Anulare act administrativ. Decizia nr. 2662/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2662/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-05-2015 în dosarul nr. 25227/3/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA a VIII-a C. ADMINISTRATIV și FISCAL
Decizia nr. 2662
Ședința publică din data de 11 mai 2015 Curtea constituita din: PREȘEDINTE: D. M. D. JUDECĂTOR: I. F. JUDECĂTOR: C. P. GREFIER: M. GRI G.
Pe rol fiind recursurile formulate de recurenta-reclamantă N. D. C. și de recurentul-intervenient F. A. împotriva sentinței nr. 5499/16.09.2014 pronunțate de Tribunalul București-Secția a Il-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. M. DIN ROMÂNIA-COMISIA SUPERIOARĂ DE DISCIPLINĂ și cu intimata-intervenientă S.C. E. H. S.A., în cauza având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședința publică răspund recurenta-reclamantă, reprezentată prin avocat E. I., care depune împuternicire avocațială la dosar, recurentul-intervenient, reprezentat prin avocat D. B., care depune împuternicire avocațială la dosar, și intimata-intervenientă, reprezentată prin avocat E. I., care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind intimatul-pârât C. M. din România-Comisia Superioară de Disciplină.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nefiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cererile de recurs în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lor.
Apărătorul recurentei-reclamante solicită admiterea recursului pe care 1-a formulat, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente. Arată că instanța de fond era obligată din oficiu să verifice și să stabilească dacă este competentă material, ocazie cu care trebuia să constate că, față de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, competența materială revenea secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București.
De asemenea, arată că instanța de fond a admis în mod greșit cele două cereri de intervenție accesorie, întrucât, urmare emiterii deciziei nr. 76/2013 de către Comisia de Disciplină din cadrul CMB, s-a dispus refacerea procedurii disciplinare doar cu privire dr. C. B. și dr. Pojoagă A., nu și cu privire la dr. F. A., fără a se pronunța asupra contestației. In aceste condiții, cererile de intervenție nu îndeplinesc condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 63 din Codul de procedură civilă, nefiind justificat interesul personal de a interveni în cadrul procesului.
Susține că instanța de fond în mod greșit a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârât prin întâmpinare, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 448 din Legea nr. 95/2006, persoana care a fost lezată printr-un act medical are dreptul să formuleze plângere împotriva deciziilor de sancționare. De asemenea, art. 8 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 21 alin. 4 din Constituția României garantează dreptul persoanei vătămate de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actul administrativ considerat vătămător. Totodată, invocă dispozițiile art. 6 par. 1 din CEDO privitoare la dreptul de acces la justiție.
Apărătorul recurentului-intervenient F. A. solicită respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat și menținerea sentinței ca fiind temeinică și legală.
învederează că, potrivit dispozițiilor art. 451 din Legea nr. 95/1996, doar medicul sancționat are dreptul de a ataca decizia emisă de Comisia Superioară de Disciplină, aceasta fiind rațiunea pentru care a solicitat în fața instanței de fond admiterea excepției lipsei calității procesuale active. De asemenea, arată că, prin decizia contestată în prezenta cauză, s-a dispus anularea deciziei nr. 1282/2012, în sensul refacerii procedurii disciplinare cu privire la cei doi medici, dosarul administrativ aflându-se în prezent pe rolul Comisiei de disciplină din cadrul Colegiului M. București. Ulterior emiterii unei noi decizii de către această Comisie, recurenta-reclamantă va avea posibilitatea să o conteste, dacă va considera necesar. Totodată, învederează că, potrivit dispozițiilor art. 442 pct. 2 din Legea nr. 95/2006, răspunderea disciplinară a medicilor nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă, conform prevederilor legale, iar recurenta-reclamantă și-a exercitat această prevedere legală, formulând plângeri penale și acțiuni civile.
Apărătorul intimatei-interveniente S.C. E. H. S.A. solicită respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă pentru aceleași considerente expuse de către apărătorul recurentului-intervenient F. A..
