Despăgubire. Decizia nr. 2245/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2245/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-04-2015 în dosarul nr. 19048/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2245
Ședința publică din data de 21.04.2015
Completul constituit din:
Președinte - M. A. G.
Judecător - O. S.
Judecător - H. P.
Grefier - C. I. Ș.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 2 A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 7686/20.11.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a II a C. Administrativ Și Fiscal, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. C., având ca obiect taxă de poluare.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin Serviciul Registratură, la data de 25.03.2015 intimatul-reclamant a depus întâmpinare, precum și faptul că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constatând cauza în stare de judecată, reține dosarul în pronunțare.
CU R T E A,
Deliberând, în raport de prevederile art. 499 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare”, constată:
Prin sentința civilă nr. 7686/20.11.2014, Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamantul Cășaru C., a obligat pârâta AFP S. 2 să restituie reclamantului suma de 2191 lei reprezentând contravaloarea taxei pe poluare, plus dobândă fiscală calculată de la data de 17.08.2009 până la data restituirii și a obligat pârâta AFP S. 2 la plata către reclamant a sumei de 719.1 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta ADMINISTRAȚIA S. 2 A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea cererii a învederat următoarele:
Hotărârea nr. 7686/20.11.2014 pronunțată de Tribunalul București este în parte netemeinică și nelegală fiind dată cu aplicarea greșita a legii (art. 488 pct. 8 NCPC).
1. În ceea ce privește fondul cauzei, arată că instanța de fond în mod nelegal a admis acțiunea, având în vedere considerentele următoare:
Astfel, arată că O.U.G. nr. 50/2008 stabilește, potrivit dispozițiilor art. 1, cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului, iar potrivit dispozițiilor art. 4, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.
Totodată, arată faptul că motivarea instanței în sensul că prin instituirea acestei taxe de poluare s-a produs o încălcare a Tratatului de aderare a României este nefondată, întrucât analizând compatibilitatea acestei taxe cu dreptul comunitar, apreciază că în speță nu sunt încălcate dispozițiile art. 110 din Tratatul de instituire a Comunităților Europene.
Astfel, potrivit dispozițiilor enunțate anterior, nici un stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele altor țări membre ale Comunității unor impozite interne de orice natură, superioare celor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Taxa de poluare a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, prin O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, la data intrării ei în vigoare abrogându-se art. 2141- 2143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
În condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabilă, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii și introducerea ei în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, prin art. I pct. 202 din Legea nr. 343/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut în vedere și eliminarea reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora până la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani și care aveau o normă de poluare inferioară normei EURO 3. În această situație a fost necesar a se întreprinde unele masuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor măsuri corespunzătoare în acest sens, ar fi avut drept consecință transformarea în deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora în România, tara noastră urmând să suporte costurile aferente reciclărilor, în locul țărilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective. Referitor la aplicabilitatea prevederilor constituționale ale art. 148, invocate de instanța de fond, precizează următoarele:
Potrivit art. 1-33 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005: " Legea-cadru europeana este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor".
Totodată, precizează faptul că art. 148 alin. (2) din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Cu privire la prevederile Tratatului de instituire a Comunității Europene, reținute de instanța de fond precizează următoarele:
Incidența în cauză a prevederilor art. 110 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, o apreciază ca fiind inexistentă întrucât taxa de poluare urmează a fi plătită, conform art. 4 din OUG nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România și la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 și art. 9. Totodată, în speța de față, intimatul-reclamant nu se încadrează nici în situațiile de excepție prevăzute de art. 3 alin. 2 din OUG nr. 50/2008, și, ca atare, obligația de plată a taxei de poluare îi revine ca fiind legal datorată.
Prin urmare, dispozițiile art. 90 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene devenit art.110 după consolidarea tratatului au în vedere reglementarea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne.
În același sens, menționează că potrivit jurisprudenței Comunității Europene, art. 110 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene la care se face referire, este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite. Astfel, atât tratatul menționat mai sus, cât și alte acte adoptate de instituții și organe ale Uniunii Europene, cum ar fi Directiva a șasea (Directiva 77/388/CE) nu interzic perceperea unei taxe precum taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, ci doar nasc discuții cu privire la modul de calcul al acestei taxe. În susținerea acestui punct de vedere invocă (astfel cum a precizat) și prevederile art. 33 din Directiva a șasea (77/388/CEE) a Consiliului Comunităților Europene privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată - bază unitară de stabilire, care reglementează: "Fără a aduce atingere altor dispoziții comunitare, dispozițiile prezentei directive nu împiedică niciun stat membru să mențină sau să introducă impozite pe contractele de asigurări, pe pariuri și jocuri de noroc, accize și taxe de timbru și, în general, orice impozite și taxe care nu pot fi caracterizate ca impozite pe cifra de afaceri"". Menționează că această directiva a fost adoptată de Consiliul Comunităților Europene având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, precum și avizele Parlamentului European și Comitetului Economic și Social. De asemenea, precizează că principiul " poluatorul plătește", pe care se bazează și instituirea taxei de poluare, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene. Precizează de asemenea că 16 state membre ale Uniunii Europene practică o taxă care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor (între care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda, Cipru).
