Anulare act administrativ. Decizia nr. 3376/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3376/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-04-2014 în dosarul nr. 8917/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.3376
Ședința publică din data de 28.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – V. H.
JUDECĂTOR – O. D. P.
JUDECĂTOR – B. C.
GREFIER – C. A.
Pe rol se află recursurile declarate de recurentele-pârâte C. M. București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006 și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 împotriva Sentinței civile nr. 2244 din data de 23.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant R. L..
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică de la 14 aprilie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 17 aprilie 2014, 24 aprilie 2014 și, ulterior, la 28 aprilie 2014.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. P. sentința civilă nr.2244/23.04.2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal a dispus: admite acțiunea formulată de reclamantul R. L. în contradictoriu cu pârâtele C. M. BUCUREȘTI PENTRU APLICAREA LEGII NR. 9/1998, A LEGII NR. 290/2003 ȘI A LEGII NR. 393/2006 și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR; anulează decizia nr. 117/06.02.2012 și decizia nr. 11/06.02.2012 emise de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților; anulează hotărârea nr. 779/22.04.2010 emisă de C. M. București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006; obligă pârâta C. M. București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006 să soluționeze cererea reclamantului de acordare a compensațiilor bănești pentru bunurile autorilor reclamantului R. S. și R. M. rămase în ., ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herta.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Tribunalul că prin cererea înregistrată sub nr._, reclamantul R. L. în contradictoriu cu pârâtele C. M. BUCUREȘIT PENTRU APLICAREA LEGII NR. 9/1998, A LEGII NR. 290/2003 ȘI A LEGII NR. 393/2006 și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR a formulat contestație împotriva deciziei nr. 117/06.02.2012 prin care a fost respinsă contestația reclamantului împotriva Hotărârii nr. 779/22.04.2010 a Comisiei M. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, solicitând anularea acesteia, a deciziei nr. 11/06.02.2012 emisă de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtei C. M. București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 să soluționeze cererea petentului de acordare a compensațiilor bănești pentru bunurile autorilor Rahlițchi S. și Rahlițchi M. rămase în . ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului H..
A reținut Tribunalul că, în motivarea cererii, reclamantul a aratat că prin cererea înregistrată la C. Mun. București pentru Aplicarea Legii 9/1998, a Legii nr. 290/2003 sub nr._/963/22.09.2003 a solicitat compensații bănești pentru bunurile autorilor acestuia R. S. si R. M., abandonate pe teritoriul Barasabiei. C. Mun. București pentru Aplicarea Legii 9/1998, a Legii nr. 290/2003 si a Legii 393/2006 a emis Hotărârea 779/22.04.2010 prin care a respins solicitarea petentului de acordare a compensațiilor bănești cu motivarea ca de la dosarul administrativ lipsește dovada refugiului autorilor reclamantului, pentru lipsa actelor de proprietate pentru a doua casa si pentru presupusele neconcordante intre cererea petentului, actele de vânzare - cumpărare, declarațiile reclamantului, precum si ale martorilor cu privire la terenuri si construcții. Mai arată reclamantul că împotriva acestei hotărâri a formulat contestație in termen legal la ANRP - Serviciul de Aplicare a Legii nr. 290/2003, care prin Decizia nr. 137/06.02.2012 a menținut cu o motivație identica Hotărârea 779/22.04.2010. În ceea ce lipsa dovezii refugiului autorilor reclamantului, la dosarul administrativ înregistrat la C. Mun. București pentru Aplicarea Legii 9/1998, a Legii nr. 290/2003 si a Legii 393/2006 sub nr._/963/22.09.2003 reclamantul arată că a completat prin adresa nr._/24.08.2009 documentația pentru a dovedi refugiul autorilor acestuia, respectiv demersurile întreprinse de către petent prin inițierea de corespondente cu diverse autorități atât din România, cât și din Republica M. pentru procurarea de relații referitoare