Apărătorul recurentului-intervenient F. A. solicită admiterea recursului pe care 1-a formulat și, pe cale de consecință, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea fondului, dovedite prin factura și chitanța depuse la dosar, având în vedere că instanța de fond a omis a se pronunța asupra acestei cereri. De asemenea, solicită obligarea recurentei la plat cheltuielilor de judecată din recurs, sens în care depune la dosar factura fiscală 13/12.01.2015 și chitanța nr. 13/12.01.2015, reprezentând dovada achitării onorariului de avocat, contractul de asistență juridică nr._/2014 și actul adițional încheiat cu privire la acesta.
Apărătorul intimatei-interveniente S.C. E. H. S.A. solicită admiterea recursului formulat de recurentul-intervenient.
Apărătorul recurentei-reclamante solicită respingerea recursului formulat de recurentul-intervenient. Susține că, în situația în care se va dispune casarea cu trimitere spre rejudecare, recursul declarat de recurentul-intervenient rămâne fără obiect. Arată că înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra cererilor de recurs, constată următoarele:
Prin sentința nr. 5499/16.09.2014, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea formulată de reclamanta N. D.. C. în contradictoriu cu pârâtul C. M. DIN ROMÂNIA- COMISIA SUPERIOARĂ DE DISCIPLINĂ și cu intervenienții F. A. și . ca fiind introdusă de o persoana fără calitate procesuală activă.
în esență, tribunalul a reținut că, față de dispozițiile art. 451 din Legea nr. 95/2006 considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 871/2008, titularul dreptului de a contesta decizia de sancționare disciplinară este doar medicul sancționat.
împotriva acestei sentințe, la data de 21.11.2014, a formulat recurs reclamanta N. D. C., prin care a solicitat admiterea recursului formulat de reclamantă, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente.
în motivare, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă, susținând că instanța de fond nu a pus în discuția părților competenta materială, cu toate că era obligată să verifice și să stabilească dacă este competentă general, material și teritorial, conform art. 131 din Codul de procedură civilă. Or, tribunalul nu era competent material a soluționa acțiunea, față de obiectul ei și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, instanța competentă fiind secția de contencios administrativ a Curții de Apel București, prin raportul de calitatea emitentului actului de autoritate centrală.
De asemenea, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, susținând, pe de o parte, că în mod greșit au fost admise în principiu cererile de intervenție accesorie formulate de F. A. și ., nefiind dovedit interesul personal al acestora de a interveni în proces, iar, pe de altă parte, că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active. în legătură cu acest ultim aspect, recurenta a arătat că dispozițiile art. 451 din Legea nr. 95/2006 și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 871/2008, care se refera exclusiv la deciziile de sancționare a medicului, nu sunt incidente în cauză, întrucât prin decizia nr. 76/3013, Comisia Superioară de Disciplină a anulat decizia nr. 1282/2012 și a dispus refacerea procedurii disciplinare, pentru a se menționa explicit tipul de sancțiune aplicată medicilor C. B. și Pojora A., fără însă a se pronunța în vreun fel asupra aspectelor din contestație privitoare la medicul F. A.. De altfel, art. 8 din Legea 554/2004 coroborat cu art. 21 alin. 4 din Constituția României garantează dreptul persoanei vătămate de a ataca în fața instanței de contencios administrativ un act administrativ considerat vătămător. Mai mult, art. 6 CEDO garantează dreptul de acces la justiție.
în drept, recurenta a invocat art. 488 pct. 3 și 8 din Codul de procedură civilă.
Cererea de recurs a fost timbrată cu 100 lei taxă judiciară de timbru (filele 7 și 25).
La data de 11.11.2014, împotriva aceleiași sentințe, a formulat recurs și intervenientul accesoriu F. A., prin care a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței, în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei.
în motivare, recurentul a arătat că în fața instanței de fond a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, depunând documente justificative, însă instanța a omis să se pronunțe asupra acestei cereri. Recurentul a susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 din Codul de procedură civilă, conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, sa îi plătească acesteia cheltuielile de judecată.
în drept, recurentul a invocat art. 451-453 din Codul de procedură civilă.
în dovedire, recurentul a depus la dosar înscrisuri (filele 5-6).
Cererea de recurs a fost timbrată cu 100 lei taxă judiciară de timbru (fila 18).