Mai mult decât atât, se are în vedere armonizarea la nivel comunitar a regimului fiscal al taxei de poluare, în prezent, fiind în discuție la nivelul Comisiei Europene, un proiect de directive în acest sens, proiect care, după aprobare, va deveni obligatoriu de aplicat pentru toate statele membre.
În ceea ce privește susținerea instanței de fond, respectiv că taxa de poluare introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu, învederează următoarele:
În literatura de specialitate s-a arătat că, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, taxele vamale asupra importurilor sau exporturilor și orice taxe cu efect echivalent cuprind " orice taxe pecuniare, indiferent de mărimea lor și de denumirea sau de modul lor de aplicare, care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naționale sau străine pentru că ele trec o frontieră și care nu sunt taxe vamale în sens strict". (O. M. - D. comunitar, E.. ALL ediția a 3-a, pag. 212).
Rezultă din această interpretare a Curții că de esența taxelor cu efect echivalent taxelor vamale este discriminarea sau nu a unor mărfuri naționale sau străine pentru ca acestea trec o frontieră, în cazul taxei speciale pentru primă înmatriculare a autovehiculului în România această discriminare nefiind fundamentată prin niciun argument de către reclamant. Așadar, taxa se aplică tuturor autovehiculelor care nu au mai fost înmatriculate în România, fie romanești, fie străine. Prin modificările aduse Codului fiscal de către Legea nr. 343/2006 s-a respectat principiul neretroactivității legii, întrucât aceste acte normative nu puteau dispune referitor la autovehiculele anterior înmatriculate în România. În acest caz, legislația arătată se aplică, iar taxa este percepută, pentru o prima înregistrare a autovehiculului în țară și pentru utilizarea pe teritoriul statului și nu pentru că acesta tranzitează o frontiera. În aceeași ordine de idei, învederează instanței că la data de 26.06.2009, Comisia Europeana a emis o scrisoare de punere în întârziere prin care insista ca România să modifice aceste prevederi controversate.
La data de 28.09.2009, autoritățile române au răspuns printr-o scrisoare în care își exprimau poziția față de chestiunea în discuții și, la data de 12.01.2010, au informat comisia cu privire la existența OUG nr. 117/2009 de abrogare, cu începere de la 01.01.2010, a scutirii acordate în temeiul OUG nr. 218/2008.
În acest context, departamentul responsabil al Comisiei Europene este de părere că autoritățile române au luat măsurile necesare pentru a asigura respectarea legislației comunitare și, în momentul de față, legislația română privind taxa de înmatriculare a autovehiculelor este conformă cu art. 110 din TFUE.
Acesta a fost motivul pentru care, departamentul responsabil va propune comisiei clasarea cazului, ceea ce s-a publicat în Jurnalul Oficial al U.E. nr. C29/8 din 05.02.2010. Prin urmare, existența unei taxe de poluare nu este contrară dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de poluare.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită restituirea sumei reprezentând taxa de poluare, în completarea celor de mai sus, învederează că restituirea de sume de la buget la cerere se realizează în condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ori, restituirea solicitată nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, suma fiind plătită în temeiul unui text prevăzut de lege (similar cu taxele percepute pentru eliberarea documentelor de identificare, respectiv carte de identitate, pașaport etc.).
Totodată, menționează că, din textul O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se reține că este vorba de restituirea taxei de poluare numai în anumite condiții, condiții reglementate în art. 8 din OUG nr. 50/2008, astfel:
"(1) Atunci când un autovehicul pentru care s-a plătit taxa în România este ulterior scos din parcul auto național se restituie valoarea reziduală a taxei, calculată în raport cu prevederile legale în vigoare la momentul înmatriculării autovehiculului în România, potrivit prevederilor alin. (2).
(2) Valoarea reziduală a taxei reprezintă taxa care ar fi plătită pentru respectivul autovehicul dacă acesta ar fi înmatriculat la momentul scoaterii din parcul auto național.
(3) Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în baza următoarelor documente:
a) documentul care atestă că solicitantul a fost ultimul proprietar al autovehiculului scos din parcul auto național;
b) dovada radierii din circulație a autovehiculului;
c) documentul care atestă faptul că autovehiculul a fost transferat în alt stat membru sau declarația vamală de export, după caz;
d) certificatul de distrugere a vehiculului, după caz.
(4) Cererea de restituire se depune la autoritatea fiscală competentă.
Din cele de mai sus expuse, coroborate cu prevederile art. 9 din OUG nr. 50/2008, pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, cu modificările și completările ulterioare, rezultă fără dubii că intimatul-reclamant nu se regăsește în niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care solicită ca instanța să considere taxa de poluare achitată de intimatul-reclamant ca legal datorată, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Referitor la plata dobânzii fiscale, reglementată de art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu completările și modificările ulterioare, arată că intimatul-reclamant nu se încadrează în dispozițiile art. 117 Cod procedura fiscală pentru a fi îndreptățit la restituirea sumei de 2191 lei, ci aceasta a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile OUG nr. 50/2008.
Potrivit art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003:
"Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor".
