Sancţiune pentru neexecutare hotărâre. Decizia nr. 3755/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2014

Decizia nr. 3755/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-05-2014 în dosarul nr. 23378/3/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 3755

Ședința publică din data de 15 mai 2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: B. L. PATRAȘ

JUDECĂTOR: E. C. V.

JUDECĂTOR: M. N.

GREFIER: I. C. B.

Pe rol se află spre soluționare recursul formulat de recurentul-reclamant R. A. C., împotriva sentinței civile nr. 529/01.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. _ , în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și C. M. BUCUREȘTI PENTRU APLICAREA LEGII NR. 290/2003 având ca obiect obligația de a face.

La apelul nominal făcut în ședință publică, pe lista de cauze la amânare, a răspuns recurentul-reclamant R. A. C., prin reprezentant convențional, avocat cu împuternicire avocațială la dosarul cauzei (fila 11), lipsind celelalte părți.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că procedura de citare este legal îndeplinită, cauza se află la primul termen de judecată, la data de 17.09.2013, prin compartimentul Registratură, intimata-pârâtă C. M. București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 a depus întâmpinare, la data de 8.05.2014, prin compartimentul Registratură, intimata-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare, după care,

Curtea comunică recurentului-reclamant întâmpinările formulate de către intimatele-pârâte.

Recurentul-reclamant, prin reprezentant convențional, solicită amânarea cauzei pentru a putea lua la cunoștință întâmpinările formulate de părțile adverse.

Curtea, deliberând, respinge cererea de amânare formulată de către recurentul-reclamant, având în vedere că întâmpinările au fost depuse cu mai mult de 5 zile înainte de termenul de judecată și lasă cauza la ordine, până când recurentul-reclamant are timp să studieze întâmpinările comunicate.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, a răspuns recurentul-reclamant R. A. C., prin reprezentant convențional, avocat cu împuternicire avocațială la dosarul cauzei (fila 11), lipsind celelalte părți.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că procedura de citare este legal îndeplinită, după care,

Nemaifiind alte cereri, Curtea acordă cuvântul pe recurs.

Recurentul-reclamant, prin reprezentant convențional, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, iar pe fondul cauzei să se dispună admiterea contestației și anularea deciziilor emise de către ANRP, precum și obligarea Comisiei M. București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 de a emite o nouă hotărâre prin care să propună acordarea despăgubirilor care i se cuvin. Consideră că întreg probatoriul făcut în fața intimatelor a fost conform legii, deoarece atunci când s-a prevăzut dovedirea unor aspecte prin înscrisuri și s-a putut realiza acest lucru, le-a dovedit prin înscrisuri, iar atunci când nu s-a putut face dovada prin înscrisuri, legea permite dovedirea acestora prin declarații de martor care se coroborează cu adrese către instituțiile abilitate să elibereze acele documente. Astfel, consideră ca fiind suficientă probarea cu declarații de martor și cu dovada inițierii corespondenței cu instituțiile abilitate să elibereze documentele solicitate și învederează că intimatele au ignorat cu totul corespondența purtată de către acesta cu autoritățile competente în acest sens din Republica M.. Faptul că i s-a solicitat să facă dovada că bunurile nu au fost înstrăinate, mai exact i s-a cerut să dovedească un fapt negativ i se pare nelegal și inacceptabil. Arată că a făcut demersuri în acest sens, concretizate prin adrese către autoritățile competente din Republica M., iar lipsa răspunsurilor la aceste adrese nu îi poate fi imputat, și că a demonstrat existența refugiului așa cum s-a putut, din declarațiile martorilor coroborate cu adresele trimise către autoritățile competente din locul din care s-a refugiat reieșind dovada acestui aspect. Mai mult decât atât, învederează instanței că niciodată nu a fost pus în situația în care ANRP să îi solicite să facă ceva, iar el să nu fi făcut acel lucru, iar legea impune intimatelor oricum, ca în situația în care consideră că nu s-a făcut un probatoriu concludent, să facă ele adrese și demersuri în acest sens. Apreciază că recursul este întemeiat și solicită admiterea acestuia, cu cheltuieli de judecată, depunând în acest sens chitanță.

Curtea reține recursul spre soluționare.

CURTEA

Prin sentința civilă nr. 529/01.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, au fost respinse excepția lipsei de obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității, invocate de pârâte și a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul R. A. C. în contradictoriu cu pârâtele A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și C. M. BUCUREȘTI PENTRU APLICAREA LEGII NR. 290/2003, acțiune prin care reclamantul solicitase următoarele:

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că despăgubirile bănești în baza Legii nr. 290/2003 se acordă, conform art. 1 alin 1 din Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, „cetățenilor români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului H., precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi."

Astfel, printre beneficiarii acestei legi se pot număra:

- cetățenii români care s-au refugiat pe teritoriul României în anul 1940, ca urmare a Ultimatumului din 26 iunie, prin care URSS solicita cedarea de către România a Basarabiei și părții de Nord a Bucovinei, cât și în anul 1944, ca urmare a ordinelor de evacuare generală;

- cetățenii români care au fost deportați în regiuni ale fostei Uniuni Sovietice în perioada de referință pentru această lege;

- cetățenii români care nu au avut domiciliul pe acele teritorii însă au avut în proprietate bunuri imobile la care nu au mai avut acces după cedarea teritoriilor prevăzute de această lege.

