Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2046/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2046/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-04-2015 în dosarul nr. 1301/116/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 2046
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 08 aprilie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. M. P.
JUDECĂTOR - M. D.
JUDECĂTOR - G. A. F.
GREFIER - A. M. C.
Pe rol soluționarea recursului promovat de recurenta-reclamantă D. P. împotriva sentinței civile nr. 915/09.10.2014 pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-pârât M. CĂLĂRAȘI - IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă intimatul-pârât prin consilier juridic S. Amorei care depune delegație de reprezentare la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că, în data de 12.03.2015, prin serviciul registratură, recurenta-reclamantă a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 75 de lei.
Curtea ia act că recurenta-reclamantă a achitat diferența de taxă judiciară de timbru astfel cum s-a stabilit la termenul anterior de judecată.
Nemaifiind cereri de formulat sau probe noi de administrat, Curtea acordă cuvântul în combaterea recursului.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și pe cale de consecință menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca fiind temeinică și legală având în vedere considerentele reținute în întâmpinarea depusă la dosar. Arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
În temeiul dispozițiilor art. 394 C.pr.civ., Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare pe fondul recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 915/09.10.2014 pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția Civilă în dosarul nr._ a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta D. P. în contradictoriu cu pârâtul M. Călărași – Direcția impozite și taxe locale prin care a solicitat anularea deciziei de impunere pe anul 2013 pentru stabilirea impozitului pe teren.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta D. P. prin care a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii, anulării deciziei de impunere nr. C. nr._ în sensul reținerii scutirii la taxe și impozite pentru imobilul teren și clădire în procent de 100%, iar în subsidiar pentru cota de 50%.
În motivare, recurenta a arătat că potrivit adresei nr._/30.10.2008 a Primăriei Calarasi-Taxe și Impozite i sa aprobat cererea, în sensul că este scutita la plata impozitului pe clădire și teren în procent de 100% pe perioada nedeterminata, scutirea fiind acordată recurentei ca urmare a dispozițiilor Legii nr.118/1990, iar modificări cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului nu au apărut, în continuare aceasta fiind proprietara terenului și clădirii, deși a intervenit decesul soțului său, D. G..
Dacă se reține ca recurenta este proprietar exclusiv asupra cotei de ½ a imobilului de referința, defunctul soț nebeneficiind de prevederile Legii 189/2000, instanța a ajuns la o concluzie greșita pentru ca taxă cu titlu de impozit pe clădire și teren intravilan este calculata la valoarea de impozitare a întregii clădiri și în atare situație decizia trebuia să fie restrânsă la ½ din valoarea de impozitare.
Din documentațiile depuse de către parata nu rezulta care este impozitul stabilit pentru fiecare coproprietar, bunul fiind dobândit în timpul căsătoriei. Daca regula este aceasta atunci organul fiscal în decizia de impunere trebuia sa fixeze ca acel contribuabil, soțul recurentei, este contribuabil cu ½ la impozite asupra imobilului menționat. Prin situația creată, pârâta solicită prin decizia de impunere ridicarea dreptului recurentei de scutire pe motivul ca nu a anunțat în 30 zile de la data când a decedat soțul ca ar fi dobândit cealaltă cota de ½ .
Confuzia creata este data de faptul ca nu s-a emis o decizie de impunere pentru D. G. pentru cota de ½ din imobil, iar în momentul în care se revine asupra scutirii la plata impozitului a recurentei nu se are în vedere ca dreptul său este câștigat prin dispoziție legală, iar după data decesului fie ca se continua plata de către moștenitori a impozitului pe 50% din imobil sau, în cazul său, fiind unica moștenitoare, soție supraviețuitoare, urmează sa își rezolve și situația celeilalte cote dobândite legal.
Recurenta a considerat că instanța de fond nu a clarificat ce reprezintă suma de 541 cu titlu de impozit clădiri și teren intravilan pe anii 2012 -2014 având în vedere ca din niciun act nu rezulta ca D. G. este titularul cotei de ½ și plătitor pe ½ din imobil, la contribuabil figurând atât D. G., cât și D. P..
Potrivit art. 284 al. 5 din Legea nr. 571/2003 scutirea operează pentru cota de 100% în situația în care bunul impozitat era în proprietatea . în care se regăsea recurenta și soțul decedat. Exista o contradicție pe care a ignorata-o atât instanța, cât și parata în sensul că, pe de o parte, scutirea s-a dat pentru 50% din imobil, iar pe de alta parte potrivit Legii nr. 571/2003 scutirea obținută de 100% se referă la proprietatea comună a soților.