La data de 30.01.2015, recurentul-intervenient F. A. a depus întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
în motivare, a arătat că soluția instanței de fond privind admiterea excepției lipsei calității procesuale active este legală, având în vedere dispozițiile art. 451 din Legea nr. 95/2006 și considerentele deciziei nr. 871/2008 a Curții Constituționale, potrivit cărora dreptul de a ataca în justiție decizia Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului M. din România aparține doar medicului sancționat prin aceasta decizie.
A menționat că art. 442 pct. 2 din Legea nr. 95/2006 prevede că răspunderea disciplinară a medicilor nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă, iar recurenta a formulat plângeri penale și acțiuni civile. A mai arătat că recurenta-reclamantă nu avea posibilitatea atacării deciziei Colegiului M. din România potrivit dispozițiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, întrucât Legea nr. 95/2006 are caracter de lege specială, aplicând-se cu prioritate.
De asemenea, a învederat că, potrivit dispozițiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006, competența materială de soluționarea acestui litigiu aparține tribunalului, iar nu curții de apel.
A mai arătat că în mod corect instanța de fond a admis cererea de intervenție accesorie, întrucât a dovedit interesul personal, în condițiile în care decizia contestată îl privește.
în drept, a invocat art. 490 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
La data de 03.02.2015, intimatul-pârât C. M. DIN ROMÂNIA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind temeinică și legală.
Intimatul a arătat că soluția instanței de fond privind admiterea excepției lipsei calității procesuale active este legală, având în vedere dispozițiile art. 451 din Legea nr. 95/2006 și considerentele deciziei nr. 871/2008 a Curții Constituționale, potrivit cărora dreptul de a ataca în justiție decizia Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului M. din România aparține doar medicului sancționat prin aceasta decizie. Prin urmare, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte, și categoria profesională din care face parte sau reprezentantul acestei categorii, C. M. din România, ale căror interese sunt prejudiciate, de cealaltă parte. Aceasta nu are însă semnificația restrângerii dreptului persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obține injustiție repararea drepturilor sau intereselor sale vătămate prin conduita medicului. în acest sens, art. 442 din Legea nr. 95/2006 prevede că răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului M. din România, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă.
Contrar susținerilor recurentei, demersul său nu poate avea ca temei Legea nr. 554/2004, întrucât aceasta nu a dovedit că a suferit vreun prejudiciu determinat în mod direct de decizia Comisiei Superioare de Disciplină, efect vătămător putând avea eventual actul medical în sine.
Examinând recursul formulat de reclamanta N. D. C., Curtea constată că este fondat, urmând a dispune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru următoarele considerente de drept:
a) în primul rând, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă, susținând că instanța de fond nu a pus în discuția părților competența materială, cu toate că era obligată să o verifice, conform art. 131 din Codul de procedură civilă. Or, dacă ar fi procedat în maniera legală, tribunalul ar fi constatat că nu era competent material a soluționa acțiunea, față de obiectul ei și dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, întrucât instanța competentă material este secția de contencios administrativ a Curții de Apel București, prin raportare de calitatea emitentului actului de autoritate centrală.
Aceste motiv de recurs este nefondat.
Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă, casarea se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Conform art. 129 alin. pct. 2 din Codul de procedură civilă, competența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, atunci când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Legiuitorul a prevăzut că acest motiv de nelegalitate poate atrage casarea hotărârii, însă cu condiția explicită ca necompetența materială să fi fost invocată în condițiile legii, respectiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, astfel cum prevede art. 130 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Or, recurenta-reclamantă nu a respectat aceste norme procedurale. Astfel, nu numai că nu a invocat excepția necompetenței materiale la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe, dar nu a invocat-o deloc în fața primei instanțe, ci pentru prima dată prin prezenta cerere de recurs. Este adevărat că instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 131 alin. 1 din Codul de procedură civilă, neprocedând la verificarea din oficiu a competenței generale, materiale și teritoriale, însă o atare omisiune nu este de natură a acoperi neinvocarea de către partea interesată a excepției necompetenței materiale la primul termen de judecată în fața primei instanțe. în aceste condiții, este evident că exigențele art. 488 alin. 1 pct. 3 din codul de procedură civilă nu sunt îndeplinite, neputând fi admis acest motiv de casare.
De altfel, dincolo de aceste rigori procedurale, Curtea subliniază că motivul de casare în discuție este nefondat, întrucât dispozițiile art. 451 din Legea nr. 95/2006 prevăd competența materială a tribunalului în a cărui rază își desfășoară activitatea medicul sancționat.