la refugiu. Declarațiile celor doi martori de la dosar confirma faptul ca autorii reclamantului s-au refugiat din Corn. C., Raionul Dondusani Republica M. in Ghergani, Corn. R., Jud. Dambovita. In acest sens a depus la dosar toate aceste corespondente atat cu localitatea de unde s-au refugiat, cat si primăria localității unde s-au refugiat. Or, toate aceste dovezi au fost făcute de către petent, însă pârâtele nu au ținut cont de aceste înscrisuri. In privința lipsei actelor de proprietate pentru a doua casa, prin cererea adresata Comisiei Mun. București pentru Aplicarea Legii 9/1998, a Legii nr. 290/2003 si a Legii 393/2006 petentul arată că a solicitat compensații bănești pentru bunurile autorilor acestuia reprezentate de suprafața de 3277 mp teren intravilan si doua case de locuit probând dreptul de proprietate cu: - Actul autentic de vanzare-cumparare 849/21.06.1938 act transcris de Grefierul Tribunalului Soroca sub nr. 5761/23.06.1938 prin care mama acestuia R. M. cumpăra suprafața de 2367 mp cu o casa de locuit si actul autentic de vanzare-cumparare nr. 474/12.04.1935, act transcris sub nr. 3784/18.04.1935 de Grefierul Tribunalului Soroca prin care mama petentului R. M. cumpăra inca un loc de casa in suprafața de 910 mp iar însumând cele doua suprafețe de teren rezultă suprafața de 3277 mp, care face obiectul solicitării reclamantului. In privința celei de a doua case - cea noua, este adevărat ca nu am act autentic cu care sa probeze edificarea ei, insa a complinit aceasta lipsa prin declarațiile autentice ale celor doi martori depuse la dosar. Referitor la neconcordanța dintre cerere, actele de vânzare - cumpărare si declarațiile notariale ale petentului si martorilor privitoare la terenuri si construcții, la o verificare atenta a motivării paratei C. Mun. București pentru Aplicarea Legii 9/1998, a Legii nr. 290/2003 si a Legii 393/2006 se constată ca nu exista niciun fel de neconcordanta intre documentele mai sus menționate si care sa conducă la soluția de respingere a cererii reclamantului. Martorul S. Vitalie a aproximat intravilanul ce a aparținut autoarei R. M. ca fiind in suprafața de de 3000 mp. Nu avea de unde sa cunoască martorul cu exactitate suprafața cumpărata de către mama reclamantului si nici ca dobândirea terenului de 3277 mp s-a făcut prin doua acte succesive. Existenta celei de-a doua case a dovedit-o prin depoziția martorului, fapt ce este permis de lege. În ceea ce privește lipsa actelor certificate de autorități doveditoare a tuturor proprietăților, reclamantul arată că nu trebuia sa mai procure niciun document certificat de autorități pentru ca a solicitat compensații bănești pentru 3277 mp teren intravilan dovedit cu acte autentice, una dintre case fiind dovedita cu act autentic, iar cea de-a doua casa fiind dovedita cu depozițiile martorilor. In ipoteza in care comisia aprecia ca nu a probat existenta celei de-a doua case, cererea formulată trebuia admisa numai in parte, iar nu respinsa. În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 8 alin. 5 din Legea nr. 290/2003, astfel cum a fost modificată și completat, art. 1073 din Codul civil.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Tribunalul a reținut următoarele:
Principalul aspect avut în vedere de autoritatea pârâtă pentru respingerea cererii reclamantului de acordare de despăgubiri potrivit Legii 290/2003 se referă la lipsa dovezilor privind refugiul din anul 1944 al autorilor, lipsa actelor de proprietate pentru a doua casă, neconcordanța dintre cerere, actele de vânzare-cumpărare și declarațiile notariale ale moștenitorilor și martorilor privitoare la terenuri și construcție, lipsa actelor certificate de autorități doveditoare a tuturor proprietăților, lipsa dovezii proprietății recoltelor abandonate și a mențiunii martorilor referitoare la recolte.
Declarațiile martorilor propuși în procedura administrativă confirmă susținerile reclamantului potrivit cărora autorii lui s-au refugiat din . în ., județul Dâmbovița.
Ceea ce este relevant în cauză este ca refugiul să se fi datorat celui de-al Doilea Război Mondial, măsurilor luate de autoritățile sovietice ce au impus părăsirea forțată a teritoriului sau ca urmare a Tratatului de pace din anul 1947. Or, în speță reclamantul a făcut dovada faptului că autorii săi au părăsit Basarabia, stabilindu-se în România.
