Pretentii. Decizia nr. 7648/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7648/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-10-2014 în dosarul nr. 35022/3/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.7648
Ședința publică de la 20.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - P. C. F.
JUDECĂTOR – I. M. C.
JUDECĂTOR - Z. G. L.
GREFIER - A. P.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 741/04.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant G. V. și intimatul-chemat în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, având ca obiect „ contestație act administrativ fiscal-taxă de poluare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că, la data de 28.07.2014 Tribunalul București - Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a înaintat acestei instanțe motivele de recurs în trei exemplare precum și faptul că, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care:
Curtea, având în vedere că recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, reține recursul în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
1. Sentința obiect al recursului
1.1. Prin sentința civilă nr. 741/04.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul cu nr._ :
- s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 3, invocată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3, prin întâmpinare;
- a fost admisă, în parte, acțiunea în contencios administrativ având ca obiect „contestație act administrativ fiscal, taxa de poluare” formulată de reclamantul G. V., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3, chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu;
- s-a anulat decizia privind stabilirea taxei pentru emisii poluante provenite de la autovehicule nr._ emisă la data de 18.04.2012 de Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3;
- a fost respins capătul de cerere constând în anularea chitanței . nr._/20.04.2012 emisă de Trezoreria Sector 3, ca inadmisibil;
- s-a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 3 la restituirea către reclamant a sumei de 1.542,00 lei reprezentând taxă pentru emisii poluante provenite de la autovehicule pentru autoutilitara marca FORD, număr de identificare/. WF0FXXWPDF2Y76917, achitată prin chitanța . nr._ din 20.04.2012, la care se adaugă dobânda legală în materie fiscală ce va fi calculată de la data plății – 20.04.2012 și până la data restituirii efective a sumei;
- a fost admisă cererea de chemare în garanție a Administrației F. Pentru Mediu formulată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3 și s-a obligat chemata în garanție Administrația F. Pentru Mediu la plata către pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 3 a sumelor ce fac obiectul cererii principale;
- a fost obligată pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 3 la plata către reclamant a sumei de 39,30 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
1.2. În considerentele acestei sentințe civile, s-au reținut următoarele:
1.2.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal (fosta Secția a IX-a) la data de 4.09.2012, reclamantul G. V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3 București, să se dispună anularea deciziei de calcul nr._/18.04.2012, anularea chitanței . nr._ prin care s-a perceput plata taxei de poluare in suma de 1542,00 lei si restituirea sumei de 1542,00 lei înscrisa in decizia de calcul si in chitanța de plata, la care se adăuga rata dobânzii legale de la momentul perceperii taxei de poluare arătate.
În motivarea cererii, s-a arătat, în esență, că reclamantul a achitat taxa de poluare impusa pentru înmatricularea autoturismului marca Ford, norme poluare E4, număr de identificare WF0FXXWPDF2Y76917, anul fabricației 2002, data primei înmatriculări fiind 30.05.2002, înmatriculat pentru prima data in Uniunea Europeana și că reglementările interne sunt contrare dispozițiile dreptului comunitar, fiind invocate dispozițiile art. 110 din Tratatul de Funcționare a U.E.
1.2.2. Prin întâmpinarea formulată la data de 11.10.2013, Direcția Regionala Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3 a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 3 si, în subsidiar, în eventualitatea respingerii acestei excepții, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației F. Pentru Mediu, cu consecința obligării acesteia la restituirea taxei de poluare, fiind destinatarul dreptului legal de încasare a acestei sume, administrația de sector având atribuția legală de stabilire a cuantumului taxei.
Pentru motivele arătate în întâmpinare, pârâta a solicitat, totodată, respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.
1.2.3. Procedând la analiza, cu prioritate, a excepției lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 3, invocate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3, prin întâmpinare, tribunalul a constatat ca este neîntemeiata, motiv pentru care a respins-o, având în vedere că pârâta este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 554/2004, care a perceput taxa și a emis actele administrativ - fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în stabilirea calității procesuale modul de utilizare ulterioară a banilor.
