret, cu referire la primul aspect, Curtea constată că în cauza V. Gend &Loos(C 26-62), s-au reținut în esență următoarele:
„Având în vedere că Tariefcommissie solicită, în primul rând, să se stabilească dacă articolul 12 din tratat are un efect direct în dreptul intern, în sensul că resortisanții statelor membre ar putea să invoce, în temeiul acestui articol, drepturi pe care instanța națională trebuie să le protejeze; având în vedere că, pentru a stabili dacă prevederile unui tratat internațional au un astfel de efect, este necesar să se aibă în vedere spiritul, structura și textul acestor prevederi; având în vedere că obiectivul Tratatului CEE, care este cel de a institui o piață comună a cărei funcționare îi privește în mod direct pe justițiabilii din Comunitate, presupune ca acest tratat să fie mai mult decât un acord care ar da naștere numai unor obligații reciproce între statele contractante; că această abordare este confirmată prin preambulul tratatului, care nu vizează numai guvernele, ci și popoarele, precum și, în mod mai concret, prin înființarea de instituții dotate cu drepturi suverane a căror exercitare afectează atât statele membre, cât și cetățenii acestora; că trebuie remarcat de asemenea că resortisanții statelor care fac parte din Comunitate sunt chemați să colaboreze, prin intermediul Parlamentului European și al Comitetului Economic și Social, la funcționarea acestei Comunități; că, în plus, rolul Curții de Justiție în temeiul articolului 177, al cărui scop este de asigura interpretarea uniformă a tratatului de către instanțele naționale, confirmă faptul că statele au recunoscut dreptului comunitar o autoritate care poate fi invocată de către resortisanții lor în fața acestor instanțe;că trebuie să se concluzioneze că, având în vedere aceste aspecte, Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internațional, în favoarea căreia statele și‑au limitat drepturile suverane, chiar dacă într‑un număr limitat de domenii, și ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora; că, prin urmare, independent de legislația statelor membre, dreptul comunitar nu creează numai obligații în sarcina particularilor, ci este destinat de asemenea să confere drepturi care intră în patrimoniul lor juridic; că aceste drepturi iau naștere nu numai atunci când acestea sunt acordate explicit prin tratat, ci și ca urmare a unor obligații pe care tratatul le impune într‑un mod bine definit atât particularilor, cât și statelor membre și instituțiilor comunitare; având în vedere că, în ceea ce privește structura tratatului în materie de taxe vamale și taxe cu efect echivalent, trebuie să se sublinieze că articolul 9, potrivit căruia Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală, cuprinde ca normă esențială interzicerea acestor taxe; că această prevedere se află la începutul părții din tratat care definește „fundamentele Comunității” și este aplicată și explicată la articolul 12; având în vedere că textul articolului 12 conține o interdicție clară și necondiționată care nu este o obligație de a face, ci de a nu face; că, de altfel, această obligație nu este însoțită de nicio rezervă din partea statelor prin care punerea sa în aplicare să fie condiționată de un act pozitiv de drept intern; că, prin însăși natura sa, această interdicție este perfect adaptată pentru a produce efecte directe în raporturile juridice dintre statele membre și justițiabilii acestora; având în vedere că punerea în aplicare a articolului 12 nu necesită nicio intervenție legislativă a statelor; că faptul că, potrivit acestui articol, statele membre sunt subiecte ale obligației de a se abține nu implică faptul că resortisanții acestora nu pot fi beneficiarii acestei obligații; având în vedere că, pe de altă parte, argumentul întemeiat pe articolele 169 și 170 din tratat, pe care l‑au invocat cele trei guverne care au prezentat observații Curții în memoriile lor, este nefondat; că, într‑adevăr, împrejurarea că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea în legătură cu un stat care nu și‑a îndeplinit obligațiile nu implică faptul că particularii nu pot invoca, dacă este cazul, aceste obligații în fața instanței naționale, la fel cum și împrejurarea că tratatul pune la dispoziția Comisiei mijloace prin care să asigure respectarea obligațiilor impuse persoanelor impozabile nu exclude posibilitatea ca, în cadrul litigiilor între particulari deduse instanței naționale, să se invoce încălcarea acestor obligații; că o limitare a garanțiilor împotriva unei încălcări a articolului 12 de către statele membre la procedurile prevăzute la articolele 169 și 170 ar înlătura orice protecție jurisdicțională directă a drepturilor individuale ale resortisanților acestora; că recurgerea la procedura prevăzută prin aceste articole ar risca să fie ineficientă în cazul în care aceasta ar trebui să intervină după punerea în executare a unei decizii naționale adoptate cu nerespectarea prevederilor tratatului; că vigilența particularilor interesați de protejarea drepturilor lor determină un control eficient care se adaugă controlului încredințat diligenței Comisiei și statelor membre prin articolele 169 și 170; având în vedere că din considerațiile de mai sus rezultă că, în conformitate cu spiritul, structura și textul tratatului, articolul 12 trebuie să fie interpretat în sensul că acesta produce efecte directe și conferă drepturi individuale pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze.”