În ceea ce privește actele de proprietate, instanța constată că la dosar s-au depus contract de vânzare-cumpărare pe numele autorilor reclamantului, act de vânzare nr. 8949/1938 și act de vânzare-cumpărare nr. 474/1935 prin care mama reclamantului a cumpărat două suprafețe de teren de 3277 mp, suprafață care este confirmată și de martorii audiați în cauză, cu aproximație. Referitor la prima casă pentru care reclamantul solicită despăgubiri, existența acesteia este dovedită prin actul de vânzare-cumpărare nr. 149/1938, cea de-a doua casă este dovedită prin declarațiile martorilor audiați în procedura administrativă care fac referire la faptul că mama reclamantului a deținut în Basarabia două case.
Lipsa actelor certificate de autorități doveditoare a tuturor proprietăților este complinită prin actele depuse la dosar de către reclamant coroborate cu declarațiile martorilor care confirmă cu aproximație suprafețele de teren și existența celor două imobile.
În ceea ce privește recoltele la care face referire pârâta, instanța reține că prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat și nu a criticat actul administrativ sub acest aspect, astfel încât această apărare a pârâtei nu are relevanță în cauză.
Reclamantul a făcut dovada bunurilor imobile pe care autorii săi le-au părăsit în Basarabia, astfel încât întrunește condițiile legale pentru acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003.
II. Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 26.06.2013, a declarat recurs, înregistrat la data de 03.07.2013, pârâta C. M. București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006, solicitând să se constate că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală.
În motivare, a arătat recurenta că, în ceea ce privește lipsa dovezii refugiului, instanța în mod greșit a apreciat că sunt suficiente declarațiile martorilor propuși, potrivit cărora autorii s-au refugiat din ., în . din județul Dâmbovița și că relevanța în cauză este aceea ca refugiul să se fi datorat celui de-al doilea război mondial ca urmare a măsurilor luate de autoritățile sovietice care au condus la părăsirea forțată a teritoriului.
A invocat partea recurentă disp. art. 5 alin. 1 din Legea nr. 290/2003 și art. 2 din H.G. nr. 1120/2006, legiuitorul arătând cât se poate de clar că, în lipsa documentelor certificate de autorități, este necesară proba efectuării demersurilor pentru a intra în posesia actelor, la care se adaugă declarațiile de martori și declarația pe propria răspundere.
Dovada refugiului se poate face cu adeverințe de arhivă certificate eliberate de arhivele județene sau de primăriile localităților unde s-au stabilit inițial refugiații, carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia și Bucovina de Nord, foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective, ordin de evacuare, ordin de dislocare, carnet de muncă.
Raportat la prevederile legale arătate, apare evident faptul că solicitanții de despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003 nu pot depune, în lipsa documentelor de proprietate sau de refugiu, doar declarații de martori, atunci când nu au fost depuse și dovezi ale corespondenței purtate cu diverse autorități competente în probarea drepturilor pretinse.
Existența unei corespondențe cu autoritățile competente nu se probează doar prin confirmările de primire, ci și prin răspunsurile autorităților cu care s-a corespondat. Ipotetic, în situația în care aceste autorități au înaintat reclamantului un răspuns care nu vine în sprijinul pretențiilor sale, apare evident că acesta nu a depus la dosarul administrativ adresele autorităților. Mai mult, legiuitorul nu a prevăzut nicăieri că dovada imposibilității de a procura înscrisuri se face doar cu confirmări de primire.
Astfel, normele legale sunt foarte clare în sensul că prioritare sunt documentele oficiale, doveditoare ale drepturilor pretinse, în lipsa cărora sunt necesare dovezi care să justifice demersurile făcute de solicitant în procurarea documentelor, răspunsurile autorităților la demersuri, precum și declarațiile de martori, dar care la rândul lor trebuie să îndeplinească anumite condiții de formă și fond.
În declarația autentificată sub nr.398/09.02.2004, S. Vitalie declară că autorii s-au refugiat în România-București în anul 1944, iar în declarația autentificată sub nr. 1498/19.12.2002 declară că autorii s-au refugiat în 1944 în ..