1.2.4. În urma analizei actelor și lucrărilor dosarului, asupra fondului acțiunii, tribunalul a reținut următoarele:
Prin decizia privind stabilirea taxei pentru emisii poluante provenite de la autovehicule nr._/18.04.2012 emisă de Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3 s-a stabilit taxa pentru emisii poluante provenite de la autovehicule datorată pentru autoturismul marca Ford, norme poluare E4, ./număr de identificare WF0FXXWPDF2Y76917, anul fabricației 2002, data primei înmatriculări fiind 30.05.2002, în sumă de 1.542,00 lei, achitată prin chitanța . nr._ din 20.04.2012, prin aplicarea elementelor de calcul prevăzute de Legea nr. 9/2012.
S-a apreciat de prima instanță că stabilirea taxei de poluare s-a făcut prin încălcarea prevederilor legale comunitare cu incidență în cauză, iar în condițiile în care acestea sunt prioritare, ca forță juridică celor naționale, rezultă că decizia de stabilire a taxei de poluare este nelegală și trebuie anulată, cu consecința de a se dispune și restituirea acestei taxe reclamantului.
În justificarea acestei soluții, s-au relevat următoarele motive:
Potrivit art. 148 alin. 2 din Constituția României, revizuită, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 din același articol prevede că autoritatea judecătorească, între alte instituții, garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2, astfel că, din chiar cuprinsul reglementării interne fundamentale, rezultă nu numai competența, dar și obligația instanțelor judecătorești de a asigura prioritatea dreptului comunitar în cazul incompatibilității normei interne cu reglementarea comunitară.
Tribunalul a reținut că dispozițiile art. 110 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene (anterior, art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană) interzic statelor membre să aplice, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne, de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare, scopul acestei prevederi fiind acela de a interzice discriminarea fiscală între produsele naționale și produsele importate, având natură similară.
Tribunalul a reținut că taxa pe poluare a fost introdusa prin O.U.G. nr. 50/2008, care a suferit modificări prin O.U.G. nr. 108/2008, O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 117/2009, O.U.G. nr. 118/2010. Ulterior O.U.G. nr. 50/2008 a fost abrogata prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, act normativ in vigoare la data la care reclamantul s-a adresat paratei cu cererea de calcul a taxei aferente.
Potrivit art. 4 din acest act normativ „(1) Obligația de plata a taxei intervine: a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul in România; b) la repunerea in circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 si 8; c) la reintroducerea in parcul național a unui autoturism, in cazul in care, la momentul scoaterii sale din parcul național, i s-a restituit ultimului proprietar valoarea reziduala a taxei, in conformitate cu prevederile art. 7. (2) Obligația de plata a taxei intervine si cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, in România, asupra unui autovehicul rulat si pentru care nu a fost achitata taxa speciala pentru autoturisme si autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările si completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule si care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementarilor legale in vigoare la momentul înmatriculării.”
Alineatul (2) al art. 4 indicat anterior a fost suspendat prin O.U.G. nr. 1/2012, începând cu 31.01.2012 pana la 01.01.2013, acesta fiind stadiul legislației la momentul furnizării răspunsului pârâtei, de refuz de restituire a taxei percepute.
Prin suspendarea dispozițiilor alin.2 a art. 4 din lege, taxa era datorata numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare in România, nu si pentru cele care au fost deja înmatriculate in România si care sunt deja in circulație.
Problema care se ridica in cauza este aceea de a stabili daca Legea nr. 9/2012 este compatibila cu prevederile legislației comunitare.
Potrivit art. 4 alin 1 lit. a) din acest act normativ, dispoziție invocată în refuzul de înmatriculare dat de pârâtă, obligația de plata a taxei de poluare intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul in România, la repunerea in circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 si 8, respectiv la reintroducerea in parcul național a unui autoturism, in cazul in care, la momentul scoaterii sale din parcul național, i s-a restituit ultimului proprietar valoarea reziduala a taxei, in conformitate cu prevederile art. 7.