În aceasta situație ori recurenta este scutită pentru 50% ori este scutită la plata impozitului de 100% pentru întreaga cota, fiind bun dobândit în timpul căsătoriei. În cauza nu se face dovada existentei unui alt proprietar care duce la aplicarea scutirii la impozit doar pentru 50% din imobil.
În atare situație, nu se face dovada schimbării titularului dreptului de proprietate asupra imobilului și, în consecința, recurenta beneficiază în continuare de scutirea în cota 100% a impozitului asupra imobilului.
Recurenta a considerat recursul întemeiat urmând ca instanța să rețină că nu se face dovada înstrăinării a cotei de ½ din imobil către o altă persoană, recurenta fiind beneficiara scutirii la impozit pe teren și clădire potrivit legii 118/2013.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, în limita și în raport de motivele de recurs formulate, Curtea reține următoarele:
Un prim aspect ce urmează a fi analizat este acela al posibilității recurentei-reclamante de a-și modifica acțiunea în faza procesuală a recursului, împrejurare ce echivalează cu schimbarea obiectului în cadrul căii de atac.
În acest sens, Curtea reține că art. 478 alin. 1-3 C.pr.civ. prevede că „(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. (2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.”, iar conform art. 494 C.pr.civ. „Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune”.
În aceste condiții, Curtea apreciază că în cadrul unui astfel de recurs pot fi avute în vedere toate capetele de cerere ce au format obiectul acțiunii și au fost supuse dezbaterii în cadrul instanței de fond, iar nu capete de cereri noi, ce sunt invocate pentru prima dată în recurs, astfel încât nu au putut fi analizate de prima instanță, fiind de natură a transforma calea de atac a recursului într-o judecată în primă instanță.
Prin urmare, de vreme ce în cadrul judecării cauzei în primă instanță recurenta-reclamantă a indicat obiectul acțiunii ca fiind reprezentat de cererea de anulare a deciziei de impunere anul 2013 emisă la data de 26.06.2013 de municipiul Călărași – Impozite și taxe locale, aceasta nu avea posibilitatea legală de a investi instanța de recurs cu o altă cerere, neformulată în fața instanței de fond, respectiv reținerea scutirii de la taxe și impozite pentru imobilul clădire și teren în procent de 100%, iar în subsidiar pentru cota de 50%.
De asemenea, în condițiile în care recurenta-reclamantă a criticat în fața primei instanțe decizia de impunere menționată doar sub aspectul nedatorării impozitului pe clădire și teren, în raport de prevederile legale anterior menționate, aceasta nu putea formula direct în faza procesuală a recursului critici referitoare la modalitatea de calcul a impozitului întrucât în această manieră nu ar fi respectat principiul dublului grad de jurisdicție. Așadar, Curtea nu va analiza criticile formulate de recurenta-reclamantă referitoare la modalitatea de calcul și stabilire a impozitului pe clădire și teren invocate pentru prima dată în cadrul căii de atac a recursului întrucât instanța de fond nu a fost investită cu astfel de critici, iar pe cale de consecință nici nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect.
Odată stabilite limite în care are loc judecarea recursului, Curtea constată cu titlu preliminar că prin decizia de impunere emisă la data de 26.06.2013 de municipiul Călărași – Impozite și taxe locale nu s-a dispus cu privire la beneficiul scutirii de la plata impozitului pe clădire și teren de care se bucură recurenta-reclamantă în baza Decretului-lege nr. 118/1990, cu atât mai puțin nu s-a stabilit că recurenta-reclamantă nu ar mai avea în continuare acest beneficiu, astfel cum din eroare este susținut în cuprinsul cererii de recurs.
În ceea ce privește criticile formulate pe fondul cauzei, vizând legalitatea deciziei de impunere în condițiile în care recurenta-reclamantă beneficiază scutirea de la plata impozitului pe teren și construcție potrivit art. 6 din Decretul-lege nr. 118/1990, drept recunoscut prin adresa nr._/30.10.2008 emisă de pârât față de împrejurarea că prin Hotărârea nr. 2810/08.12.2003 emisă de Casa Județeană de Pensii Călărași – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 s-a stabilit că aceasta a fost strămutată în perioada 15.03.1941 – 06.03.1945, Curtea apreciază că acestea sunt nefondate.
Astfel, Curtea observă că nici intimatul-pârât, nici instanța de fond nu au negat dreptul recurentei-reclamante de a beneficia de scutirea de la plata impozitului pentru cota-parte din imobilul și terenul situat în Călărași, ., jud. Călărași, aflată în proprietatea sa. Mai mult, acest drept a fost recunoscut în mod expres și valorificat în mod concret în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă.