Prin cererea înregistrată la Instituția Prefectului M. București cu nr._/57/14.08.2003, defunctul R. D. N. a solicitat acordarea despăgubirilor stabilite conform Legii nr. 290/2003, de pe urma autorilor B. M. și A., pentru proprietățile situate orașul Cahul - județul Cahul.

a. Conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 290/2003, „de prevederile prezentei legi beneficiază foștii proprietari, moștenitorii legali ai acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai acestora, dacă au la data formulării cererii cetățenia română".

Prin Decizia nr. 109/31.10.2012 s-a reținut că la dosar nu au fost depuse acte din care să din care să rezulte legătura de rudenie a petenților cu autorii B. M. și A.. În acest sens, era necesar să fie depuse la dosar certificatele de moștenitor de pe urma defuncților autori, din care să rezulte că aceștia nu mai au alți descendenți, iar singurii moștenitori sunt petenții solicitanți ai despăgubirilor.

În cererea de chemare în judecată reclamantul a susținut că, pentru a obține documente doveditoare ale calității succesorale față de autori, s-a adresat Oficiului de Stare Civilă București - Sector 6, Oficiului de Stare Civilă București - Sector 5, Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor, Consiliului General al M. București - Direcția Generală de Evidență a Persoanelor M. București.

În acest sens, cu privire la dovada refugiului autorilor R. D. și E. au fost depuse la dosar:

- declarația petenților R. A. C., R. A. Haricleea, R. E., R. T., autentificată prin încheierea nr. 489/12.04.2012;

- declarația martorilor P. R., Z. O., autentificată prin încheierea nr. 490/12.04.2012;

- adresa nr. C1151/25.04.2012, eliberată de către Serviciul M. București al Arhivelor Naționale, în care se menționează că „...instituția nu deține documente din care să reiasă calitatea de refugiat pentru autorii Bortea M. și A. și nici documente privind bunurile abandonate in Basarabia."

Tribunalul a reținut că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei certificat de deces pentru B. A., iar declarațiile martorilor nu suplinesc lipsa documentelor oficiale. Singurul certificat de deces depus la dosar este al defunctei B. M. (f. 242), care a decedat în data de 10.11.1959, având părinți pe R. D. și R. E..

Nici în cererea nr._/57/14.08.2003 la Prefectura M. București (f. 212) și nici în declarația autentificată sub nr. 3224/31.08.2004 (f. 219), solicitantul R. D.-N. nu a precizat data decesului lui B. A. (soțul mătușii).

Martorii P. R. și Z. O., deși au menționat că dl. R. D. N. este singurul moștenitor în viață, în calitate de nepot de bunic, de nepot de unchi și de fiu (f. 230), nu au specificat care este data decesului lui B. A..

Declarația autentică a martorilor nu poate face dovada actelor de stare civilă. Prin urmare, în mod corect au reținut autoritățile pârâte neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 290/2003, potrivit cărora „de prevederile prezentei legi beneficiază foștii proprietari, moștenitorii legali ai acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, sau moștenitorii testamentari ai acestora, dacă au la data formulării cererii cetățenia română”.

Pentru a se putea reține calitatea petenților de moștenitori legali ai lui B. A. trebuia depusă dovada deschiderii succesiunii (certificat de deces sau hotărâre judecătorească de declarare a morții, din care să rezulte cu exactitate data decesului).

Conform dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 290/2003, persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate.

În temeiul art. 7 din lege, în situația imposibilității temporare de a procura acte doveditoare, solicitanții vor depune cererea cu acte incomplete sau neînsoțită de acte, cu mențiunea procurării dovezilor în maximum 3 luni de la împlinirea termenului prevăzut la art. 5 alin. (1).

Or, cererile de informații de interes public formulate de reclamant (f. 142-170) sunt din data de 12.04.2012, ulterior emiterii hotărârii Comisiei și anterior emiterii Deciziei A.N.R.P., iar martorii P. R. și Z. O. nu cunosc data decesului, arătând că „soții M. și A. B. au decedat în București în perioada 1950-1960, fără a se cunoaște data exactă a decesului acestora”.

Reclamantul nu a depus nici în fața autorităților administrative și nici în fața instanței de judecată dovada refugiului pentru B. A. și M., iar instanța reține că în mod corect au concluzionat autoritățile pârâte că nu s-a dovedit imposibilitatea de a obține acte doveditoare, certificate de autorități.

Tribunalul a reținut că adresele efectuate de reclamant către instituții nu conțineau suficiente informații privind data decesului și domiciliul sau reședința după refugiu, iar incertitudinea rezultă și din declarațiile martorilor P. R. și Z. O., astfel că nu pot face dovada condițiilor impuse de lege.

Martora Z. O. este născută în Mun. Iași, jud. Iași, la data de 13.01.1934, astfel că la data pretinsului refugiu avea 6 ani și nicio legătură cu teritoriile din Basarabia, astfel că informațiile oferite apar a fi mediate, cu un grad foarte mare de incertitudine, neputând face dovada împrejurărilor de fapt invocate de reclamant.

b. Referitor la dovada dreptului de proprietate la momentul refugiului, aceasta se face cu contracte de vânzare cumpărare, chitanță de plată a impozitelor, extrase din cărțile de imobil, planuri și autorizații de construcție, rapoarte de expertiză, etc.

