Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 3063/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3063/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-05-2015 în dosarul nr. 2492/87/2014
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.3063/2015
Ședința publică de la 28 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. P.
Judecător R. I. C.
Judecător A. J.
Grefier M. P.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenții-pârâți ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI împotriva sentinței civile nr. 788/05.11.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în contradictoriu cu intimata-reclamantă ., având ca obiect „anulare act de control taxe și impozite - anulare raport inspecție fiscala”.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimata-reclamantă reprezentată de consilier juridic C. M. cu procură judiciară la dosar, lipsă fiind recurenții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că prin serviciul Registratură la data de 18.05.2015 intimata a depus întâmpinare.
Constatând că nu mai sunt cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea apreciază recursul în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Consilierul juridic al intimatei solicită respingerea excepției prematurității, întrucât așa cum a arătat în întâmpinarea din recurs cât și la fond, a îndeplinit obligația prevăzută de Legea nr. 554/2004 și a art. 52 alin.2 din Constituția României potrivit cărora consideră că aceste acte normative stau la baza litigiilor în C. Administrativ și Fiscal și nu reglementările din Titlul IX din reglementările Codului de Procedură Fiscală invocat de recurenți. Arată că a făcut dovada că s-a adresat cu plângere prealabilă, recurenții n-au înțeles să răspundă la cererea reclamantei, iar ulterior a sesizat instanța cu cererea de chemare în judecată.
Consideră că reclamanta nu are nicio culpă, prin urmare procedura fiind îndeplinită, solicită respingerea excepției.
Cu privire la fondul cauzei, consideră că sunt aplicabile prevederile art. 141 alin. 2 lit e din Codul Fiscal care prevăd în mod expres că operațiunile de arendare sunt scutite de plata TVA, solicitând a se constata în completarea acestor dispoziții și cele prevăzute de art. 143 din Codul de Procedură Fiscală. Pentru aceste considerente solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii de fond ca fiind legală și temeinică.
Curtea reține recursul spre soluționare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 788/05.11.2014 a Tribunalului Teleorman, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 14.01.2015, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta . C. în contradictoriu cu pârâții AJFP Teleorman și Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Ploiești, din cadrul ANAF, având ca obiect anularea raportului de inspecție fiscala nr F-TR 79/25.02.2014 si a deciziei de impunere F-T R 94/25.02.2014.
S-a dispus, cu această ocazie, anularea celor două acte administrativ fiscale, ca nelegal întocmite.
În esență, Tribunalul a reținut că acțiunea reclamantei nu este prematură, prin raportare la art. 205, 207 C.pr.fisc. și a art.7 din Legea nr.554/2004, deoarece aceasta a promovat contestație administrativ-fiscală, respectiv s-a adresat cu cerere în anularea celor 2 acte, încă din data de 20.03.2014, însă contestația nu a fost soluționată, motiv pentru care s-a adresat instanței, motiv pentru care dreptul pretins de reclamant fiind actual, recunoscut si ocrotit de lege.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că pârâtul a avut în vedere la analiza deductibilității taxei prevederile art. 145 - 146 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare si Titlului VI, pct. 45 - 46 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, TVA colectată determinându-se potrivit art. 137, 140, 134 A2 alin.3 lit.a din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
A mai reținut instanța fondului că în legătură cu Normele metodologice aplicate, acestea au fost constatate nelegale de Curtea de Apel București, care a statuat în acest sens prin sentința nr. 939/20.03.2014, cât și prin sentințe definitive ale Tribunalului Teleorman si ale Curții de Apel București, pronunțate în același sens, în cauze având același obiect și între aceleași părți.