Este adevărat că acest text de lege se referă explicit la acțiunea prin care medicul sancționat contestă decizia de sancționare a Comisiei superioare de disciplină, însă Curtea nu întrevede nicio rațiune pentru care în situația acțiunii de față s-ar face distincție și nu s-ar aplica, prin analogie, aceste dispoziții referitoare la stabilirea tribunalului drept instanță competentă material.
Or, art. 451 din Legea nr. 95/2006 are caracter special, astfel că se aplică cu prioritate față de dispozițiile de drept comun ale art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, competența în cauză nu se stabilește prin raportare la rangul (central sau local) al autorității publice care a emis actul administrativ contestat, întrucât există dispoziții speciale și derogatorii în materia competenței materiale.
b)în al doilea rând, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488
alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, susținând că în mod greșit au fost admise în principiu
cererile de intervenție accesorie formulate de către F. A. și ., în
condițiile în care aceștia nu au dovedit interesul personal de a interveni în proces.
Nici acest motiv de casare nu este fondat.
Contrar celor susținute de către recurenta-reclamantă, Curtea constată că este legală soluția tribunalului de admitere în principiu a celor două cereri de intervenție în favoarea Colegiului M. din România, întrucât în cauză este îndeplinită condiția prevăzută de art. 61 alin. 1 din Codul de procedură civilă referitoare la existența unui interes personal al intervenientului accesoriu, având în vedere că medicul F. A. a făcut obiectul sesizării disciplinare formulate de recurenta-reclamantă, iar intervenția medicală ce a generat formularea acestei sesizări a avut loc în Spitalul E..
c)în al treilea rând, recurenta-reclamantă a invocat același motiv de casare, susținând că în
mod greșit instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active.
Curtea constată că acest motiv de casare este întemeiat, întrucât instanța de fond a reținut în mod greșit că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 451 din Legea nr. 95/2006și considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 871/2008, care se referă la împrejurarea că titularul dreptului de a contesta decizia de sancționare este medicul sancționat. Această soluție legislativă este firească, întrucât cel interesat a contesta o decizie de sancționare disciplinară este medicul sancționat, în timp ce persoana care a făcut sesizarea este satisfăcută prin soluția privind sancționarea.
în cauză, însă, nu este vorba despre o decizie de sancționare a medicului, întrucât prin decizia nr. 76/2013, Comisia Superioară de Disciplină a anulat decizia nr. 1282/2012 și a dispus refacerea procedurii disciplinare, ca urmare a constatării unor nereguli formale, respectiv pentru a se menționa explicit tipul de sancțiune aplicată medicilor C. B. și Pojora A..
Având în vedere că, prin decizia nr. 1282/2012, Comisia de Disciplină din cadrul Colegiului M. București a decis nesancționarea medicului F. A., este evident că, prin raportare la considerentele și dispozitivul deciziei nr. 76/2013, această soluție a rămas valabilă, astfel că în prezent procedura disciplinară va fi refăcută doar în ceea ce-i privește pe ceilalți doi medici.
Mai mult, deși contestația recurentei-reclamante privea tocmai soluția de nesancționare a medicului F. A., cuprinsă în decizia nr. 1282/2012, în mod inexplicabil aceasta a fost respinsă ca rămasă fără obiect de către Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Colegiului M. din România, cu toate că prin decizia nr. 76/2013 nu s-a dispus nici sancționarea, nici refacerea procedurii disciplinare față de medicul F. A..
în aceste condiții, Curtea constată că decizia nr. 76/2013 confirmă soluția Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului M. București privind nesancționarea disciplinară a medicului F. A., astfel că în cauză nu este incidență ipoteza avută în vedere de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 451 din Legea nr. 95/2006 și nici considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 871/2008, a căror aplicabilitate a fost în mod greșit reținută de către instanța de fond.
Date fiind aceste precizări, Curtea subliniază că recurenta-reclamantă are legitimitate procesuală activă în contestarea deciziei nr. 76/2013, fiind persoană vătămată într-un drept sau interes legitim, astfel cum prevede art. 1 și 8 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.