Deoarece, în susținerea cererii, reclamantul nu a putut să depună „acte certificate de autorități", ca dovadă a dreptului de proprietate asupra bunurilor, așa cum prevede art. 2 alin. 4 teza I, a apelat la prevederile art. 2 alin. 4 teza II și 5 („în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondentei purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica M., abilitate sa producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhiva), precum și traducerea acestora, după caz..").

În cererea de chemare în judecată reclamantul susține că, pentru a obține documente doveditoare ale refugiului autorilor, s-a adresat Oficiului de Stare Civilă București - Sector 6, Oficiului de Stare Civilă București - Sector 5, Inspectoratului Național pentru Evidența Persoanelor, Consiliului General al M. București - Direcția Generală de Evidență a Persoanelor M. București. însă, în condițiile prevăzute de art. 2 alin (5) din H.G. nr. 1120/2006, era necesar să existe la dosar și răspunsul acestor instituții, indiferent dacă se ofereau sau nu informații despre refugiul autorilor.

Cu privire la dovada dreptului de proprietate a bunurilor abandonate de către autori în orașul Cahul, au fost depuse la dosar următoarele documente:

- declarația pe proprie răspundere a defunctului R. D. N., autentificată prin încheierea nr. 3224/31.08.2004;

- declarația petenților R. A. C., R. A. Haricleea, R. E., R. T., autentificată prin încheierea nr. 489/12.04.2012;

- actul de vânzare-cumpărare nr. 524/05.11.1930, prin care autorii B. M. și A. au cumpărat un imobil compus din una casă cu 5 camere și antreu, una magazie, cu loc de casă, situat în orașul Cahul, Basarabia.

- declarațiile martorilor P. R., Z. O., autentificate prin încheierile nr. 4466/02.11.2004, nr. 490/12.04.2012;

- confirmarea de primire cu destinatar Primăria orașului Cahul, Republica M.;

- confirmarea de primire cu destinatar Arhiva Națională a Republicii M..

Prin decizia de soluționare a contestației s-a reținut că actul de vânzare-cumpărare depus la dosar a fost încheiat în anul 1930, iar în condițiile prevăzute de prevederile art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 1120/2006, petenții trebuiau să dovedească faptul că acele bunuri erau deținute în proprietate de autori până la momentul unui refugiu, respectiv că au fost părăsite forțat.

Art. 5 din Legea nr. 290/2003 permite ca dovada temeiniciei cererii să se facă cu declarațiile a 2 martori, însă nu este suficientă simpla depunere a acestor declarații, ci trebuie apreciat în concret dacă împrejurările de fapt relatate de martori îndeplinesc cerințele probațiunii, respectiv pertinența și concludența.

Reclamantul trebuia să dovedească faptul că la data refugiului autorii săi ar fi avut în patrimoniu bunurile pe care le-ar fi părăsit forțat. Or, nefiind dovedit refugiul acestora, tribunalul reține că este incertă și situația averii personale, iar imposibilitatea obținerii unor înscrisuri suplimentare nu poate fi completată cu declarația unui martor care la data pretinsului refugiu avea 6 ani și nicio legătură cu teritoriile din Basarabia (martora Z. O. este născută în Mun. Iași, jud. Iași, la data de 13.01.1934).

Astfel, în mod corect autoritățile pârâte au concluzionat că reclamantul nu a făcut dovada calității de moștenitor al autorilor Bortea M. și A. (data deschiderii succesiunii fiecărui soț este foarte relevantă pentru că soțul supraviețuitor este moștenitor legal), dovada refugiului autorilor și dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pretins a fi fost părăsite forțat și pentru care s-au solicitat despăgubiri. Incertitudinea rezultată din necunoașterea datei decesului autorilor reclamantului a afectat atât procedura de obținere a informațiilor de la autorități, cât și valoarea probatorie a probei testimoniale.

Niciunul dintre martori nu putea atesta valabil că soții B. A. și M. și, respectiv, R. D. și E., ar fi avut în proprietate bunurile descrise până la momentul refugiului, astfel cum prevede în mod imperativ art. 2 alin. 1 din H.G. nr. 1120/2006, că bunurile nu au fost înstrăinate de către aceștia de bună-voie, în orice mod, și nici că părăsirea teritoriilor a fost forțată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul R. A.-C., in calitate de moștenitor al numitului R. D. N., solicitând modificarea in tot a sentinței atacate, admiterea contestației si

- anularea Deciziilor nr. 108/31.10.2012 si 109 /31.10.2012 emise de A. Naționala pentru Restituirea Proprietăților si a Hotărârilor nr. 1121/2012/16.02.2012 si 1122/16.02.2012 emise de C. M. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003,

- obligarea Comisiei de Aplicare a Legii nr. 290/2003 sa emită o noua hotărâre prin care sa propună acordarea despăgubirilor ce li se cuvin pentru bunurile proprietatea familiei sechestrate/ramase in Basarabia, in termen de 30 de zile de la rămânerea definitiva si irevocabila a prezentei sentințe, cu aplicarea unei amenzi in cuantum de 200 lei/zi de intarziere de la implinirea termenului si pana la emiterea hotărârii

- obligarea paratelor la plata tuturor cheltuielilor de judecata.