În ceea ce privește declarația martorului Slavila N., se declară ca autorii s-au refugiat în România în anul 1944.
Declarațiile martorilor sunt contrazise de informațiile oficiale comunicate de Arhivele Județene Dâmbovița, prin adresa nr. C/629/31.07.2007, potrivit cărora: „în documentele pe care le deținem nu figurează numiții Rahlițchi S. și M., Cervastic N. și E., refugiați din Basarabia...”.
Reclamantul nu a efectuat demersuri către Primăria orașului Răcari și Primăria Târgoviște, în vederea obținerii unei confirmări ori infirmări a refugiului autorilor.
Astfel, în lipsa unui document eliberat de autorități care să ateste dovada refugiului din anul 1944 se pot eluda prevederile legale și în consecință se poate ajunge la situația de a fi despăgubite persoane care nu au acest drept în România.
Instanța de fond în mod netemeinic a apreciat că dovada dreptului de proprietate pentru terenuri și prima casă s-a făcut cu actele de vânzare-cumpărare nr. 471/1935 și nr. 8949/1938, iar pentru cea de-a doua casă ar fi suficiente declarațiile martorilor audiați în procedura administrativă.
P. cele două acte de vânzare se transmite proprietatea asupra terenurilor în suprafață totală de 3277 mp și a unei case de locuit, niciunde nefiind înscrisă transmiterea celei de-a doua case. Până și reclamantul susține că nu are acte pentru ce-a de-a doua casă.
Pentru a beneficia de măsurile reparatorii, conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 și art. 2 alin. 1 din H.G. 1120/2006 „persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii.”.
Reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor la momentul refugiului, ci la un moment anterior refugiului, astfel că nu a fost îndeplinită condiția legală citată.
Altfel spus, reclamantul nu a făcut dovada continuității dreptului de proprietate al autorilor, între anii 1939-1944.
Atâta vreme cât nu a fost depus niciun act din care să reiasă că autorii au deținut în proprietate bunurile imobile solicitate și nu le-au vândut până la momentul refugiului, apare evident că soluția Comisiei și ANRP este fondată și temeinică.
Mai mult, corespondența cu Arhiva Națională a Republicii M. nu este completată cu răspunsul acestei din urmă instituții.
Așa cum s-a arătat, existența unei corespondențe cu autoritățile competente nu se probează doar prin confirmările de primire, ci și prin răspunsurile autorităților cu care s-a corespondat (precum și traducerea acestora, după caz).
In ceea ce privește lipsa dovezii proprietății recoltelor abandonate, cât și a lipsei mențiunii martorilor referitoare la recolte, instanța în mod greșit a apreciat că nu ar avea relevanță. Chiar dacă reclamantul nu a criticat actul administrativ sub acest aspect, a solicitat anularea acestuia în totalitate, astfel că instanța de fond în mod netemeinic a apreciat că nu au relevanță motivările de respingere a cererii administrative în privința recoltelor.
Plângerea formulată la instanța de contencios administrativ se poate îndrepta numai împotriva deciziei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea legii nr. 290/2003. Având în vedere că hotărârile adoptate de Comisie sunt acte administrative, la o primă vedere se poate considera că le sunt aplicabile normele legii care guvernează acest domeniu, respectiv ale Legii Contenciosului Administrativ nr.554/2004. Pe de altă parte, hotărârile adoptate de Comisie se dau în soluționarea cererilor depuse în temeiul Legii nr.290/2003, motiv pentru care este de presupus că legea aplicabilă acestor hotărâri este aceasta din urmă.
Având în vedere că aceste legi sunt, ambele, norme cu caracter special, regula este o normă specială poate deroga de la o altă normă specială numai în mod expres.
Așadar, dispozițiile art.8 alin.3, 4 și 5 din Legea nr.290/2003 reprezintă o derogare de la prevederile art. 18 alin.2 din Legea nr.554/2004, prin care se acordă competență instanțelor de judecată cu privire la cercetarea legalității actelor și operațiunilor care au stat la baza emiterii unui act administrativ, stabilindu-se prin conținutul acestora că numai deciziile ANRP sunt supuse controlului judecătoresc, nu și hotărârile comisiei, pentru acestea din urmă legiuitorul stabilind o procedură specială necontencioasă în sensul că sunt supuse doar controlului comisiei centrale.