Rezulta, așadar, ca taxa pentru emisiile poluante este datorata numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare in România, nu si pentru cele care au fost deja înmatriculate in România si care sunt deja in circulație. Astfel, la momentul formulării cererii de înmatriculare, principiul „poluatorul plătește” nu era pus în aplicare, având în vedere că taxa era legată de momentul înmatriculării și nu este aplicabilă și autoturismelor similare care se află deja în circulație.
In privința reglementarilor comunitare in materie, instanța de fond a reținut ca, potrivit art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (in continuare TFUE) nici un stat membru nu poate aplica, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne naționale similare. Scopul general al art. 110 este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor, cu referire la impozitele si taxele interne care impun o sarcina fiscala consistenta produselor provenind din alte state membre, prin comparație cu produsele interne.
In temeiul dispozițiilor art. 148 din Constituție, în cauza sunt aplicabile direct normelor comunitare, care au prioritate fata de dispozițiile contrare din legile interne.
Din dispozițiile Legii nr. 9/2012 -forma in vigoare la data formulării refuzului pârâtei- rezulta că pentru un autoturism produs in România sau alt stat membru al UE nu se percepe taxa pentru emisiile poluante la o noua înmatriculare, daca anterior autoturismul a fost înmatriculat tot in România, dar că aceeași taxa se percepe insa daca autoturismul produs in tara sau in alt stat membru este înmatriculat prima data in România.
Instanța de prim grad de jurisdicție a reținut ca Legea nr. 9/2012 este contrara art. 110 din TFUE, fiind destinata sa diminueze introducerea in tara a unor autoturisme deja înmatriculate . membru, cum este cazul de fata. Or, după aderarea României la UE, aceasta soluție nu este admisibila, întrucât norma fiscala naționala diminuează sau este susceptibila sa diminueze consumul produselor importate, influențând astfel decizia consumatorilor.
Tratatul CE a consacrat principiul liberei circulații a mărfurilor, ceea ce presupune că acestea pot fi transportate fără impedimente in interiorul comunității si toate obstacolele ce stau in calea acestui demers trebuie eliminate. In acest sens, art. 110 din TFUE interzice impunerea, asupra produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se aplica produselor naționale similare precum si taxele interne de natura sa protejeze indirect alte produse. Articolul vizează sa asigure libera circulație a mărfurilor intre statele membre, in condiții concurențiale normale, prin eliminarea tuturor formelor de protecție putând rezulta din aplicarea de impozitări interne discriminatorii produselor originare din alte state membre.
Chiar daca taxa pentru emisiile poluante nu reprezintă o taxa vamala directa, fata de caracterul sau special si aplicabilitatea discriminatorie intre autoturismele second-hand deja înmatriculate in România si cele cu proveniența din alte state, este evident caracterul sau echivalent al unei taxe vamale.
Reglementarea acesteia nu poate fi justificata prin satisfacerea unor cerințe obligatorii ale interesului public.
De asemenea, in hotărârea pronunțata in Cauza C-263/10 N./Direcția G. a Finanțelor Publice Gorj, Administrația Finanțelor Publice Târgu Cărbunesti, Administrația F. pentru Mediu, CJUE a statuat, raportându-se la variantele taxei pe poluare aplicabile in perioada 15 decembrie 2008 – 31 decembrie 2010, ca „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat in sensul ca se opune ca un stat membru sa instituie o taxa pe poluare aplicata autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări in acest stat membru daca regimul acestei masuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea in circulație in statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără insa a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime si aceeași uzura de pe piața naționala.”