A accepta teza recurentului-intervenient și a intimaților, în sensul nerecunoașterii calității recurentei-reclamante de a contesta în contencios administrativ decizia nr. 76/2013, înseamnă a nesocoti grav și nepermis atât dreptul specific garantat de art. 52 din Constituția României, astfel cum a fost implementat de legiuitorul organic prin dispozițiile Legii n. 554/2004, cât și dreptul general privind accesul liber la justiție, garantat de art. 21 alin. 1 din Constituția României și de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.
în această ordine de idei, dată fiind situația similară a răspunderii disciplinare a medicilor și magistraților (alături de alte categorii profesionale, precum avocații, notarii, executorii judecătorești, arhitecții etc), Curtea face trimitere, prin analogie, la considerentele deciziei Curții Constituționale a României nr. 397/03.07.2014, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 47 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 317/2004, întrucât se încalcă liberul acces la justiție. Astfel, plecând de la constatarea că inspectorul judiciar face o cercetare a fondului sesizării pentru a stabili dacă există sau nu indicii cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare de către magistrat, Curtea Constituțională a statuat că textul de lege criticat, potrivit căruia rezoluția de clasare este definitivă și, deci, exclusă controlului judiciar, încalcă accesul liber la justiție, astfel că este absolut necesară asigurarea posibilității atacării soluției la instanța judecătorească.
Mutatis mutandis, aplicând aceste statuări ale instanței constituționale în speța de față, rezultă că nerecunoașterea, în favoarea persoanei care se consideră vătămată prin nesancționarea disciplinară a medicului, a dreptului de a contesta decizia respectivă în fața unei instanțe de contencios administrativ încalcă nepermis și nejustificat accesul liber la justiție.
De asemenea, Curtea subliniază că recurentul-intervenient și intimații au interpretat greșit dispozițiile art. 442 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora "răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului M. din România nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă". Nu pot fi primite susținerile acestora, în sensul că recurenta-reclamantă ar avea la dispoziție doar calea unei plângeri penale sau a unei acțiuni civile, nu și o acțiune în contencios administrativ împotriva deciziei de nesancționare disciplinară a medicului, întrucât este evident că scopul avut în vedere de legiuitor prin edicatarea acestei norme a fost de a reglementa expres posibilitatea cumulului diferitelor forme de răspundere juridică (disciplinară, contravențională, penală, civilă) pentru săvârșirea aceleiași fapte, iar nu interzicerea vreuneia dintre ele.
Prin urmare, Curtea constată că tribunalul a respins în mod nelegal acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, împrejurare față de care, în temeiul dispozițiilor art. 498 alin. 2 din Codul de procedură civilă, se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se pronunța asupra fondului pricinii.
în ceea ce privește recursul formulat de intervenientul F. A., Curtea subliniază că, dacă nu ar fi fost găsit întemeiat recursul reclamantei, cu consecința casării sentinței recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, atunci calea de atac exercitată de intervenient ar fi fost respinsă ca inadmisibilă, față de dispozițiile cât de poate de clare ale art. 445 din Codul de procedură civilă, conform cărora completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea recursului, ci numai în condițiile art. 444 din Codul de procedură civilă (în speță, instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererii intervenientului privind acordarea cheltuielilor de judecată).
însă, dată fiind soluția de casare a sentinței recurate și trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, Curtea apreciază că este lipsită de eficiență sancțiunea inadmisibilității recursului intervenientului, astfel că cererea acestuia privind cheltuielile de judecată urmează să fie avută în vedere și soluționată de către instanța de fond, odată cu rejudecarea pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursurile formulate de recurenta-reclamantă N. D. C., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet individual de avocat "V. G." din București, .. 18A, sectorul 2, și de recurentul-intervenient F. A., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet individual de avocat "D. B." din București, .. 51, ., împotriva sentinței nr. 5499/16.09.2014 pronunțate de Tribunalul București-Secția a Il-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. M. DIN ROMÂNIA-COMISIA SUPERIOARĂ DE DISCIPLINĂ, cu sediul în București, ., sectorul 6, și cu intimata-intervenientă S.C. E. H. S.A., cu sediul în București, . la B. nr. 5B, sectorul 1.
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11 mai 2015.
Președinte Judecător Judecător
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 813/2015. Curtea de... | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 3983/2015.... → |
|---|