Curtea constată că divergența de opinie existentă între recurenta-reclamantă și intimata-pârâtă rezultă din confuzia creată cu privire la titularul dreptului de scutire de la plata impozitului, astfel cum este reglementat de art. 6 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, și prevederile art. 284 C. fiscal.
Astfel, Curtea subliniază că dreptul de scutire de la plata impozitului prevăzut de Decretul-lege nr. 118/1990 este unul intuitu personae, acordat în virtutea calității de persoană persecutată din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. În cauza de față, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, așa cum a fost reținut și de către instanța de fond, beneficiarul acestui drept este recurenta-reclamantă D. P., nu și soțul acesteia, D. G..
Pe de altă parte, prevederile art. 284 alin. 1 lit. b) și 5 C. fiscal stabilesc că „(1) Impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor, precum și alte taxe prevăzute la art. 282 și art. 283 nu se aplică pentru: (…)
b) persoanele fizice prevăzute la art. 1 al Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și în alte legi. (…) (5) În cazul unei clădiri, al unui teren sau al unui mijloc de transport deținut în comun de o persoană fizică prevăzută la alin. (1), (2), (3) sau (4), scutirea fiscală se aplică integral pentru proprietățile deținute în comun de soți.”
În raport de aceste prevederi legale, Curtea observă că, deși nu era titular direct al dreptului recunoscut de dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, domnul D. G. a beneficiat de scutirea de la plata impozitului aferent terenului și clădirii deținute în coproprietate cu recurenta-reclamantă D. P. în virtutea calității de soț al acesteia și a prevederii speciale derogatorii cuprinse în art. 284 alin. 5 C. fiscal.
De asemenea, față de aceste prevederi legale, Curtea subliniază că pentru a beneficia în continuare, după decesul soțului, de scutirea în cuantum de 100% de la plata impozitului aferent clădirii și terenului situate în Călărași, ., jud. Călărași, respectiv și pentru cota-parte aparținând domnului D. G., recurenta-reclamantă era ținută să facă dovada că era unica moștenitoare a acestuia. Or, în cauza de față, recurenta-reclamantă nu a prezentat astfel de dovezi, nici în fața instanței de fond, nici în fața instanței de recurs.
În acest context, Curtea arată că norma legală specială, respectiv art. 284 alin. 5 din Legea nr. 571/2003, a prevăzut o ipoteză derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de obligația generală de plată a impozitului datorat pentru terenurile și clădirile deținute în proprietate, astfel încât este de strictă interpretare și aplicare, iar pentru a beneficia de aceasta trebuia făcută dovada existenței calității speciale solicitate, respectiv soț/soție a beneficiarului dreptului de scutire acordat de Decretul-lege nr. 118/1990.
Așadar, întrucât la data decesului domnului D. G. patrimoniul acestuia s-a transmis moștenitorilor, pentru cota-parte din proprietate din imobilul teren și construcție se datorează impozit dacă moștenitorul/moștenitorii nu beneficiază de o altă cauză personală de scutire de la plata impozitului, odată cu decesul domnului D. G. încetându-și aplicabilitatea prevederile art. 284 alin. 5 C. fiscal.
Totodată, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, plata impozitului aferent cotei-parte din dreptul de proprietate asupra terenului și construcție ce au aparținut defunctului D. G. urmează a fi privită eventual ca o sarcina a moștenirii și tratată ca atare într-o eventuală dezbatere succesorală, însă impozitarea cotei presupus egale rămase de pe urma soțului defunct este corectă câtă vreme recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că este unica moștenitoare a acestuia, iar decizia de impunere emisă de pârâtă pe deplin legală.
Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prev. de art. 488 C.pr.civ., reținând și considerentele sentinței civile recurate, Curtea constată că recursul este nefondat, astfel că în temeiul art. 496 C.pr.civ. acesta va fi respins ca atare, menținându-se hotărârea atacată ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul promovat de recurenta-reclamantă D. P. cu domiciliul în Călărași, ., județul Călărași, și în Călărași, ., ., județul Călărași, împotriva sentinței civile nr. 915/09.10.2014 pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. CĂLĂRAȘI - IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE cu sediul în Călărași, . A, județul Călărași, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 08 aprilie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. M. P. M. D. G. A. F.
GREFIER
A. M. C.
Red./thred. MD - 4 ex./02.06.2015
Tribunalul Călărași – Secția Civilă
Jud. fond – G. Ș.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2355/2015.... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 2052/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