Interpretarea data de instanța europeana reglementarilor Uniunii Europene, asadar Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, face corp comun cu aceste reglementari si este obligatorie pentru particulari, pentru instanțe si pentru organele fiscale. Astfel, dreptul comunitar acorda autoritarilor administrative aceleași puteri si obligații pe care le acorda instanțelor naționale, autoritățile administrative fiind obligate sa cunoască si sa aplice dreptul comunitar din oficiu (Cauza C-198/01 Consorzie Industrie Fiammeri (C.)/Autorita Garante della Concorenza e del Mercato).
TCE, in prezent Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, a creat „o noua ordine juridica” in dreptul internațional (denumita astfel de Curtea Europeana de Justiție in cazul V. Gend en Loss, 1963), caracterizata prin faptul ca are efect direct si se bucura de supremație (prioritate) in raport cu ordinea juridica interna.
În consecință, tribunalul a constatat că refuzul pârâtei de a restitui taxa pe emisii poluante este nejustificat, astfel că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin. 1, 2 alin. 2 și art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 pentru ca reclamanta să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei.
Conferind o forță juridică superioară dispozițiilor Legii nr. 9/2012, prin obligarea reclamantului la plata taxei de poluare, în vederea înmatriculării autoturismului menționat, s-au încălcat prevederile art. 110 TFUE, astfel că se impune ca instanța, în virtutea obligației stabilite prin art. 148 alin. 4 din Constituția României, de a asigura aducerea la îndeplinire a principiului preeminenței prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, principiu enunțat de alineatul 2 al aceluiași articol din Constituția României, să admită, în parte, acțiunea reclamantului, cu consecința obligării pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3 București la restituirea sumei de 1.542,00 lei.
În ceea ce privește dobânda legală, tribunalul – în justificarea soluției adoptate, în sensul de a obliga pârâta să plătească dobânda legală în materie fiscală calculată de la data plății (20.04.2012) și până la data restituirii efective a sumei- a constatat că reclamantul pretinde un drept de creanță accesoriu, fundamentându-și pretențiile pe lipsirea sa o perioadă de timp de folosința sumei de bani plătite cu titlu de taxă de poluare și pe întârzierea restituirii acesteia.
După ce a citat dispozițiile art. 124 și ale art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prima instanță a reliefat că prevederile art. 124 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003 reprezintă o excepție de la regula instituită de dispozițiile art. 994 C.civ. din 1864 și sunt incidente chiar și în cazul în care sumele de bani de restituit au fost „plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale”, astfel cum prevede art. 117 lit. d) din O.G. nr. 92/2003, respectiv și atunci când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, cum este cazul Statului român, care prin autoritățile sale – legislativ și executiv – a instituit o taxă neconformă cu Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene.
Având în vedere posibilitatea reglementării de către statele membre ale Uniunii Europene a unor proceduri de restituire a taxelor percepute cu încălcarea dreptului comunitar, cu respectarea principiului echivalenței și a principiului efectivității, aceasta presupune aplicarea dispozițiilor legale cu caracter special în materie fiscală.
Potrivit art. 9 din O.G. nr. 13/2011, dobânzile percepute sau plătite de Ministerul Finanțelor Publice, precum și modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice.
Dobânda legală în materie fiscală este mai mare decât dobânda legală în materie civilă, astfel că dispozițiile în cauză sunt mai favorabile contribuabilului-creditor, cu condiția ca acesta să fie diligent și să solicite restituirea taxelor plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
În ceea ce privește exigibilitatea dobânzii legale, tribunalul a reținut că, prin Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C‑565/11, s-a statuat că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe. Curtea a avut în vedere principiul efectivității care impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei.
Tribunalul a respins capătul de cerere constând în anularea chitanței . nr._/20.04.2012 emisă de Trezoreria Sector 3, ca inadmisibil, având în vedere că respectiva chitanță nu reprezintă un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 lit. c din Legea nr. 554/2004, ci un simplu înscris probator al plății.
S-a apreciat că trebuie admisă cererea de chemare în garanție a Administrației F. Pentru Mediu formulată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3.