Acțiunea reclamantului nu poate viza hotărârea adoptată de Comisie, ci numai decizia Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Faptul că reclamantul a solicitat anularea unui act adoptat de Comisie, nu conduce implicit la admiterea acestuia, întrucât legiuitorul nu permite această procedură pe calea instanțelor de judecată. O eventuală soluție corectă ar fi fost anularea deciziei ANRP, obligarea ANRP la emiterea unei decizii motivate de invalidare a hotărârii Comisiei și înaintarea dosarului către Comisie în vederea adoptării unei noi hotărâri.
Pentru aceste motive, în mod neîntemeiat a anulat Hotărârea nr. 779/22.04.2010 emisă de Comisie, în condițiile în care legiuitorul a prevăzut doar posibilitatea de anulare a deciziei ANRP.
In consecință, s-a solicitat admiterea recursul formulat și modificarea sentinței civile în sensul respingerii acțiunii.
In drept, au fost invocate disp. art. 3041 C.pr.civ., Legea nr. 290/2003, HG nr. 1120/2006; a fost solicitată judecata în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
III. Împotriva aceleiași sentințe, ce i-a fost comunicată la 26.06.2013, a declarat recurs, înregistrat la data de 08.07.2013, și pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul R. L..
În motivare, a arătat recurenta următoarele:
În data de 22.04.2010, Instituția Prefectului M. București - C. pentru Aplicarea Legii fir. 290/2003 a emis pe numele reclamantului Rahlițchi L. Hotărârea nr. 779/2010, prin care a fost respinsă cererea nr._/963/22.09.2003, formulată de reclamantul Rahlițchi L., prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru proprietățile pe care le-au deținut autorii Rahlițchi Serghje și Rahlițchi M. în ..
Apelând la prevederile art. 8 alin.3 din Legea nr.290/2003, reclamantul Rahlițchi L. a înaintat Serviciului pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților o contestație împotriva Hot. nr. 779/2010, înregistrată cu nr. 4778/14.06.2010.
Analizând actele existente la dosarul format la C. M. București de aplicare a Legii nr. 290/2003 și motivele contestației, A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a respins contestația.
A invocat recurenta disp. art. 1 alin.1 din Legea nr. 290/2003, arătând că, printre beneficiarii acestei legi, se pot număra: - cetățenii români, care s-au refugiat pe teritoriul României în anul 1940, ca urmare a Ultimatumului din 26 iunie, prin care URSS solicita cedarea de către România a Basarabiei și părții de Nord a Bucovinei, cât și în anul 1944 ca urmare a ordinelor de evacuare generală; - cetățenii români care au fost deportați în regiuni ale fostei Uniuni Sovietice în perioada de referință pentru această lege; - cetățenii români care nu au avut domiciliul pe acele teritorii, însă au avut în proprietate bunuri imobile la care nu au mai avut acces după cedarea teritoriilor prevăzute de această lege.
Pentru a beneficia de măsurile reparatorii, conform art. 2 alin.1 din H.G. nr. 1120/2006, „(...) persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii”. În ceea ce privește dovada refugiului și a proprietății, aceasta se face, conform art. 2 alin. (4) teza I din H.G. nr. 1120/2006 cu „(...) acte doveditoare certificate de autorități (...)”.
Dovada calității de refugiat poate fi făcută, în cazul persoanelor care s-au refugiat pe teritoriul României în 1940, respectiv în 1944, prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidența populației de organele de specialitate a localității unde s-au stabilit refugiații (adeverințe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităților unde s-au stabilit inițial refugiații), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia Bucovina de Nord și Ținutul H., foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective sau carnet de muncă în situația în care refugiații erau funcționari de stat.
În ceea ce privește dovada proprietății bunurilor abandonate la momentul refugiului, aceasta se poate face cu contracte de vânzare cumpărare, chitanță de plată a impozitelor, extrase din cărțile de imobil, planuri și autorizații de construcție, rapoarte de expertiză, etc.