Totodată, aceleași principii au fost menționate și în cauza C./Enel C-6/64, precum și în cauza C‑106/77, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE de către Pretore di S. (Italia), în litigiul aflat pe rolul acestei instanțe între Amministrazione delle Finanze dello Stato și Simmenthal SA, în cadrul căreia CJUE a învederat următoarele:
„Având în vedere că prima întrebare urmărește, în esență, să se precizeze consecințele aplicabilității directe a unei dispoziții de drept comunitar în cazul incompatibilității cu o dispoziție legislativă ulterioară a unui stat membru; având în vedere că aplicabilitatea directă, analizată din această perspectivă, presupune că normele de drept comunitar trebuie să își producă totalitatea efectelor în mod uniform în toate statele membre, de la . și în cursul întregii perioade de validitate a acestora; că astfel, aceste dispoziții reprezintă o sursă imediată de drepturi și de obligații pentru toți cei cărora li se adresează, indiferent dacă este vorba de statele membre sau de particulari care sunt părți în raporturi juridice reglementate de dreptul comunitar; că acest efect privește, de asemenea, orice instanță care, ca autoritate a unui stat membru, fiind sesizată în cadrul competenței sale, are ca misiune să protejeze drepturile conferite particularilor de dreptul comunitar; că, de altfel, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, dispozițiile tratatului și actele instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislația națională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, nu numai de a determina inaplicabilitatea de drept a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale existente, ci și – în măsura în care aceste dispoziții și acte fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru – de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naționale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme comunitare; că, într‑adevăr, faptul de a recunoaște o anumită eficiență juridică unor acte normative naționale care încalcă domeniul în cadrul căruia Comunitatea își exercită atribuția legislativă sau care sunt incompatibile într‑un alt mod cu dispozițiile de drept comunitar, ar echivala cu negarea, în această privință, a caracterului efectiv al angajamentelor asumate în mod necondiționat și irevocabil de către statele membre, în temeiul tratatului, și ar pune astfel în discuție înseși fundamentele Comunității; că aceeași concepție se desprinde din economia articolului 177 din tratat, conform căruia orice instanță națională are dreptul de a se adresa Curții de fiecare dată când consideră că o hotărâre preliminară asupra unei probleme de interpretare sau de validitate care privește dreptul comunitar este necesară pentru a‑i permite să pronunțe o hotărâre; că efectul util al acestei dispoziții ar fi diminuat în cazul în care instanța ar fi împiedicată să aplice imediat dreptul comunitar în conformitate cu decizia sau cu jurisprudența Curții; că din cele ce precedă reiese că orice instanță națională, sesizată în cadrul competenței sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar și de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziții eventual contrare a legislației naționale, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare; că, prin urmare, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente ale înseși naturii dreptului comunitar orice dispoziție dintr‑o ordine juridică națională sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, ce ar avea ca efect diminuarea eficienței dreptului comunitar prin faptul de a nega instanței competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor comunitare; că aceasta ar fi situația în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziție de drept comunitar și o lege națională ulterioară, soluționarea acestui conflict ar fi rezervată unei autorități, alta decât instanța chemată să asigure aplicarea dreptului comunitar, învestită cu o putere