Astfel, în justificarea acestei soluții adoptate, după ce au fost citate prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008, ale art. 60 alin. 1 C.pr.civ., ale art. 1 și art. 5 alin. 3 din Legea nr. 9/2012, ale art. 3 alin. 5 – 8 din H.G. nr. 686/2008 privind normele de aplicare a O.U.G nr. 50/2008, s-a arătat de tribunal că pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 3 București este îndreptățită a se regresa împotriva Administrației F. pentru Mediu în situația în care este obligată la restituirea taxei de poluare încasate, întrucât, potrivit dispozițiilor legale amintite, a virat suma respectivă la bugetul F. pentru mediu, gestionat de Administrația F. pentru Mediu și că bugetele administrațiilor finanțelor publice fiind distincte, din punct de vedere legal de bugetul F. pentru mediu, este evident că administrațiilor finanțelor publice, în situația în care sunt obligate la restituirea taxei de poluare încasate, se pot îndrepta împotriva Administrației F. pentru Mediu cel puțin pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
Din coroborarea dispozițiilor legale evocate anterior reiese faptul că pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 3 este îndreptățită a se regresa împotriva Administrației F. pentru Mediu în situația în care este obligată la restituirea taxei de poluare încasate, întrucât, potrivit dispozițiilor legale amintite, suma încasată nu a intrat în propriul buget, ci autoritatea fiscală a virat suma respectivă la bugetul F. pentru mediu, gestionat de Administrația F. pentru Mediu.
Suma reprezentată de taxa de poluare a profitat activității Administrației F. pentru Mediu, Administrația Fiscală nefiind altceva decât un colector al acestei taxe, în beneficiul exclusiv al F. pentru Mediu. În speță, A.F.P. Sector 3 a acționat ca un mandatar în favoarea Administrației F. pentru Mediu, colectând o taxă în numele și pentru acest fond special.
Astfel, este evident că administrațiile finanțelor publice, în situația în care sunt obligate la restituirea taxei de poluare încasate, se pot îndrepta împotriva Administrației F. pentru Mediu, în vederea recuperării prejudiciului produs.
În fine, s-a considerat de tribunal că se impune a se obliga pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 3 la plata către reclamant a sumei de 39,30 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru si timbru judiciar, fata de dispozițiile art. 274 Cod procedura civila, parata cazând in pretenții.
2. Recursul exercitat în cauză împotriva sentinței nr. 741/04.02.2014
2.1.1. Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen legal, recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 3041 C.proc.civ., pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin care a solicitat ca, în urma admiterii recursului, să se modifice sentința recurată, în sensul respingerii acțiunii, în principal, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
2.1.2. În motivarea recursului, în esență, s-a arătat că, în mod eronat, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând totodată că această excepție este întemeiată întrucât, față de prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 9/2012 și ale art. 3 alin. 5-8 din HG nr. 9/2012, titularul bugetului la care se face venit taxa pe poluare este Administrația F. pentru Mediu.
Pe fondul cauzei, recurenta a susținut, în esență, că textele legale care reglementează taxa pentru emisii poluante provenite de la autovehicule nu contravin prevederilor art. 90 din Tratatul Comunității Europene, că argumentele prezentate în susținerea caracterului discriminatoriu al taxei pe poluare nu pot fi reținute întrucât regimul fiscal este același pentru toate persoanele care înmatriculează autovehicule în România, prin Legea nr. 9/2012 reglementându-se eliminarea oricărei forme de discriminare a plății taxei și că, în conformitate cu art. 12 alin. 1 din Legea nr. 9/2012, ceea ce se restituie este numai diferența dintre taxa pe poluare plătită în temeiul OUG nr. 50/2008 și taxa pentru emisiile poluante.
Recurenta a mai criticat și obligarea sa la plata dobânzii fiscale, susținând că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 124 alin. 1 din OUG nr. 92/2003 pentru acordarea acesteia.
Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susținând că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. 1 C.pr.civ. întrucât nu se poate reține în sarcina sa nicio culpă. De asemenea, a arătat că, pentru acordarea cheltuielilor de judecată, trebuie ca partea să fi câștigat irevocabil litigiul, ipoteză ce nu se regăsește în cauză.