Prin urmare, apreciază că solicitarea privind restituirea sumei de 2191 lei, actualizată cu aplicarea dobânzii fiscale, pe calea prezentei acțiuni, este inadmisibilă.
Menționează ca practica judiciară, că în dosarul_/3/2009 Curtea de Apel București Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal a reținut în mod irevocabil, prin decizia civilă 1026/22.04.2010, că este neîntemeiat capătul de cerere privind dobânda legală.
Referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, solicită instanței respingerea lui, ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) Cod proc. civilă.
Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală, sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.
O alta condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de față nu ne încadrăm în această categorie.
De asemenea, nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina pârâtei pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
În cauză intimatul-reclamant nu invocă niciun motiv de nelegalitate a Deciziei de calcul a taxei pentru suma de 2191 lei, ci caracterul ilicit al dispozițiilor OUG nr. 50/2008, aspect ce nu poate fi reținut în culpa instituției pârâte. Reiterează atât instanței cât și intimatului-reclamant că Administrația Finanțelor Publice S. 2 s-a conformat unor dispoziții legale speciale, în vigoare la acea dată prin emiterea Deciziei de calcul a taxei pentru suma de 2191 lei.
Or, în speță, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste condiții, motiv pentru care solicită respingerea, ca neîntemeiat, și a acestui capăt de cerere.
În drept invocă dispozițiile art. 488 pct. 8 NCPC.
Menționează că în conformitate cu prevederile art. 30 din OUG nr. 80/2013 recursul este scutit de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Solicită judecarea și în conformitate cu, prevederile art. 411 al. 2 din Codul de Procedura Civilă.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în tot a sentinței pronunțată de instanța de fond ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza de recurs, constând în onorariu de avocat în cuantum de 250 lei conform chitanței nr. 452/08.02.2015.
Examinând prezentul recurs, Curtea constată că este neîntemeiat, nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost argumentat de recurenta-pârâtă, întrucât instanța de fond a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material, prin raportare la situația de fapt și la dispozițiile legale în vigoare.
Din analiza înscrisurilor atașate la dosarul tribunalului, se constată că taxa litigioasă a fost percepută la data de 11.08.2009, fiind achitată pentru un autoturism a cărui primă înmatriculare a intervenit în anul 2005 într-un alt stat membru al Uniunii Europene, perceperea taxei pe poluare fiind făcută sub incidența OUG nr. 50/2008, publicată în M. Of. nr. 327/25.04.2008 și care a intrat în vigoare la 01.07.2008.
Contrar susținerilor recurentei, în mod legal instanța de fond a instituit în sarcina pârâtei AFP S. 2 obligația de restituire a taxei pe poluare, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008 pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10, N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în hotărârea N., instanța din Luxemburg a arătat că „(26) (…) o reglementare precum O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre. (27). Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 208/2008, O.U.G. nr. 218/2008, O.U.G. nr. 7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia. (28) În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Considerentele CJUE susțin în mod evident concluzia efectului descurajant al taxei pe poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, relativ la importul și punerea în circulație în România a autovehiculelor de ocazie cumpărate din alte state membre.
Dată fiind invocarea contrarietății legislației interne față de prevederile art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, Curtea reține că, prin art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția României, revizuită în 2003, se prevede că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. De asemenea, prin dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României se prevede că legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform alin. 4 al aceluiași articol, jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de CJCE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a (9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . TCE, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de către puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
În ceea ce privește dreptul unional aplicabil în cauză, Curtea reține că, potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor încasate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (cauza 199/82-San Giorgio, cauza 62/93-BP Soupergaz, cauzele reunite 441/98 și 442/98-Michailidis).
Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței Curții, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului unional sunt regulile naționale, care, însă, trebuie să respecte principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european).
Raportat la jurisprudența mai sus indicată, Curtea constată că dreptul fiscal român nu prevede vreun remediu special care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor și impozitelor încasate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului unional. În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea că, în temeiul art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României și art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală, să solicite restituirea taxei încasate „prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale”, fiind îndreptățiți, astfel cum corect a reținut prima instanță prin raportare la decizia pronunțată de Curtea Europeană de Justiție în cauza C-565/2011 – M. I., și la recuperarea pierderilor reprezentate de indisponibilizarea sumelor plătite fără temei legal, începând cu data la care au fost plătite, dreptul Uniunii opunându-se unui regim național care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea sa la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a respectivei taxe.
Reținând și că prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod, întrucât parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă, Curtea, în baza art. 496 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
Dată fiind soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea va obliga recurenta să plătească intimatului-reclamant cheltuieli de judecată în sumă de 250 lei, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 2 A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 7686/20.11.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a II a C. Administrativ Și Fiscal, în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. C..
Obligă recurenta la plata către intimat la suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. A. G. O. S. H. P.
GREFIER,
C. I. Ș.
Red./tehnored./ 4 ex./ H.P. /Tehnored.
Tribunalul București Secția a II a C. Administrativ Și Fiscal
Judecător de fond: C. A.
| ← Custodie publică - prelungire. Sentința nr. 718/2015. Curtea... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 2460/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