A reținut Tribunalul că din probele administrate a reieșit că reclamantul a exploatat în arendă în anul 2012 o suprafața de 324,34 ha pe raza localităților Crangu si D., județul Teleorman, pe care a înființat următoarei culturi: orz, grau, floarea soarelui si rapita. Pentru realizarea producțiilor agricole, a evidențiat cheltuieli totale in suma de 1.067.117 lei, iar veniturile evidențiate din vânzare produselor agricole si din subvențiile primite sunt in suma totala de 1.078.093 lei. A solicitat pârâtului AJFP Teleorman să-i ramburseze suma de_ lei, însă acesta a dispus efectuarea unui control care a avut ca obiectiv modul de înregistrare a TVA deductibila, TVA colectata, de determinarea a TVA de rambursat sau de plata pentru perioada 01.07._13.
S-a reținut că în urma controlului s-a constatat că nu s-a calculat si înregistrat TVA colectata la valoarea produselor agricole (grâu) distribuite către arendatori suma totala de_ lei si in mod corelativ, TVA in suma de 36.791 lei, aferent perioadei controlate.
Concluzia inspecției fiscale parțiale privitoare la TVA de rambursat a fost că TVA solicitata la rambursare este de_ lei, TVA fără drept de rambursare este de_ lei, la care s-au calculat dobânzi in suma de 44 lei si penalități de intarziere in suma de 771 lei, iar TVA cu drept de rambursare este de_ lei.
Tribunalul a reținut că actele administrativ fiscale sunt nelegale, deoarece prin decizia nr. 939/20.03.2014, Curtea de Apel București a admis excepția de nelegalitate într-o cauza privind parțile din proces și Guvernul României și s-a constatat nelegalitatea punctului 8 alin 1 lit b din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 44/2004.
Din considerentele hotarârii judecatorești, ce a intrat în puterea lucrului judecat, reiese că aceste dispoziții legale contravin Codului fiscal, care se refera la ,,scutirea de taxa a arendarii (în considerarea noțiunii de arendare prevazuta initial in art 2 din Legea nr. 16/1994, iar ulterior in art 1778 și urm Cod civil, respectiv aceea de contract încheiat intre deținatorul legal al bunurilor agricole și arendaș cu privire la exploatarea bunurilor agricole pe o durata determinata și la un pret stabilit de parți), Normele Metodologice –calificând plata prin produse agricole ca o livrare de bunuri și contractul de arenda ca fiind o operațiune de schimb intre o prestare de servicii și o livrare de bunuri, încalcă dispozițiile art. 4 alin 3 ale Legii nr. 24/2000 prin raportare la art 141 alin 2, lit e din Codul fiscal”.
Tribunalul a reținut în motivarea că a concluzionat Curtea de Apel București, prin sentința nr. 939/20.03.2014, că potrivit art.4 alin.3 din Legea nr.24/2000 ”actele normative date in executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordona”, motiv pentru care prin Normele arătate ”nu se poate adăuga la lege și nici nu se poate modifica in conținutul textului unui act normativ cu forța superioara cum este Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal”.
Cum pârâtul și-a întemeiat concluziile inspecției fiscale pe dispozițiile a căror nelegalitate a fost constatata printr-o hotărâre judecătoreasca cu autoritate de lucru judecat, Tribunalul a constatat că raportul de inspecție fiscala nr F-TR 79/25.02.2014 si decizia de impunere F-T R 94/25.02.2014, emise de ANAF din cadrul AJFP Teleorman au fost întocmite cu nerespectarea dispozițiilor legale motiv pentru care se impune anularea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE, invocând următoarele motive de casare:
- Hotărârea a fost dată cu nerespectarea normelor de procedură, fiind incidente prevederile art. 488 pct. 5 NCPC.
- Hotărârea pronunțata este data cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 NCPC.
În argumentarea primului motiv de recurs, care se încadrează in dispozițiile art. 488 pct. 5 NCPC, recurenta arată că în fața instanței de fond a invocat excepția prematurității acțiunii, fata de care instanța nu s-a pronunțat.