În lipsa actelor doveditoare, certificate de autorități, reclamantul a apelat la prevederile art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr.1120/2006.
În acest sens, cu privire la dovada refugiului autorilor Rahlițchi S. și M., reclamantul a depus la dosar următoarele documente: declarația sa pe proprie răspundere; adresa nr.C/629/31.07.2007, eliberată de Arhivele Județene Dâmbovița, conform căreia „...în documente/e pe care le deținem nu figurează numiții Rahlițchi S. și M., Cervastic N. și E., refugiați din Basarabia, în anul 1944, în ..”; - adresa nr._ din 14.03.2003, eliberată de Arhivele Naționale - Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale, în care se menționează că „nu dețin documente referitoare la persoanele refugiate/evacute din Basarabia”; - declarația autentificată a martorului S. Vitalie.
Dar, aceste documente nu sunt suficiente pentru dovedirea refugiului autorilor, în lipsa actelor doveditoare certificate de autorități, în conformitate cu dispozițiile art.2 alin.(4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006. Reclamantul nu rezultă că ar fi făcut vreun demers în acest sens.
În cererea de chemare în judecată reclamantul susține că s-a adresat Primăriei comunei Răcari, jud. Dâmbovița, pentru a-i confirma faptul că autorii săi au calitatea de refugiați, însă, nici în dosarul format la C. M. București de aplicare a Legii nr. 290/2003, nici în susținerea contestației formulate împotriva Hotărârii nr. 779/2010 si nici chiar în susținerea prezentei cereri de chemare în judecată, nu a depus dovada acestui demers însoțit, în condițiile art. 2 alin (5) din H.G. nr. 1120/2006, de răspunsul acestei instituții.
Cu privire la dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor abandonate în Basarabia de către autorii Rahlițchi S. și Rahlițchi M., reclamantul a depus la dosar următoarele documente: declarația sa pe proprie răspundere; actul de veșnică vânzare încheiată atât de 12 aprilie 1935, prin care autoarea M. Rahlițchi a cumpărat un loc de casă în suprafață de 910 mp, situat în ., Basarabia; actul de veșnică vânzare încheiat la data de 21 iunie 1938, prin care autoarea M. Rahlițchi a cumpărat un loc de casă în suprafață de 2367 mp, împreună cu o casă și un sărai; adresa nr. R-245 din 15.05.2009 eliberată de Primăria orașului Soroca, prin care i se recomandă reclamantului să se adreseze Arhivei Naționale a Republicii M.; confirmarea de primire cu destinatar Arhiva Națională a Republicii M.; confirmarea de primire cu destinatar Primăria comunei C., județul Soroca; declarațiile autentificate ale martorilor S. Vitalie, B. C..
Însă, cu aceste documente, reclamantul face dovada dreptului de proprietate doar pentru două terenuri intravilane și a unei case.
Pentru celelalte bunuri, pentru care a solicitat despăgubiri în condițiile prevăzute de art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006, era necesar să depună la dosar și răspunsurile primite de la Arhiva Natională a Republicii M. si Primăria comunei C..
În concluzie, reclamantul nu a făcut dovada refugiului autorilor Rahlițchi S. și M. și nici dovada dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor pentru care au solicitat despăgubiri.
Din aceste motive, prin Decizia nr. 117 din 06.02.2012, A.N.R.P. Serviciul de Aplicare a Legii 290/2003 a respins contestația și a menținut ca legală și temeinică Hotărârea nr. 779/2010 emisă de C. M. București de aplicare a Legii nr. 290/2003,
În drept, s-au invocat disp. art. 299 și urm., art. 304 pct. 9, art. 3041 C.pr.civ., fiind solicitată și judecata în lipsă potrivit art.242 C.pr.civ.
Legal citat, intimatul-reclamant R. L. nu a formulat întâmpinare, dar s-a prezentat la judecarea cauzei în recurs prin reprezentant convențional – avocat ales, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.
Asupra recursurilor formulate, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ. (1865) rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ. (1865), reține următoarele:
Recursurile sunt fondate.