2.2. Intimații, legal citați, nu au formulat întâmpinare.
În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.
3. Considerentele instanței de recurs care au fundamentat soluția dată în cauză
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs formulate și observând dispozițiile art.3041 C.proc.civ., Curtea, în raport de actele și lucrările dosarului, apreciază recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente:
3.1. În ceea ce privește critica formulată de recurenta Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice referitoare la soluția dată de prima instanță cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, Curtea constată că este neîntemeiată.
Astfel, este de observat că, în speță, raporturile administrativ-fiscale s-au stabilit între intimatul-reclamant și recurenta-pârâtă, întrucât aceasta a fost autoritatea care a emis decizia de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule.
De asemenea, Curtea reține că nu prezintă relevanță sub acest aspect destinatarul final al sumelor colectate cu titlu de taxă pentru emisiile poluante, ci autoritatea publică care a perceput taxa, în cauza de față recurenta-pârâtă Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice.
În consecință, Curtea constată că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare depusă în fața primei instanțe și reiterată, ca motiv de recurs, în fața instanței de control judiciar.
3.2. Analizând motivele invocate pe fondul cauzei, reținând în esență problema compatibilității prevederilor Legii nr. 9/2012 cu cele ale Tratatului CE, Curtea apreciază că soluția de admitere a cererii reclamantului – în limitele în care cauza a fost devoluată în fața instanței de recurs, nefiind recurată sentința nr. 741/2014 decât de pârâta Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice- este una legală.
Se impune o astfel de concluzie având în vedere că raportul juridic de drept fiscal dintre părți - care a luat naștere prin stabilirea, la data de 18.04.2012, a taxei pentru emisiile poluante pentru autovehicule în sarcina intimatului-reclamant prin decizia nr._/2012 și prin încasarea, la data de 20.04.2012, a sumei de 1542 lei cu acest titlu- este guvernat de prevederile Legii nr. 9/2012 după . OUG nr. 1/2012, prin care s-a dispus suspendarea până la 1 ianuarie 2013 a dispozițiilor (inter alia) art. 4 alin. (2) din Legea nr. 9/2012– conform cu care „obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării”.
Or, această formă a Legii nr. 9/2012 menține tratamentul discriminatoriu instituit prin OUG nr. 50/2008 între autovehiculele importate dintr-un stat membru și autovehicule similare înmatriculate deja în statul membru, sub aspectul taxei pe poluare percepute.
Astfel, în jurisprudența referitoare la art. 90 (devenit art. 110) din Tratatul CE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a explicat care sunt condițiile în care se poate reține aplicarea acestui text: trebuie sa existe o discriminare între produsele naționale și produsele importate, trebuie sa existe o similitudine sau un raport de concurență între produsele importate vizate de taxă și produsele interne favorizate, prelevarea fiscală națională trebuie sa diminueze sau sa fie susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor. In consecință, atunci când produsele interne și produsele importate se află într-un raport de concurență, iar prin efectul unei norme fiscale naționale se creează o discriminare, astfel încât consumatorii sunt descurajați sa aleagă produsele importate în vederea realizării unui scop declarat de protejare a industriei naționale și a locurilor de munca, art. 90 este aplicabil, iar norma fiscala națională contrara art. 90 trebuie înlăturată de la aplicare.
Curtea are în vedere și efectele produse în dreptul intern de hotărârea pronunțată la data de 7 aprilie 2011 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza nr. C-402/09, T. împotriva României, prin s-a stabilit pe cale de interpretare că: Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională. Mai mult, C.J.U.E. a decis că taxa de poluare așa cum este reglementată prin O.U.G. 50/2008 are acest efect descurajant și în consecință este incompatibilă cu libera circulație a bunurilor în spațiul comunitar.