In speța, AIF-AJFP Teleorman, a efectuat un control fiscal ocazie cu care s-a întocmit raportul de inspecție fiscala nr. FTR 79/25.02.2014 si Decizia de impunere nr. FTR 94/25.02.2014 si nu nr. 79/25.02.2014 cum eronat instanța a reținut.
Acțiunea de fata este prematura, întrucât asa cum reiese si din actele contestate, era necesar sa fie contestate conform dispozițiilor legale, la organul fiscal competent. Intimata reclamanta a contestat decizia in cauza, in lumina dispozițiilor art. 205-206 Cod procedura fiscala, insa aceasta contestație nu s-a soluționat pana la data introducerii acțiunii.
Intimatei reclamante i s-a născut dreptul de a acționa în instanța doar față de decizia de soluționare a contestației, Decizia nr. 729/28.08.2014 care a fost comunicata intimatei reclamante in timpul procesului pana la termenul pronunțării hotărârii atacate, confirmata de intimate reclamanta la data de 09.12.2014.
Un alt motiv ce dovedește ca acțiunea de fata este prematura, este faptul ca dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările si completările ulterioare, si dispozițiile art. 218, pct. (2) Cod procedura fiscala pe care intimata reclamanta isi întemeiază cererea, se refera in mod clar la actul administrativ unilateral emis in urma soluționării contestației formulate in baza art. 205-207 Cod procedura fiscala, asa cum de altfel a procedat contestatoarea, si a art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ cu modificările si completările ulterioare, cu privire la procedura prealabila.
In susținerea excepției invocate in cauza, sunt invocate si dispozițiile art. 193 alin. (1) Cod procedura civila privind procedura prealabila, coroborate cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ cu modificările si completările ulterioare.
În motivarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea atacata este nefontata, întrucât așa cum reiese din considerente, instanța de fond a motivat hotărârea nu pe motivele cererii intimatei reclamante, ci prin compararea spetei cu Decizia nr. 939/20.03.2014 a Curții de Apel București, care nu are legătura cu cauza de fata, nu are putere de lege si nu este general obligatorie, nefiind un act normativ.
In mod eronat instanța de fond a admis acțiunea întrucât, în ceea ce privește TVA deductibila, aceasta se determină conform prevederilor art. 145 - 146 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare si Titlului VI, pct. 45 - 46 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
În urma inspecției s-a constatat că în anul agricol 2012 - 2013, intimata reclamanta a cultivat o suprafața de 314,45 ha pamant, asa cum rezulta din Declarația de conformitate APIA pentru anul 2013. TVA deductibila pe perioada verificata, 01.07._13 este in suma de 112.016 lei, conform jurnalelor pentru cumpărări si a Situației privind înregistrarea si virarea TVA.
In urma verificării efectuate s-a constatat ca, in data de 25.03.2013, . a dedus eronat TVA in suma de 387 lei, aferenta unei achiziții de combustibil fara a avea la baza un document justificativ (poziția nr.12 in jurnalul de cumpărări.), incalcand astfel prevederile art.146 alin.(1) lit.a) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, ceea ce a dus la micșorarea bazei impozabile privind TVA deductibila cu suma de 1.613 lei, rezultând o diferența de TVA in suma de 387 lei.
In ceea ce privește TVA colectata, arată că aceasta se determina in conformitate cu prevederile art. 137, 140, 134/2 alin.3 lit a din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, cu privire la baza de impozitare si cotele de impozitare.
Livrările efectuate de intimata reclamanta către arendatori, sunt asimilate livrărilor de bunuri cu plata, organele de inspecție fiscala procedând la determinarea bazei de impozitare aferente arendei utilizând preturile medii de comercializare practicate de intimata reclamanta in anii 2012 si 2013.
In ce privește accesoriile de plata in suma totala de 1.211 lei, aferente TVA suplimentara, acestea au fost calculate corect si legal, conform dispozițiilor art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) si art. 120A1 Cod procedura fiscala potrivit principiului de drept "accesorium secuitur principale".