Art. 312 alin. 3 C.pr.civ. (1865) prevede că „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 [când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii], iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. (…)”. Totodată, disp. art. 3041 C.pr.civ.(1865) prevăd că „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele”.
Conform art. 1 din Legea nr.290/2003 (forma în vigoare la data emiterii actelor administrative contestate), „(1) Cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului H., precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi. (2) De prevederile prezentei legi beneficiază foștii proprietari, moștenitorii legali ai acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai acestora, dacă au la data formulării cererii cetățenia română.”. Totodată, art. 5 alin. 1 din același act normativ prevede că „Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, (…) Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate.”.
Art. 2 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, astfel cum au fost aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, prevede că „(1) Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii. (2) Beneficiarii prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să declare pe propria răspundere atât bunurile ale căror compensare și despăgubire le solicită, cât și dacă au beneficiat sau nu de despăgubiri ori de compensații parțiale, în bani sau în natură. (…) (4) Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. (5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica M., abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz.”.
Din lectura și analiza atentă a textelor normative menționate, rezultă cu evidență că dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H. este supus unei duble condiționări cumulative, respectiv (1) trebuind a fi făcută, pe de o parte, dovada părăsirii forțate sau a refugiului persoanei îndreptățite sau a autorului acesteia din teritoriile amintite, inclusiv, ca efect al celui de-al Doilea Război Mondial, iar, pe de altă parte, (2) dovada deținerii bunurilor imobile în proprietate la momentul refugiului.
Spre acest rezultat, pentru a lămuri modul de aducere la îndeplinire a sarcinii probei, legiuitorul a prevăzut posibilitatea celui interesat de a administra, în dovedire, „acte” (înscrisuri)certificate de autorități, iar în situația imposibilității dovedite de a le procura, declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. Fiind în discuție chestiunea administrării de probe, se impune ca acestea să fie verosimile, adică să tindă la dovedirea unor fapte reale, demne de a fi crezute, iar aprecierea probelor impunându-se a se face în raport de ansamblul materialului probator.
Mai reține Curtea și că sarcina probei, sub aspectul celor 2 condiții indicate mai sus, incumbă celui interesat și care pretinde o calitate de persoană îndreptățită a primi despăgubiri sau măsuri reparatorii, față de disp. art. 5 alin. 4 din Legea nr. 290/2003.
După cum în mod corect au reținut autoritățile administrative prin Hotărârea nr.779/2010 a Comisiei M. București pentru aplicarea Legii nr. 9/1990, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006 și prin Decizia nr. 117/2012 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, în dosarul de față nu a fost făcută dovada refugiului în privința autorilor părții reclamante de pe urma cărora se pretinde acordarea de măsuri reparatorii, respectiv R. Serghii și M..
În acest sens, se observă că niciunul dintre demersurile întreprinse de partea reclamantă pe lângă autoritățile și instituțiile publice cu atribuții în domeniu nu confirmă realitatea pretinsului refugiu invocat a fi intervenit la nivelul anului 1944.
Astfel, prin adresa nr. C/629/31.07.2007 (fila 101 din dosarul tribunalului) emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative – Arhivele Naționale - Direcția Județeană Dâmbovița se indică faptul că autorii părții reclamante nu figurează „refugiați din Basarabia, în anul 1944, în .”. În precedent, prin adresa nr._/14.03.2003 (fila 100 din dosarul tribunalului) emisă de Ministerul Internelor și Reformei Administrative – Arhivele Naționale - Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale se indică faptul că nu dețin documente referitoare la persoanele refugiate/evacuate din Basarabia, recomandându-i-se intimatului reclamant să se adreseze Direcției Județene Dâmbovița.
Totodată, partea reclamantă nu a obținut nici din partea autorităților moldovene vreo conformare a intervenirii refugiului autorilor săi – R. S. și M. - din Basarabia la nivelul anului 1944.
În acest context, se pune problema dacă se poate vorbi despre o imposibilitate de procurare înscrisuri, respectiv dacă declarațiile de martor invocate în probațiune de partea reclamantă fac credibil faptul pretins.
