Pretentii. Decizia nr. 8309/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8309/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-11-2014 în dosarul nr. 3481/93/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 8309
Ședința publică din data de 10 noiembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: O. D. P.
JUDECĂTOR: B. C.
JUDECĂTOR: V. H.
GREFIER: P. B. B.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâta DIRECȚIA G. REGINONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV - ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE VOLUNTARI împotriva sentinței civile nr. 1219/07.04.2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. F. și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, având ca obiect „pretenții - restituire taxa poluare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, constatând că nici una dintre părți nu se prezintă la strigarea cauzei, în temeiul dispozițiile art. 104 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, dispune reluarea cauzei la sfârșitul listei de ședință.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare a cauzei, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, față de solicitarea de judecare în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare asupra excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare și asupra fondului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1219/07.04.2014, Tribunalul Ilfov - Secția Civilă a admis in parte acțiunea formulata de reclamantul P. F. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE VOLUNTARI, a anulat decizia de calcul nr._/08.12.2008, a obligat parata sa restituie reclamantului suma de 7819 lei reprezentând taxa pe poluare, la care se adăuga dobânda fiscala calculata începând cu data când a fost achitată taxa (12.12.2008), pana la data plății efective, a respins ca inadmisibil capătul doi de cerere privind anularea chitanței de plata . nr._/12.12.2008, a admis cererea de chemare in garanție formulata de pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE VOLUNTARI in contradictoriu cu chemata în garanție A. F. PENTRU MEDIU și a obligat chemata in garanție către parata la plata sumelor ce fac obiectul acțiunii principale.
Împotriva sentinței civile nr. 1219/07.04.2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția Civilă în dosarul nr._ a declaratrecurspârâta DIRECȚIA G. REGINONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV - ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE VOLUNTARI, cererea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 10.06.2014, sub nr._ .
În motivare, recurenta a arătat că dispozițiile OUG nr. 50/2008 sunt recunoscute de Uniunea Europeană, iar din jurdisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a rezultat că tratatul nu este încălcat prin instituirea unei taxe pe poluare în momentul primei înmatriculări a unui autovehicul pe teritoriul unui stat membru.
Din jurisprudența constată a Curții de Justiție a Comunității Europene a rezultat că tratatul nu este încălcat prin instituirea unei astfel de taxe întrucât prin caracterul ei taxa intră în regimul intern de impozitare, domeniu rezervat prerogativelor suverane ale statelor membre.
In concluzie, instituirea taxei de poluare reprezintă opțiunea legiuitorului național, iar organul fiscal a respectat prevederile OUG nr. 50/2008, cu modificările si completările ulterioare, si ale H.G. nr. 686/2008, cu modificările si completările ulterioare, stabilind corect suma de plata.
A mai arătat că la fond a solicitat primei instanțe să introducă în calitate de chemat în garanție AFM, întrucât suma percepută a fost virată în contul acestei instituții.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, a arătat că nu poate fi obligată la suportarea acestora, întrucât nu este în culpă pentru declanșarea litigiului, obligația suportării acestor cheltuieli revenind AFM.
Cât privește dobânda calculată la suma încasată, soluția primei instanțe este nelegală, nefiind aplicabile prevederile art. 1082 și art. 1083 Cod civil.
In drept, s-au invocat dispozițiile Codului de Procedura civila, solicitându-se inclusiv judecata în lipsă.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art. 30 alin.1 din OUG nr. 80/2013 rap. la art. 229 din OG nr. 92/2003.
Prin întâmpinarea formulată la data de24.07.2014, intimatul-reclamant P. F. a solicitat în principal constatarea nulității recursului ca fiind îndreptat împotriva altei hotărâri decât cea pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția Civilă în dosarul nr._ . În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca fiind legală și temeinică.
Intimata-chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu, legal citată, nu a formulat întâmpinare.
Asupra excepției nulității recursului, Curtea o va respinge ca neîntemeiată:
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. c) din Noul Cod de procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde indicarea hotărârii care se atacă.
Este adevărat că în cuprinsul cererii de recurs, recurenta a indicat că formulează recurs împotriva sentinței civile nr. 3710/02.12.2013, sentință ce nu a fost pronunțată în cauza de față, însă Curtea constată că este vorba de o simplă eroare materială. În condițiile in care în cererea de recurs au fost indicate în mod corect numărul dosarului în care se formulează recurs și numele părților, Curtea reține că rezultă în mod clar că sentința recurată este sentința nr. 1219/07.04.2014 pronunțată în dosarul nr._, astfel încât menționarea eronată a numărului sentinței recurate nu produce nicio consecință juridică.