de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul astfel provocat în calea eficienței depline a dreptului comunitar nu ar fi decât temporar;că, prin urmare, se impune să se răspundă la prima întrebare în sensul că instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept comunitar are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional; având în vedere că, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța națională solicită, în esență, să se stabilească – în ipoteza în care s‑ar admite că protecția unor drepturi conferite prin dispozițiile comunitare ar putea fi amânată până în momentul înlăturării efective, de către autoritățile naționale competente, a unor eventuale dispoziții naționale contrare – dacă această înlăturare trebuie să implice în toate cazurile o retroactivitate deplină, astfel încât să se evite ca drepturile respective să fie în vreun fel prejudiciate; având în vedere că din răspunsul dat la prima întrebare rezultă că instanța națională are obligația de a asigura protecția drepturilor conferite prin dispozițiile ordinii juridice comunitare, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea efectivă, de către autoritățile naționale împuternicite în acest scop, a unor eventuale măsuri naționale care ar împiedica aplicarea directă și imediată a normelor comunitare;”.
Prin urmare, având în vedere toate aceste considerente și dispozițiile TFUE, Curtea constată că nu poate fi reținută incidența criticilor invocate în sensul contrar de către recurenta-reclamantă, subzistând atât prerogativa, cât și mai ales obligația constituțională a instanței interne de a analiza compatibilitatea dreptului intern cu dispozițiile normative și jurisprudențiale stabilite la nivelul UE, inclusiv prin înlăturarea aplicării dispozițiilor din dreptul intern constatate a fi contrare cu dreptul comunitar, astfel cum s-a reținut anterior în cauzele T. și N. împotriva României, astfel încât vor fi înlăturate toate criticile invocate prin prezentul recurs de către recurenta-pârâte pe fondul cauzei ca nefondate.
Cu privire la criticile vizând acordarea dobânzilor legale, Curtea constată că în mod judicios s-a reținut că această dobândă legală urmează a fi acordată reclamantului conform disp. art. 124 din OG nr. 92/2003, iar în plus, Curtea va avea în vedere și decizia pronunțată de CJUE în cauza M. I. împotriva României, decizie potrivit căreia „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”, precum și faptul că, prin cererea administrativă adresată recurentei, reclamantul a solicitat inclusiv acordarea acestor dobânzi legale.
Totodată, vor fi înlăturate ca nefondate și criticile vizând greșita acordare a cheltuielilor de judecată având în vedere că în mod corect a fost admisă acțiunea introductivă, reținându-se astfel culpa procesuală a pârâtei-recurente determinată de refuzul nejustificat al acesteia de a restitui intimatului-reclamant contravaloarea taxei percepută cu încălcarea dispozițiilor art. 110 din TFUE și a jurisprudenței adoptată în această materie de CJUE, considerente care coroborate conduc în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ. și art. 20 din legea nr. 554/2004 la respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de către recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, .. 13, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 2920/14.10.2013, pronunțată de Tribunalul Ilfov-Secția civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant D. A. S., cu domiciliul ales în București, Calea Rahovei, nr. 266-268, clădirea 60, ., Electromagnetica Business Park, sector 5, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.09.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, A. Ș. G. D. M. E. G.
GREFIER,
ANIȘOARA N.
Red. G.D./A.C.
4 ex./29.09.2014
Jud. fond T.I.: A. D.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 5666/2014. Curtea de Apel... | Suspendare provizorie a executarii. Sentința nr. 2667/2014.... → |
|---|