În motivarea recursului său, recurentul, după expunerea stării de fapt, arată următoarele:

1. In ceea ce privește primul motiv respectiv acela ca „nu s-a făcut dovada calității succesorale fata de autoarea Bortea M., la dosar nefiind depus certificatul de moștenitor din care sa rezulte ca nu exista descendenți in viata ai acesteia ", recurentul arată ca nu exista . moștenitor depus (ca o paranteza, in absenta unui certificat de deces nu se eliberează niciun certificat de moștenitor), insa a dovedit aspectele privind calitatea succesorala cu următoarele declarații si inscrisuri (corespondenta inițiata cu autoritățile)

-C. legalizata in original de pe Certificatul de căsătorie al lui R. D. si R. Hariclia-S.

-C. legalizata in original de pe certificatul de naștere al lui R. D.

-C. legalizata in original de pe Certificatul de Deces al lui R. D.-N.

-C. legalizata in original de pe certificatul de naștere al numitului R. A. -C.

-C. legalizata in original de pe certificatul de naștere al numitei R. A.-Haricleea

-Declarație autentificata sub nr. 490/12.04.2012 de către BNP P. V. T. a martorelor P. R. si Z. O., in original

-Declarație autentificata sub nr. 489/12.04.2012 de către BNP P. V. T. a numiților R. Alexandr-C., R. A.-Haricleea, R. E. si R. T., in original

-C. a adresei către Oficiul de Stare Civila București, Sector 6 din data de 12.04.2012 prin care am solicitat eliberarea unei copii dupa certificatul de deces sau a oricărui document care sa ateste existent sau reședința soților M. Bortea si A. Bortea impreuna cu dovada comunicării

-C. a adresei către Oficiul de Stare Civila București Sector 5 din data de 12.04.2012 prin care am solicitat eliberarea unei copii dupa certificatul de deces sau a oricărui document care sa ateste existent sau reședința soților M. Bortea si A. Bortea impreuna cu dovada comunicării

-C. a adresei către Inspectoratul N. pentru Evidenta Persoanelor din data de 12.04.2012 prin care am solicitat eliberarea unei copii dupa certificatul de deces sau a oricărui document care sa ateste existent sau reședința soților M. Bortea si A. Bortea impreuna cu dovada comunicării

-C. a adresei către Consiliul General al M. București, Direcția Generala de Evidenta a Persoanelor M. București din data de 12.04.2012 prin care am solicitat eliberarea unei copii dupa certificatul de deces sau a oricărui document care sa ateste existent sau reședința soților M. Bortea si A. Bortea impreuna cu dovada comunicării.

2. In ceea ce privește celelalte trei motive, acestea sunt neintemeiate, aspectele respective fiind dovedite cu inscrisurile depuse la dosar, inclusiv cele depuse odată cu intampinarea, respectiv declarații pe proprie răspundere, declarații de martori si dovada corespondentei inițiata cu autoritățile abilitate.

In ceea ce privește dovada refugiului, s-a statuat de către înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr. 1156/2007, Secția de C. Administrativ și Fiscal ca dovada refugiului se poate face cu declarații de martori autentificate, coroborate cu declarația petentului.

In speța declarațiile martorilor si ale subsemnaților confirma faptul ca Bortea M. și A. s-au refugiat in Romania.

Actele referitoare la decesul celor doi . putut fi obținute de noi, in ciuda tuturor adreselor efectuate la autoritari, dar aceste aspect rezulta de asemenea din declarațiile pe proprie răspundere si din declarațiile martorilor, declarații ce se coroborează cu toata corespondenta efectuata de noi.

In sensul celor de mai sus, a depus următoarele cereri, adresate autorităților:

-C. a adrese către Oficiul de Stare Civila București Sector 5 din data de 12.04.2012 prin care a solicitat eliberarea unei copii dupa certificatul de deces sau a oricărui document care sa ateste existent sau reședința soților M. Bortea si A. Bortea impreuna cu dovada comunicării

-C. a adresei către Consiliul General al M. București, Direcția Generala de Evidenta a Persoanelor M. București din data de 12.04.2012 prin care a solicitat eliberarea unei copii dupa certificatul de deces sau a oricărui document care sa ateste existent sau reședința soților M. Bortea si A. Bortea impreuna cu dovada comunicării

Cu privire la ultimul motiv, acesta este de asemenea neintemeiat si nelegal, intrucat asa cum se poate observa, la dosar, odată cu cererea, autorul său a depus acte de proprietate pentru bunurile abandonate.

Deci, a dovedit ca autorii au fost proprietari ai acestor bunuri, prin cumpărare in anul 1930.

Aceste acte se coroborează cu declarația petentului si a martorilor, declarații din care reiese ca "bunurile au fost abandonate ca urmare a refugiului in România", precum si cu toata corespondenta purtata cu autoritățile cărora le-a solicitat sa îi comunice care era situația acestor bunuri, la momentul refugiului si dupa refugiu.

Atâta vreme cat i se răspunde de către Arhiva Naționala a Republicii M. ca "nu sunt depistate documente care sa confirme ca bunurile au fost înstrăinate dupa 1940 de către proprietar sau de către moștenitorii legali ai acestora" si in lipsa oricărei dovezi sau inceput de dovada in contra acestora si a celor susținute prin declarații, cum se poate susține ca nu a probat ca autorii noștri aveau bunurile in proprietate la momentul refugiului?

I se solicita in mod nelegal si aberant sa dovedesc un fapt negativ ceea ce este total inacceptabil.

Având in vedere cele de mai sus, in mod greșit se apreciază ca nu sunt suficiente dovezile administrate, sau, mai grav, apreciază instanța ca avea obligația de a depune răspunsul instituțiilor cărora s-a adresat.