În primul rând, Curtea apreciază că, în legătură cu dovada refugiului pretins de partea reclamantă, nu există vreo imposibilitate de procurare înscrisuri, căci, față de situația de fapt invocată de reclamantul R. L., Direcția Județeană Dâmbovița cu atribuții în domeniul arhivelor naționale a comunicat faptul că cei doi autori nu figurează ca fiind refugiați din Basarabia, în anul 1944, în .. Or, un atare răspuns al instituției publice menționate nu atestă o imposibilitate de procurare înscrisuri în sensul legii, căci informația solicitată a fost comunicată în sensul infirmării tezei refugiului. Faptul că această informație comunicată nu este de natură a susține verosimilitatea tezei pretinse de partea reclamantă nu reprezintă, deci, un aspect de imposibilitate de procurare înscrisuri, ci o infirmare a temeiniciei dreptului la despăgubiri/măsuri reparatorii invocat de dl. R..
În al doilea rând, declarațiile martorilor invocate de partea reclamantă nu întrunesc cerința probei de a fi verosimilă și nu fac demn de crezare faptul pe care îl relatează, respectiv că la nivelul anului 1944 autorii reclamantului, respectiv R. S. și M., s-ar fi refugiat din Basarabia în ..
În acest sens, reține Curtea că evidențele oficiale nu confirmă o asemenea variantă, precum cea susținută de martorii respectivi. În plus, dat fiind contextul istoric de la data pretinsului refugiu ce ar fi intervenit în primăvara anului 1944, respectiv starea generalizată de război în care se afla România cu Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, nu apare ca fiind credibilă susținerea că niște persoane ale căror nume aveau valență rusofonă ar fi putut călători și s-ar fi putut stabili în România fără a se înregistra în prealabil și fără a fi fost luate în nicio evidență oficială a locului de destinație.
Totodată, analizându-se chiar actele de stare civilă furnizate de partea reclamantă se observă că trecerea lor în registrele de stare civilă ale României a intervenit abia la nivelul anilor 50" (fila 291 – pentru Cervatiuc (R.) M. la data de 19.08.1955, fila 292 – pentru R. Serghii la data de 24 decembrie 1955, fila 295 – certificat de căsătorie emis ca urmare a trecerii căsătoriei din 1932 în registru la 13 februarie 1956). Or, înregistrarea actelor de stare civilă ale autorilor părții reclamante după un interval de 11 ani de la data pretinsului refugiu face cu atât mai puțin credibilă teza susținută de partea reclamantă.
Se mai observă și că declarațiile martorilor, respectiv cele ale reclamantului nu sunt nici măcar concordante cu privire la locul refugiului, susținându-se atât că acesta s-ar fi făcut în București, cât și în provincie (filele 233, 266, 267).
Mai arată Curtea că partea reclamantă a avut la dispoziție un interval de timp suficient pentru a face dovada cerută de norma legală incidentă, cu atât mai mult cu cât prin adresa GP/_/963/2006/SP.3/02.03.2007 i se pusese în vedere expres obligația de a depune documente din care să rezulte dovada refugiului (fila 261 din dosarul tribunalului).
Față de cele arătate în precedent, dat fiind că nu este întrunită una dintre condițiile legale cumulative pentru recunoașterea dreptului la despăgubiri/măsuri reparatorii în beneficiul părții reclamante, Curtea apreciază că, în raport de disp. art. 312 alin. 1 – 3 și art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, se impune admiterea recursurilor și modificarea sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, fără a mai fi necesară analiza și a celorlalte motive de recurs. Pe cale de consecință, se mențin ca legale și temeinice actele administrative atacate în anulare, respectiv decizia nr. 117/2012 emisă de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și hotărârea nr. 779/2010 emisă de C. M. București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte C. M. București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 și a Legii nr. 393/2006 și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 împotriva sentinței civile nr. 2244 din data de 23.04.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul reclamant R. L..
Modifică sentința civilă recurată în sensul că:
Respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 28.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
V. H. O. D. P. B. C.
GREFIER,
C. A.
Red./Tehnored. Jud.BC/2 ex./iunie 2014
Tribunalul București – S.C / Judecător fond: S. V.
| ← Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti. Art.24... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 5666/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