Asupra recursului formulat în cauză, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate, reține următoarele:
Din analiza înscrisurilor atașate la dosar, Curtea constată că perceperea taxei pe poluare s-a făcut sub incidența OUG nr. 50/2008, publicată în M.Of. nr. 327/25.04.2008 și care a intrat în vigoare la 01.07.2008.
Astfel, Curtea apreciază că în mod legal instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei obligația de restituire, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens, a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de autovehicule similare existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Astfel, considerentele CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Or, disp. art. 117 alin. 1 lit. (d) din Codul de procedură fiscală prevăd că „Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: … d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; …”. De principiu, instanța nu poate fi legată de temeiul de drept indicat de parte în cererea de chemare în judecată, dacă acesta este eronat sau incomplet indicat, întrucât judecătorul este cel chemat să realizeze încadrarea în drept corectă, având la dispoziție obiectul și motivele de fapt, în condițiile în care reclamantul nu insistă cu privire la o anumită cale procesuală (principiul iura novit curia).
În plus, referitor la efectul hotărârilor pronunțate de CJUE, se impun a fi amintite disp. art. 19 alin. 3 lit. (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în care se arată: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: (…) b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”, dar și pe cele ale art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene unde s-a prevăzut: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. …”.
Totodată, art. 148 alin. 2 și 4 prevede că „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, respectiv „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
De asemenea, relativ la jurisprudența instanței din Luxemburg, se impun a fi amintite, cu titlu exemplificativ, cauza V. Gend & Loos, hotărârea din 5 februarie 1963, unde CJCE a judecat că „… faptul că tratatul, în articolele menționate anterior, permite Comisiei și statelor membre să sesizeze Curtea despre fapta unui stat care nu și-a îndeplinit obligațiile nu înseamnă că persoanele de drept privat nu pot invoca aceste obligații, după caz, în fața unei instanțe naționale …”, sau cauza The Queen și Secretary of S. for Transport, Ex parte: Factortame LTD și alții, hotărârea din 19 iunie 1990, în care s-a statuat că „Dreptul comunitar trebuie să fie interpretat în sensul că instanța națională care, sesizată într-un litigiu privind dreptul comunitar, consideră că singurul obstacol care se opune ca aceasta să dispună măsuri provizorii este o normă de drept național, trebuie să înlăture aplicarea acestei norme”. Totodată, potrivit hotărârii pronunțate la data de 9 martie 1978 în cauza Administrazione delle finanze dello stato c. Simmenthal S.p.a., „[i]nstanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor dreptului comunitar, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, în cazul în care este necesar refuzând aplicarea, din oficiu, a oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”.
Mai constată Curtea de apel că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală. S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Totodată, s-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Înalta Curte a reținut că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, a apreciat ÎCCJ că parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
Curtea de apel reține că, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I.
În ce privește criticile părții recurente - pârâte sub aspectul dobânzii fiscale, Curtea arată că și acestea sunt lipsite de temei.
Prevederile art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală reglementează dobânzile în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, respectiv nivelul și modul de calcul al acestora. Astfel, textul menționat prevede că „(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) și (2^1) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor. (2) Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 120 alin. (7) și se suportă din același buget din care se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de plătitori”.
Susținerile recurentei sunt infirmate de jurisprudența CJUE în materie. Curtea de apel are în vedere hotărârea CJUE din 18 aprilie 2013 pronunțată în cauza M. I., C-565/11, în care s-a arătat că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”; a reținut instanța de la Luxemburg în paragraful 26 al hotărârii că „În ceea ce privește principiul efectivității, acesta impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei (a se vedea Hotărârea Littlewoods Retail și alțiii…, punctul 29)”.
Față de cele arătate în precedent, în raport de disp. art. 496 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
în temeiul art. 453 din Noul cod de procedură civilă, constatând culpa procesuală a recurentei, Curtea o va obliga pe aceasta la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 lei, reprezentând onorariu avocat(chitanța nr. 37/23.06.2014).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului ca nefondată.
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâta DIRECȚIA G. REGINONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV - ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE VOLUNTARI, cu sediul în sector 2, București, ., împotriva sentinței civile nr. 3710/02.12.2013 pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. F., cu dom. ales in Camil Resu, nr.23, ., ., București și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în sector 6, București, Splaiul Independentei, nr. 294, . nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimatul reclamant a sumei de 300 lei cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
O. D. P. B. C. V. H.
GREFIER
P. B. B.
Red: ODP
Tehnored: ODP/PBB
5 ex. / 16.12.2014
Tribunalul Ilfov - Secția Civilă
Judecător: A. D.
Comunicat 3 ex. ………………….
Grefier
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 5209/2014.... | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 4479/2014.... → |
|---|