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Arată intimata că, în legătură cu excepția de prematuritate, instanța s-a pronunțat, în sensul respingerii, motivarea regăsindu-se în considerentele hotărârii.
Arată intimata că faza administrativa a litigiilor de contencios administrative si fiscal este reglementata de Codul de Procedura Fiscala, in timp ce faza judecătoreasca a acestor categorii de litigii este guvernata de Legea contenciosului administrativ.
Daca Legea 554/2004 este dreptul comun in materia contenciosului administrativ, atat pentru faza administrativa cat si pentru faza judecătoreasca, Codul de Procedura Fiscala cuprinde dispoziții derogatorii doar in ceea ce privește faza administrativa.
Titlul IX din Codul de Procedura Fiscala reglementează procedura de soluționare a contestațiilor formulate impotriva actelor administrative-fiscale .
Spre deosebire de Legea 554/2004, Codul de Procedura Fiscala nu cuprinde nici o procedura relativa la faza judecătoreasca, de unde rezulta ca aceasta din urma etapa este cârmuita legislativ exclusiv de către Legea Contenciosului Administrativ.
Legea Contenciosului Administrativ se aplica in ceea ce privește faza judecătoreasca inclusiv asupra litigiilor de contencios fiscal.
In susținere, a se vedea art. 10 alin 1, din Legea 554/2004, art. 1 alin. 3 coroborat cu art. 2 alin . 2 Cod Procedura Fiscala, acesta din urma delimitând in mod expres sfera relațiilor sociale pentru care se considera drept comun, intrând in aceasta categorie doar faza administrativa de soluționare a contestațiilor administrative.
Titlul IX din Codul de Procedura Fiscala nu reglementează condițiile de admisibilitate pentru dreptul la acțiune exercitat in materia contenciosului fiscal Cerințele dreptului la acțiune in materia contenciosului fiscal sunt stabilite exclusiv de către Legea 554/2004. Prevederile art. 218 Cod Procedura Fiscala, nu delimitează obiectul acțiunii de contencios fiscal, ci stabilesc calea de atac care poate fi exercitata impotriva acestui act. De altfel, art. 218, alin 2, Cod Procedura Fiscala menționează in mod expres faptul ce dreptul la acțiune se exercita " in condițiile legii", ceea ce trimite direct la cerințele Legii Contenciosului Administrativ .
In concluzie, intracat contenciosul fiscal este reglementat exclusiv de Legea Contenciosului Administrativ in ceea ce privește exercitarea dreptului la acțiune in fata instanței judecătorești competente, se poate argumenta in mod intemeiat si faptul ca obiectul acțiunii de contencios fiscal este determinat cu ajutorul Legii 554/2004 si nu in baza Codului de Procedura Fiscala.
Pe fondul cauzei, arată că Legea Arendării prevede ca predarea bunurilor nu este altceva decât o modalitate de plata a arendei, iar arendarea este scutita de taxa, conform art. 141 alin. 2 lit. e) din Codul Fiscal.
Prezenta concluzie este contrara opiniei recurentei care susține ca plata in natura a arendei este un element al unui contract de schimb si este taxabila.
Invocarea Normelor Metodologice de Aplicare in susținerea obligației de plata, nu poate fi privita ca o schimbare de bunuri materiale deoarece arendarea ar apărea ca o operațiune de schimb doar in cazul in care plata s-ar face prin produse agricole, asa cum mai sus am arătat, operațiunea de plata a arendei nefiind o schimbare de bunuri, nu i se poate aplica plata TVA-ului.
In acest context legal, prin respectivele norme nu se poate adaugă la lege si nici nu se poate modifica in conținut textului unui act normativ de forța superioara, cum este Legea 571/2003 privind Codul Fiscal.