Or, textul de lege stipulează foarte clar ca, in lipsa actelor doveditoare cererea se completează cu declarația petentului, declarațiile a doi martori si cu dovada inițierii corespondentei cu instituțiile abilitate sa emită documente.

Daca legiuitorul dorea răspunsuri de la autorități, atunci in lege s-ar fi menționat expres acest lucru.

Susținând ca nu sunt suficiente demersurile sale, instanța de judecata se afla ..

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimata pârâtă C. M. BUCUREȘTI PENTRU APLICAREA LEGII NR. 290/2003 a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1. În susținerea poziției sale procesuale, intimata a arătat că susținerile reclamantului privind istoricul cauzei sunt nefondate. Pe de o parte, dacă recurentul ar fi depus certificatul de deces și cel de moștenitor la dosarul administrativ, C. ar fi constatat că acesta este îndreptățit a depune acte în completarea dosarului și totodată la consultarea acestuia. Or dimpotrivă, recurentul-reclamant nu a înaintat nici măcar o simplă cerere ori o solicitare pentru acordare audiență, altfel spus, nu a efectuat minime diligente în a aduce la cunoștința Comisiei decesul survenit în ceea ce îl privește pe titularul cererii.

Pe de altă parte, potrivit susținerilor recurentului, au fost descoperite înscrisuri depuse de titularul cererii la dosarul administrativ, mai puțin adresele prin care C. a solicitat completarea dosarului. Se susține că nici adresa Comisiei, înaintată în anul 2008 nu a parvenit moștenitorului, cu toate acestea Hotărârile nr. 1121/2012 și 1122/2012 adoptate de Comisie au ajuns în posesia sa. Subliniază că recurentul, fiul titularului cererii, domiciliază la aceeași adresă cu autorul decedat.

Așadar, deși recurentul a cunoscut existența unui dosar administrativ înregistrat la Comisie de către tatăl său, acesta a ales să nu efectueze nici un demers la această autoritate, pe când C. a dat dovadă de rol activ, înaintând diverse solicitări de completare a dosarului administrativ, solicitări rămase fără răspuns, așa cum am făcut dovada la instanța de fond.

Mai mult decât atât, nu au fost respectate nici dispozițiile art. 5 și 7 din Legea nr. 290/2003, potrivit cărora legiuitorul a prevăzut ca în situația imposibilității temporare de a procura acte doveditoare, solicitanții le vor putea depune în maxim 3 luni de la împlinirea termenului prevăzut în lege.

Nu în ultimul rând, în cuprinsul hotărârilor Comisiei, aduse la cunoștința recurentului, au fost enumerate motivele respingerii cererilor de acordare a despăgubirilor, astfel încât, odată cu formularea contestațiilor, acesta avea posibilitatea de a complini totalitatea lipsurilor, însă recurentul a apreciat ca fiind oportună completarea cu înscrisuri care nu echivalau cu îndeplinirea condițiilor pentru acordarea despăgubirilor.

2. In ceea ce privește motivele de recurs, acestea sunt nefondate și neîntemeiate.

In motivele de recurs, recurentul revine cu aprecieri, de altfel dezvoltate la instanța de fond, potrivit cărora concluzionează că probatoriul administrat a fost efectuat corespunzător iar actele existente la dosarul administrativ sunt suficiente pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003.

Totodată, recurentul invocă Decizia nr. 1156/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, în fapt, aceasta privind acordarea drepturilor unor persoane persecutate politic prevăzute de Legea nr. 189/2000, și nu acordarea drepturilor în temeiul Legii nr. 290/2003. Această decizie nu este incidență în prezenta cauză, mai mult chiar, privește un caz particular și nu un caz general aplicabil tuturor solicitanților care dovedesc persecutarea politică.

Totodată, menționează că prevederile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare stipulează că "Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, care pot fi completate cu declarații autentificate."

Dispoziția legală, anterior acestei modificări a comportat o . interpretări eronate, astfel încât legiuitorul a considerat necesar să clarifice textul legal.

Astfel, declarațiile de martori și ale titularilor de cerere nu pot suplini lipsa înscrisurilor certificate de către autorități, care să probeze cele solicitate, având în vedere că nivelul de sugestionare este ridicat, iar martorii nu sunt în fapt vecinii fostei proprietăți a autorilor, ci cunoștințe de familie.

Mai mult decât atât, este inadmisibil ca acordarea unui drept să aibă la bază doar declarații, nesusținute în nici un fel de acte emise de autorități.

a) Așadar, raportat la Hotărârea nr. 1121/16.02.2012 emisă de C. municipiului București pentru aplicarea legii nr. 290/2003 și Decizia nr. 108/31.10.2012 emisă de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, arată următoarele:

Cererea de acordare a despăgubirilor de pe urma autorilor R. D. și E., a fost respinsă de Comisie pentru lipsa dovezii refugiului, lipsa demersurilor necesare pentru probarea refugiului autorilor, lipsa imposibilității de a procura înscrisuri, respectiv lipsa corespondenței cu Arhivele de stat ale regiunii Odesa, Departamentul I. pentru obținerea unor certificate care să ateste bunurile deținute la data refugiului

In ceea ce privește contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 1121/16.02.2012, la care s-au atașat declarațiile pe proprie răspundere a petenților, declarații ale martorilor și adresa CI 152/25.04.2012 eliberată de Serviciul municipiului București al Arhivelor Naționale și confirmarea de primire, aceasta a fost respinsă întrucât dovada refugiului și a dreptului de proprietate asupra bunurilor la momentul refugiului nu a fost efectuată nici cu ocazia formulării contestației.