De asemenea, trebuie evidențiat că, în cauzele conexe C-97/13 și C-214/13, C. și C., Curtea de Justiție a Uniunii Europene, răspunzând întrebărilor preliminare adresate de Tribunalul Sibiu și de Curtea de Apel București, a pronunțat ordonanța din data de 03.02.2014, prin care a decis că taxa instituită prin Legea nr. 9/2012, în condițiile în care art. 4 alin. 2 din această lege a fost suspendat prin OUG nr. 1/2012, contravine art. 110 din TFUE, statuând că „art. 110 din TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
În considerentele relevante ale acestei Ordonanțe, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut următoarele:
”În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.
Se impune aplicarea acestei dispoziții în prezentele cauze.
La punctul 55 din Hotărârea din 7 aprilie 2011, T. (C‑402/09, Rep., p. I‑2711), Curtea a amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.
În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea T., citată anterior, punctul 56).
În temeiul acestor principii, Curtea a statuat, la punctul 58 din Hotărârea T., citată anterior, că o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, întrucât supune taxei pe poluare vehiculele de ocazie importate, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
La punctul 27 din Hotărârea din 7 iulie 2011, N. (C‑263/10), Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește versiunile modificate ale OUG nr. 50/2008. Astfel, fiecare dintre aceste versiuni modificate menținea un regim de impozitare care descuraja înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Prin intermediul prezentelor întrebări preliminare, instanțele de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune și unui regim de impozitare precum cel instituit prin Legea nr. 9/2012.
Este cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.
Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.
Trebuie să se constate însă că OUG nr.1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Această concluzie nu este în niciun fel infirmată de faptul că OUG nr. 1/2012 nu a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 decât începând de la 31 ianuarie 2012, dată ulterioară celei la care doamna C. a achitat taxa pe poluare aplicată autovehiculului de ocazie pe care l‑a importat în România. Astfel, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai suspendarea aplicării articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31 ianuarie 2012, ci și restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012.
În consecință, situația creată retroactiv prin OUG nr.1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Cu privire la efectele în timp ale prezentei ordonanțe
În ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel în cauză, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, limitarea efectelor în timp ale deciziei sale.
Conform unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la .. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de decizia asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, R.., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, Rep., p. I‑513, punctul 55, și Hotărârea N., citată anterior, punctul 32).
Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o (Hotărârea N., citată anterior, punctul 33).
În favoarea unei astfel de limitări, guvernul român subliniază în special faptul că legiuitorul național a acționat cu bună‑credință atunci când a înlocuit OUG nr. 50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu articolul 110 TFUE.
Or, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 31 și 32 din prezenta ordonanță, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea T., citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.
În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, Rep., p. I‑1835, punctul 36).
Astfel, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).
La punctul 33 din prezenta ordonanță Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior T. și N.. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza N., o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.
Prin urmare, nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei ordonanțe. ”
În consecință, Curtea de Apel reține ca fiind în mod direct și prioritar aplicabilă în prezenta cauză Ordonanța anterior menționată în virtutea dispozițiilor art.148 din Constituția României.
În plus, se constată că deciziile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene sunt direct și prioritar aplicabile în dreptul intern, cu caracter general obligatoriu atât față de organele executive-administrative, legislative, cât și pentru instanțele judecătorești, astfel cum s-a statuat în jurisprudența pronunțată de instanța comunitară (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-6/64, C./Enel, C‑106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato și Simmenthal SA și C-26/62, V. Gend &Loos), respectiv potrivit dispozițiilor art. 20 și art. 148 alin. 2 din Constituția României.
Subsecvent dispariției temeiului juridic în baza căruia taxa a fost percepută, în baza obligațiilor asumate prin aderarea României la Uniunea Europeană, taxa trebuie restituită de către Statul Român prin instituțiile finanțelor publice ca orice taxă nedatorată, însoțită de despăgubirea corespunzătoare, deoarece taxa a fost percepută în baza unui act normativ prin care legiuitorul a încălcat obligațiile comunitare asumate de România prin aderarea la acest spațiu.