In concluzie Codul Fiscal se refera la scutirea de taxa a arendării ( evident, in considerarea noțiunii de arendare prevăzuta inițial in art. 2 din Legea 16/1994, iar ulterior in art. 1836 si următoarele Cod Civil) si in aceste condiții, instanța de fond a făcut o corecta aplicare a acestor prevederi si a dispus pe cale de consecința anularea actelor emise de recurenta ca nelegale si netemeinice .
Analizând cererea de recurs prin prisma celor două motive de casare invocate de recurenta-pârâtă, Curtea va reține următoarele:
1/ Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 NCPC:
Curtea va constata că, în contencios administrativ-fiscal, din punct de vedere procedural, aplicabile sunt dispozițiile Codului de procedură fiscală, iar nu cele ale normei generale, respectiv ale Legii nr. 554/2004.
De altfel, asupra acestui aspect s-a pronunțat în același sens și intimata, prin întâmpinare, sensul dat interpretării fiind însă unul eronat.
Contrar celor susținute de intimată prin întâmpinare, în litigiile de contencios administrativ fiscal nu este vorba despre o procedură prealabilă, astfel cum dispune art. 7 din Legea nr. 554/2004, ci despre o procedură administrativă obligatorie, deoarece art. 218 C.pr. fisc recunoaște doar dreptul părții de a ataca în fața instanței de contencios decizia de soluționare a contestației administrative, iar nu direct actul administrativ fiscal.
Așadar, din acest punct vedere, Curtea va reține că toate alegațiile recurentei sunt fondate, sub aspectul obligativității de a urma procedura prealabilă a contestației administrative.
Aplicarea textului de lege însă, cunoaște unele limitări prin prisma dreptului de acces la o instanță, în sensul art. 6 CEDO, singurul a cărui incidență a fost recunoscută în jurisprudența CEDO inclusiv în litigiile de drept administrativ –fiscal, în care, în principiu, Convenția nu este aplicabilă.
Astfel, Curtea va constata că dispozițiile Codului de procedură fiscală nu prevăd un termen de soluționare a contestației administrative și nici vreo sancțiune, atunci când termenul rezonabil de soluționare nu este respectat.
Pe cale de consecință, prin raportare la circumstanțele particulare ale speței, instanța este cea chemată să analizeze o eventuală aplicare a unei sancțiuni, în cazul depășirii termenului rezonabil.
În speță, urmează Curtea a observa faptul că actele au fost contestate în procedura administrativă la data de 20.03.2014, iar până la data introducerii cererii nu fusese comunicată o soluție a organului fiscal cu privire la contestația promovată.
Această soluție a fost comunicată abia ulterior, la data de 08.09.2014, în timpul judecății, potrivit dovezii de comunicare atașată la dosarul cauzei.
Prin urmare, având în vedere că recurenta-pârâtă nu a soluționat în termen rezonabil contestația administrativ fiscală, apare drept excesivă o eventuală obligare a intimatei-reclamante la declanșarea cu prioritate, a unui litigiu în obligarea la soluționarea contestației, ca, mai apoi, să poată promova contestație împotriva soluției, o astfel de rezolvare contrazicând însuși spiritul art. 6 CEDO, care garantează accesul la o instanță și soluționarea cererilor formulate, inclusiv de organele administrativ fiscală în procedura prealabilă, într-un termen rezonabil.
Suplimentar, Curtea va mai reține că respingerea cererii ca inadmisibilă și obligarea reclamantei la formularea unei noi acțiuni, inclusiv împotriva deciziei de soluționare a contestației comunicată în timpul judecății, apare excesivă și prin prisma soluției de respingere pronunțate, expusă de organul administrativ fiscal prin întâmpinare. În realitate, în cel de-al doilea litigiu, reclamanta ar urmări același scop ca în prezentul litigiu, respectiv anularea actului administrativ fiscal defavorabil, iar nu a deciziei de soluționare a contestației administrativ fiscale.