Pentru a beneficia de măsurile reparatorii, conform art. 2 alin. 1 din H.G. 1120/2006 „persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii.".

Așadar, dovada refugiului și a proprietății se face cu acte doveditoare certificate de către autorități.

Pentru a beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, solicitanții trebuie să facă dovada proprietății bunurilor, care trebuie obligatoriu coroborată cu dovada refugiului, a părăsirii forțate și definitive a teritoriilor de către toți membrii familiei, astfel încât să nu fi existat alți membri ai familiei care locuind în continuare pe teritoriul ocupat, să se fi bucurat, de prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri.

A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a indicat înscrisurile care pot face dovada calității de refugiat, respectiv: dovada luării în evidența populației de organele de specialitate a localității unde s-au stabilit refugiații (adeverințe, certificate), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective, carnet de muncă în situația în care refugiații erau funcționari de stat.

Cu toate acestea, așa cum se poate constata din documentele aflate în dosarul administrativ, nu rezultă că petenții ar fi purtat vreo corespondență cu primăria localității unde s-au refugiat inițial autorii sau că ar fi efectuat demersuri în sensul obținerii documentelor mai sus enumerate.

De altfel, refugiul nu poate fi dovedit cu acte de stare civilă. Actele de stare civilă sunt înscrisuri doveditoare ale stării civile, în sensul de atribut de identificare al persoanei fizice. Nașterea cât și moartea sunt evenimente în înțelesul legii civile așadar nu acte juridice.

Instanța de fond în mod corect a constatat că declarațiile martorilor nu suplinesc lipsa documentelor oficiale, astfel că pentru a se reține calitatea de moștenitori legali după R. D. și E. trebuia făcută dovada deschiderii succesiunii.

În consecință, recurentul nu a depus nici în fața autorităților și nici la instanță dovada refugiului pentru R. D. și R. E., reținându-se astfel de către instanța de fond, că autoritățile pârâte în mod corect au concluzionat că nu s-a dovedit imposibilitatea de a obține acte doveditoare, certificate de autorități.

Mai mult, instanța a constatat în mod corect că martora Z. O., s-a născut în Iași în 13.01.1934, astfel că la data pretinsului refugiu avea 6 ani și nicio legătură cu teritoriile din Basarabia, astfel că declarația pare a fi mediată și reprezintă un grad foarte mare de incertitudine.

În ceea ce privește dovada proprietății, autoritățile pârâte au constatat că actul de vânzare-cumpărare depus la dosarul administrativ, a fost încheiat în anul 1908, însă conform prevederilor art. 2 alin. 1 din HG nr. 1120/2006, petenții trebuiau să depună copii ale corespondenței purtate, respectiv răspunsurile primite de la primăria localității în care se aflau bunurile pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri, la Arhivele Naționale ale statului pe teritoriul căruia se află în prezent localitatea de unde se prezumă că s-au refugiat autorii, care să ateste bunurile deținute de autori la momentul refugiului.

Astfel, s-a reținut în mod corect că Arhiva Națională a Republicii M. a comunicat la data de 04.07.2012 că a fost identificat un anume "R. D" sau "R. D." cu suprafețe de teren înscrise în registrele anilor 1932 sau 1938 însă acest înscris nu face dovada dreptului de proprietate până la momentul "refugiului", sau până în anul 1940. Altfel spus, petenții nu au dovedit că la data refugiului, autorii ar fi avut în patrimoniu bunuri pe care le-ar fi părăsit forțat. Or, nefiind dovedit nici refugiul, s-a reținut corect că este incertă și situația averii autorilor, astfel că imposibilitatea obținerii unor înscrisuri suplimentare nu poate fi complinită cu declarația unui martor.

b) În ceea ce privește Hotărârea nr. 1122/16.02.2012 emisă de C. municipiului București pentru aplicarea legii nr. 290/2003 și Decizia nr. 109/31.10.2012 emisă de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, arată următoarele:

La dosar nu au fost depuse acte din care să rezulte legătura de rudenie a petenților cu autorii Bortea M. și A., nici certificatul de deces după Bortea A..

În ceea ce privește declarațiile autentificate ale martorilor P. R. și Z. O., acestea nu pot face dovada actelor de stare civilă, motiv pentru care condițiile prevăzute de art. 1 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 nu au fost îndeplinite.

Mai mult decât atât, martora Z. O. s-a născut în Iași în 13.01.1934, astfel că la data pretinsului refugiu avea 6 ani și nicio legătură cu teritoriile din Basarabia, astfel că declarația pare a fi mediată, și reprezintă un grad foarte mare de incertitudine

În ceea ce privește refugiul autorilor precum și dreptul de proprietate asupra bunurilor pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri, reiterează argumentele de la punctul a al prezentei apărări.

Totodată, trebuie avut în vedere faptul că Statul Român a înțeles să procedeze la reparația unui prejudiciu produs în urma trecerii bunurilor proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, și în aplicarea acestor norme a stabilit compensații juste și nu la împroprietărirea sau îmbogățirea fără just temei a beneficiarilor cererilor depuse în temeiul Legii nr.290/2003.