În consecință, se poate conchide că taxa pe emisii poluante provenite de la autovehicule impusă ca obligație prealabilă de legea aplicată în speță produce efectul descurajator al punerii în circulație a autovehiculelor second-hand cumpărate din alte state membre ale Uniunii fără să existe în prezent (în perioada la care s-a născut raportul juridic de drept fiscal dedus judecății în prezenta pricină) vreo normă juridică care să descurajeze cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Față de ansamblul acestor considerente, Curtea apreciază că soluția tribunalului, de restituire a taxei pe poluare astfel încasată, este temeinică și legală.
3.3. Sunt nefondate și criticile referitoare la obligarea recurentei-pârâte la plata dobânzii calculate conform art. 124 din OG nr. 92/2003.
Astfel, Curtea reține că, în hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 18.04.2013 în cauza C-565/2011, I., s-a statuat că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.
În considerentele relevante ale acestei hotărâri, instanța de la Luxembourg a relevat că „20. Dintr‑o jurisprudență constantă reiese că dreptul de a obține rambursarea unor taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe. Statul membru este, așadar, obligat, în principiu, să ramburseze taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii (Hotărârea din 6 septembrie 2011, Lady & Kid și alții, C‑398/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 17, precum și Hotărârea din 19 iulie 2012, Littlewoods Retail și alții, C‑591/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 24). 21. În plus, trebuie amintit că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă. Aceasta cuprinde și pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilității premature a taxei (a se vedea Hotărârea din 8 martie 2001, Metallgesellschaft și alții, C‑397/98 și C‑410/98, R.., p. I‑1727, punctele 87-89, Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation, C‑446/04, R.., p. I‑_, punctul 205, Hotărârea Littlewoods Retail și alții, citată anterior, punctul 25, precum și Hotărârea din 27 septembrie 2012, Zuckerfabrik Jülich și alții, C‑113/10, C‑147/10 și C‑234/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 65). 22. În consecință, principiul obligării statelor membre să restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din urmă drept (Hotărârile citate anterior Littlewoods Retail și alții, punctul 26, precum și Hotărârea Zuckerfabrik Jülich și alții, punctul 66)”.
Rezultă, așadar, că este contrar dreptului european ca dobânzile aferente debitului principal reprezentat de taxa de poluare percepută cu încălcarea dreptului Uniunii Europene să fie calculate – așa cum pretinde recurenta, față de art. 124 alin. 1 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală- din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe, fiind necesar ca aceste dobânzi să fie datorate de la momentul plății taxei de poluare nelegal încasate.
3.4. Nu în ultimul rând, în condițiile în care prevederile art. 274 C.proc.civ. nu condiționează acordarea cheltuielilor de judecată de rămânerea irevocabilă a deciziei, o eventuală schimbare a soluției în calea de atac producând efecte directe și implicite și asupra acestora, Curtea reține că motivele de recurs prin care se critică soluția instanței de fond cu privire la cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată sunt nefondate.
4. Soluția instanței de recurs și temeiul legal al acesteia
Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prevăzute de art. 304 coroborat cu art. 3041 C.pr.civ., având în vedere și considerentele sentinței civile recurate, ținând seama că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dreptului unional și a principiilor desprinse din jurisprudența CJUE, constatând întemeiat că refuzul recurentei-pârâte de restituire a taxei pentru emisii poluante, calculate și încasate în temeiul Legii nr. 9/2012, este nejustificat, fiind dat cu încălcarea dreptului european în materie, care se aplică prioritar față de dispozițiile legale interne contrare, Curtea, în temeiul art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 312 alin. 1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat, sentința atacată urmând a fi menținută, ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 741/04.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant G. V. și intimatul-chemat în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de azi, 20.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. C. F. I. M. C. Z. G. L.
GREFIER
A. P.
Red.jud.CFP
2 ex./23.10.2014
Tribunalul București-Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal
Judecător – L. C. D.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 1786/2014. Curtea de... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