Pentru aceste considerente, raportat la circumstanțele particulare ale speței, Curtea urmează a reține că nesoluționarea contestației administrative într-un termen rezonabil, coroborată cu comunicarea Deciziei de soluționare a contestației în timpul judecății, prin aceasta fiind menținute actele administrativ fiscale contestate, o îndreptățesc pe reclamantă la analiza, din partea instanței de judecată, a validității actelor contestate, motive pentru care se va aprecia că soluția de respingere a excepției de prematuritate este legală și temeinică, urmând a fi menținută.
Se constată, așadar, caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă soluției instanței de fond asupra excepției de prematuritate, respectiv faptul că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 NCPC.
2/ Referitor la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 NCPC, Curtea va reține că incidența acestui text a fost invocată prin prisma a două argumente distincte:
a/greșita soluționarea cauzei prin aplicarea principiului puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 939/20.03.2014 a Curții de Apel București, și
b/ greșita aplicare a normelor de drept fiscal cu privire la deductibilitatea TVA în cazul contractelor de arendă.
În privința puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 939/20.03.2014 a Curții de Apel București, ca efect pozitiv al autorității de lucru judecat, Curtea va aprecia că acest motiv de recurs se supune rigorilor art. 488 pct. 7 NCPC, iar nu ale art. 488 pct. 8 NCPC, astfel cum a indicat recurenta.
Cu privire la acest motiv de recurs, Curtea va constata că este întemeiat.
Reține Curtea, în primul rând, că hotărârea instanței de fond a fost motivată exclusiv prin raportare la concluziile Curții de Apel București, expuse printr-o hotărâre judecătorească nedefinitivă, iar nu ca urmare a analizei materialului probator administrat în cauză, aplicând efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, respectiv dând eficiență concluziilor instanței din acel dosar cu privire la excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 8 alin 1 lit.b din HGR 44/2004.
În al doilea rând, Curtea va constata că la data pronunțării sentinței recurate, hotărârea judecătorească se bucura doar de o putere de lucru judecat relativă, având în vedere că fusese atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, reține Curtea că la data de 26.02.2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 86, prin care a dispus: ”Admite recursurile declarate de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman, Guvernul României și Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței nr.939 din 20 martie 2014 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată. Admite cererea de intervenție formulată de Ministerul Finanțelor Publice în interesul Guvernului României. Respinge excepția de nelegalitate, ca neîntemeiată. Irevocabilă”
Având în vedere, așadar, că puterea de lucru judecat relativă a sentinței civile nr. 939/2014 a Curții de Apel București a fost înlăturată prin admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea excepției de nelegalitate a dispozițiilor legale contestate, Curtea va constata că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 NCPC, instanța de fond pronunțând sentința recurată ca urmare a greșitei aplicări a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.
În consecință, observând că instanța fondului nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, respectiv nu a analizat criticile de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată și nici apărările pârâtei, invocate inclusiv prin cererea de recurs, Curtea în temeiul art. 496 și art. 498 alin 2 NCPC va admite recursul și ca casa sentința recurată, trimițând cauza spre rejudecare instanței de fond.
Cu ocazia rejudecării, Tribunalul va avea în vedere toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, precum și argumentele expuse în apărare de pârâtă, în susținerea legalității actelor contestate.
În privința criticilor în legătură cu fondul cauzei, invocate prin cererea de recurs în susținerea aplicării art. 488 pct. 8 NCPC, Curtea va constata că nu se mai impune analiza acestora prin prezenta decizie, o primă analiză urmând a fi realizată de instanța fondului, pentru respectarea dublului grad de jurisdicție.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții-pârâți ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI împotriva sentinței civile nr. 788/05.11.2014 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă ..
Casează în tot sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Teleorman.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 28.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. A. C. R. I. J. A.
GREFIER
P. M.
Red./tehn A.P.5 ex / 03.08.2015
Jud. Fond: T. I. – Tribunalul Teleorman – Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale C.
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 2629/2015.... | Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 2125/2015.... → |
|---|