3. În ceea ce privește solicitarea de anulare a hotărârilor emise de C. municipiului București pentru aplicarea legii nr. 290/2003, vă rugăm să constatați că în speță sunt aplicabile dispozițiile unei legi speciale, respectiv Legea nr.290/2003, care prevede în mod expres procedura de soluționare a cererilor și modalitatea de contestare a actelor administrative, atât în ceea ce privește contestația administrativă cât și cea judiciară.

Astfel, potrivit art. 8 alin. 5 al Legii nr. 290/2003: "Hotărârile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc", putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul, și reglementează actele normative care sunt supuse controlului judecătoresc, și anume hotărârile comisiei centrale, în prezent denumite decizii A.N.R.P.

Față de acestea, arată că legea specială aplicabilă în cauză nu prevede contestarea hotărârilor comisiei județene în fața instanțelor de judecată. Singura cale de atac dispusă de legiuitor, în ceea ce privește hotărârile comisiei fiind contestarea pe cale administrativă.

4. În ceea ce privește aplicarea amenzii în cuantum de 200 de lei pe zi întârziere, această solicitare este neîntemeiată și nefondată.

În conformitate cu art. 24 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. Potrivit art. 24 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere.

După cum rezultă din art. 24 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, procedura specială de executare instituită de aceste dispoziții legale se aplică numai dacă autoritatea publică în cauză este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative.

Aplicarea unei amenzi are ca scop constrângerea autorității la îndeplinirea obligațiilor dispuse printr-o hotărâre judecătorească în care a fost parte. în cauza de față nu există nici o dispoziție pronunțată de instanța de judecată, într-un litigiu în care C. municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și recurentul să fie parte și prin care autoritatea să fie obligată la a face ceva, respectiv emiterea unei noi hotărâri, astfel că o asemenea solicitare este nefondată, nejustificată și neîntemeiată. Mai mult, C. nu a manifestat un refuz în ceea ce privește soluționarea dosarului, ci a dat dovadă de rol activ prin înaintarea solicitărilor de completare a dosarului administrativ și a emis hotărârile aferente dosarelor administrative încă din data de 16.02.2012.

Pentru aceste motive, solicită respingerea ca neîntemeiat al capătului de cerere privind plata unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie/zi întârziere, precum și a solicitării de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR a solicitat, la rândul său, respingerea recursului ca nefondat.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Prima subliniere care se impune este aceea a lipsei criticilor la adresa sentinței tribunalului, acestea rezumându-se la sintagme de tipul nelegală și netemeinică, fără însă ca motivele de recurs să fie grefate pe argumentele de respingere ale tribunalului, reclamantul recurent aducând în realitate critici doar actelor contestate.

2.În ceea ce privește regimul probator în materie, instanța reține următoarele reglementări incidente în cauză:

Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947

”(1) Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate”.

Normele metodologice statuează, în art. 2 alin. 1-2, respectiv 4-5 din HG nr. 1120/2006, următoarele:

”(1) Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii.

(2) Beneficiarii prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să declare pe propria răspundere atât bunurile ale căror compensare și despăgubire le solicită, cât și dacă au beneficiat sau nu de despăgubiri ori de compensații parțiale, în bani sau în natură.

……………..

(4) Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate.

(5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica M., abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz.

3. Revenind la situația din speță, instanța de recurs reține că motivele respingerii cererii reclamantului au avut în vedere atât lipsa dovezii refugiului, cât și a dovezii bunurilor avute în proprietate.

3.1. În ceea ce privește reținerile tribunalului, curtea reține următoarele în privința

Hotărârii nr. 1121/16.02.2012 a Comisiei mun. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și Decizia aferentă a ANRP, nr. 108/31.10.2012:

În ceea ce privește lipsa dovezii decesului autorului R. D. (Daniil), curtea reține ca justă concluzia instanței de fond, privind regimul probator al decesului.

Cât timp reglementarea derogatorie din lege și normele ei de aplicare, vizează exclusiv dovada refugiului și a bunurilor deținute în proprietate, ea nu poate fi aplicată prin analogie și decesului autorului, ipoteză în care devin incidente prevederile generale în materie probatorie.

În aceste condiții, cele relevate de martori cu privire la acest aspect sub absolut nerelevante, dincolo de neconcludența depozițiilor, astfel cum a fost argumentată în subsidiar de tribunal.

În ceea ce privește dovada refugiului, instanța apreciază susținerile recurentului ca vădit nelegale.

Din nou recurentul se mărginește la a reitera criticile față de actele contestate, fără a se referi la argumentele tribunalului, care sunt întru totul juste, în opinia instanței de recurs.

Astfel, recurentul continuă a se referi la demersurile efectuate la diferitele instituții, întrebându-se retoric ce alte demersuri ar fi fost posibile, însă nu face nicio referire la modul în care tribunalul a evaluat probator aceste demersuri.

Pentru ca demersurile efectuate pentru procurarea actelor care să probeze fie refugiul, fie proprietatea asupra bunurilor invocate, să aibă efectul prescris de lege, anume acela de a deschide - în ipoteza insuccesului lor – calea probațiunii cu declarații pe proprie răspundere și martori, aceste demersuri trebuie să facă dovada maximei diligențe în obținerea datelor solicitate.

În această ordine de idei, instanța de fond a reținut absolut just că ”adresele efectuate de reclamant către instituții nu conțineau suficiente informații privind data decesului și domiciliul sau reședința după refugiu”.

De altminteri, se observă din chiar cuprinsul declarațiilor pe proprie răspundere ale petenților faptul că nici măcar în cuprinsul acestora nu se regăsește menționat parcursul autorilor lor în perioada refugiului, nici un fel de detalii, de alte elemente de identificare a localității unde s-au refugiat, periplul acestora în perioada refugiului (petenții s-au rezumat la a afirma că, urmare a stării de război, au părăsit forțat Basarabia în anul 1940, refugiindu-se în România, și că au decedat în București în perioada 1945-1955) pentru a se putea asigura eficiența demersurilor efectuate de petenți.

Din înseși adresele de răspuns nr._/27.04.2012 (f. 89 dosar fond) reiese imposibilitatea unor verificări efective în arhive, datorită lipsei elementelor de identificare sau a unor minime detalii (”…actele puse la dispoziție de dumneavoastră nu au permis identificarea, cu certitudine, în evidențele ce le deținem, a persoanelor susmenționate, dintre persoanele înscrise cu aceste nume și prenume”).

Mai mult, Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a transmis expressis verbis reclamantului că nu deține evidența persoanelor refugiate, sens în care trebuie să se adreseze Ministerului Justiției – Direcția Instanțelor Militare.

Cu toate că a fost îndrumat nu a solicitat acestei din urmă instituții informații cu privire la eventualul refugiu.

Dincolo însă de aceste demersuri, tribunalul a analizat în subsidiar, din perspectiva refugiului, și depozițiile martorelor, pe care le-a reținut ca nerelevante întrucât ”informațiile oferite par a fi mediate, cu un grad foarte mare de incertitudine, neputând face dovada împrejurărilor de fapt invocate de reclamant”.

Instanța împărtășește întru totul opinia instanței de fond, martorele (una având la data pretinsului refugiu 6 ani, născută fiind la Iași, în România, cealaltă 16 ani, născută în Comrat Tighina, Republica M.) prezentând exact, dar absolut exact aceleași informații ca cele relatate de succesori pe proprie răspundere, menționând cu detalii aspecte precum suprafețele și locația bunurilor, precum și situația moștenitorilor, nefiind însă în măsura a preciza absolut nimic legat de persoanele celor doi, măcar anul nașterii sau ordinea în care au decedat, dincolo de faptul că depozițiile acestora nu precizează absolut nicio circumstanță care să permită evaluarea depoziției lor, nu indică sursa de unde cunosc aspectele relatate. Mai mult, în privința martorei Z. O., în vârstă de 6 ani la momentul pretinsului refugiu, este cert că nu avea cum să aibă cunoștință în mod nemijlocit de aspectele relatate (f. 139 dosar fond).

În aceste condiții, în mod absolut just tribunalul le-a înlăturat din raționamentul juridic al cauzei, chiar dacă au fost analizate în subsidiar.

Curtea conchide astfel că, în privința numiților R. Daniil și R. E., nu există absolut nici un act care să ateste vreo legătură a acestora cu România sau care să ofere măcar un indiciu în legătură cu acest aspect, nici măcar vreun act de deces.

Singurul act care plasează bunicul reclamantului, iar nu străbunicul (după care s-a formulat cererea de compensații), în România anului 1941 este certificatul de căsătorie al acestuia (f. 136), însă – având la acea vreme vârsta de 33 de ani – nu poate antrena măcar presupunerea sau prezumția că s-ar fi refugiat împreună cu părinții săi, iar nu singur.

Prin urmare, nefiind dovedit refugiul străbunicilor, instanța reține că în mod just s-a apreciat că nu este întrunită ipoteza normei legale din art. 1 alin. 1 din Legea nr. 290/2003 privind deposedarea acestora ”ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului H., precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947”, astfel nu există niciun drept la compensații.

D. consecință, analiza situației proprietății acestora este, în aceste condiții, inutilă și irelevantă.

3.2. În ceea ce privește reținerile tribunalului, curtea reține următoarele în privința Hotărârii nr. 1122/16.02.2012 a Comisiei mun. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și Decizia aferentă a ANRP, nr. 109/31.10.2012.

Curtea reține că sunt valide și în privința acestei hotărâri considerațiunile avute în vedere mai sus în ce privește proba refugiului, situația fiind aproape identică.

În plus, se impune precizarea că singurul document care probează prezența numitei B. M. pe teritoriul României este certificatul său de deces, însă la momentul 1959, dată irelevantă pentru determinarea prezenței acesteia în România în perioada de referință și refugiul efectiv.

Mai mult decât atât, decesul numitului B. A. nu este probat, fiind valide considerațiunile de mai sus în privința regimului probator al decesului.

Reținând considerentele mai sus expuse, curtea apreciază sentința tribunalului ca temeinică și legală, astfel că – în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ. – va respinge ca nefondat prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant R. A. C., împotriva sentinței civile nr. 529/01.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. _ , în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și C. M. BUCUREȘTI PENTRU APLICAREA LEGII NR. 290/2003.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 mai 2014.

PREȘEDINTE	JUDECĂTOR	JUDECĂTOR
B. L. PATRAȘ	E. C. V.	M. N.

GREFIER

I. C. B.

Red./dact. 2 ex.MN/MN

Jud. fond - I. M.

← Pretentii. Decizia nr. 631/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Obligaţia de a face. Decizia nr. 7046/2014. Curtea de Apel... →

Sancţiune pentru neexecutare hotărâre. Decizia nr. 3755/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Sancţiune pentru neexecutare hotărâre. Decizia nr. 3755/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI