Despăgubire. Decizia nr. 408/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2015

Decizia nr. 408/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-01-2015 în dosarul nr. 5751/2/2014

DOSAR NR._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA CIVILĂ NR. 408

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 26.01.2015

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE: C. F. P.

JUDECĂTOR: M. C. I.

JUDECĂTOR: G. L. Z.

GREFIER: R. B.

Pe rol se află soluționarea cererii de revizuire formulată împotriva Deciziei civile nr. 4981/11.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ *, de revizuenții T. M. A. Z. și T. M. S. V., în contradictoriu cu intimatele C. Națională pentru Compensarea Imobilelor și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigarea a cauzei, la ordine, se prezintă revizuenții T. M. A. Z. și T. M. S. V., prin avocat A. A. - A., care depune delegație de substituire la dosar, fila 23, lipsă intimatele C. Națională pentru Compensarea Imobilelor și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea constată că prin decizia atacată prin revizuire, pronunțată pe data de 11 noiembrie 2013, s-a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 4 și 34 din Legea nr. 165/2013, solicită reprezentantului revizuenților să precizeze dacă s-a pronunțat o decizie în acest sens.

Revizuenții T. M. A. Z. și T. M. S. V., prin avocat, nu cunoaște dacă a fost redactată, însă soluția apare pe site-ul Curții Constituționale. Este vorba de Decizia nr. 404/03 iulie 2014 a Curții Constituționale, pronunțată în dosarul nr. 24D/2014, prin care excepția invocată în prezenta cauză a fost respinsă ca devenită inadmisibilă, în considerarea faptului că și-a expus punctul de vedere Curtea Constituțională pe textele de lege cu privire la care s-a invocat excepția prin Decizia nr. 269/2014. Solicită lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței pentru a depune soluția dată.

Curtea dispune lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței pentru a depune soluția dată cu privire la soluția dată de Curtea Constituțională pe excepția de neconstituționalitate, invocată de revizuenți.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigarea a cauzei, la sfârșitul ședinței, se prezintă revizuenții T. M. A. Z. și T. M. S. V., prin avocat A. A. - A., care depune delegație de substituire la dosar, fila 23, lipsă intimatele C. Națională pentru Compensarea Imobilelor și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Revizuenții T. M. A. Z. și T. M. S. V., prin avocat, depun Decizia nr. 404/03 iulie 2014 a Curții Constituționale.

Curtea acordă cuvântul revizuenților pe admisibilitatea cererii de revizuire și pe fondul recursului.

Revizuenții T. M. A. Z. și T. M. S. V., prin avocat, apreciază că este admisibilă cererea de revizuire, având în vedere Decizia nr. 404/2014 a Curții Constituționale, prin care s-a respins ca devenită ca devenită inadmisibilă excepția invocată de revizuenți, întrucât s-a mai pronunțat odată Curtea Constituțională pe aceleași texte de lege pe care au solicitat și ei să se pronunțe, deși la momentul la care au invocat excepția de neconstituționalitate și aceasta a fost transmisă spre soluționare Curții, era admisibilă excepția, deoarece Curtea Constituțională nu se pronunțase la momentul respectiv. Raportat la aceste aspecte și la faptul că există o soluție prin care sunt declarate neconstituționale textele de lege pe care s-a pronunțat instanța prin decizia pe care o solicită să fie revizuită, vizând faptul că acestea nu sunt aplicabile dosarelor aflate în cursul judecății, consideră că este admisibilă cererea lor de revizuire și că se impune admiterea acesteia, admiterea formală a recursului declarat împotriva sentinței instanței de fond, deși recursul nu este al său, ci al pârâtei C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, dar nu există altă posibilitate pentru a tranșa în mod corect chestiunea dedusă judecății. Urmare admiterii recursului, solicită să se procedeze potrivit mențiunilor Curții Constituționale din considerentele Deciziei nr. 269/2014, în sensul în care se impune obligarea pârâtei C. Națională pentru Compensarea Imobilelor la soluționarea dosarului lor, conform dispozițiilor Legii nr. 165/2013. De altfel, a observat că aceasta este și practica, constantă, a Curții de Apel București în cererile de revizuire de același fel. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Curtea rămâne în pronunțare pe admisibilitatea cererii de revizuire și pe fondul recursului.

CURTEA,

Deliberând asupra cererii de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.1230/22.02.2012, pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal a dispus: admite în parte acțiunea formulată de reclamanții T. M. A. Z. și T. M. S. V., în contradictoriu cu pârâtele C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR (CCSD) și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR (ANRP); obligă pârâta CCSD la transmiterea către evaluator a dosarului de despăgubiri nr._/CC; obligă pârâta CCSD la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire în dosarul nr._/CC, în condițiile art. 16 alin. 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005; respinge ca neîntemeiate celelalte capete de cerere; obligă pârâta CCSD la 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.

În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Curtea că prin cererea înregistrată la data de 27.06.2011, reclamanții T. M. - A. - Z. si T. M. - S. - V. (in calitate de moștenitori ai lui T. P.-D.) au chemat in judecata pârâții STATUL R., reprezentat prin C. CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și A. NAȚIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtul STATUL R. reprezentat prin C. CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR să transmită dosarul aferent Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 8159/25.05.2007 privind propunerea de acordare de masuri reparatorii in echivalent pentru apartamentele vândute in baza Legii nr. 112/1995, respectiv: apartamentul nr. 1 situat la parter, vândut conform contractului de vânzare-cumpărare nr.3301/_/1997, apartamentul nr. 2 situat la etajul 1, vândut conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3302/_/1997 și apartamentul nr. 2 situat la etajul 1, vândut conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3300/_/1997, cu cota de teren aferenta in suprafața de 122,14 mp, situate in imobilul din București, .. 8, sectorul 1 către un evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare; să oblige pârâtul STATUL R. reprezentat prin C. CENTRALA PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR să emită decizia reprezentând titlul de despăgubiri; să oblige pârâta A. NAȚIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR să emită un titlu de plată si/sau un titlu de conversie; să oblige pârâta A. NAȚIONALA PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR să acorde despăgubiri în numerar.

Prin întâmpinările depuse, pârâtele au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea efectivă a soluției pronunțate, Curtea a reținut că prin Dispoziția nr. 8159/25.05.2007 emisă de Primarul General al Municipiului București în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a propus acordarea în favoarea autorului reclamanților, T. P. D., de măsuri reparatorii în echivalent pentru trei apartamente și terenul aferent situate în București, .. 8, sector 1, ce nu pot fi restituite în natură. Dosarul aferent dispoziției menționate a fost transmis Secretariatului CCSD, fiind înregistrat sub nr._/CC iar, ulterior CCSD a condiționat trimiterea dosarului la evaluare de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor.

Curtea apreciază că există un refuz nejustificat al pârâtei CCSD în privința transmiterii către evaluator a dosarului administrativ nr._/CC, dat fiind că nu există dispoziții legale care să condiționeze trimiterea dosarului la evaluare de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor. Dispozițiile art. 16 alin. 5 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd cu claritate că dosarele în care se constată respingerea în mod întemeiat a cererii de restituire în natură vor fi transmise evaluatorului în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Cum din actele dosarului nu rezultă că CCSD ar fi apreciat drept nelegală respingerea cererii de restituire în natură pentru cele trei apartamente și terenul aferent situate în București, .. 8, sector 1, în temeiul art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 16 alin. 5 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, Curtea obliga CCSD la transmiterea către evaluator a dosarului administrativ nr._/CC și la emiterea titlului de despăgubire în același dosar, în condițiile art. 16 alin. 7 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (respectiv cu posibilitatea recunoscută de lege CCSD de a trimite dosarul spre reevaluare).

Curtea respinge ca neîntemeiate celelalte capete de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei ANRP la emiterea titlului de plată și/sau a titlului de conversie, precum și la plata despăgubirilor în numerar, în condițiile în care nu se poate reține un refuz nejustificat al acestei autorități de a soluționa cererea reclamanților. Aceasta întrucât titlul de plată și titlul de conversie reprezintă modalități de valorificare a titlului de despăgubire, ceea ce înseamnă că în lipsa acestuia din urmă nu se poate susține refuzul nejustificat de emitere a titlului de plată și/sau a titlului de conversie și, în mod evident, nici refuzul nejustificat al acordării despăgubirilor în numerar.

În temeiul art. 274 alin. 1, 3 și art. 276 C.pr.civ. Curtea obligă pârâta CCSD la 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, sumă reprezentând contravaloarea parțială a onorariului de avocat.

Împotriva acestei sentințe, ce i-a fost comunicată la 24.07.2012, a declarat recurs, înregistrat la data de 02.08.2013, partea pârâtă C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii promovate de reclamanți, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

În motivare, a arătat recurenta că față de disp. art. 299 si urm., art. 304 pct. 9, art. 304¹ C.pr.civ. sentința civilă nr. 1230/2012 pronunțată la 22.02.2012 este netemeinică și nelegală.

A apreciat recurenta că instanța de fond în mod greșit a reținut faptul că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul rezonabil reglementat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la admiterea capătului de cerere privitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, instanța în mod netemeinic a stabilit suma de 1000 lei.

A invocat în acest sens recurenta – pârâtă disp. art. 275 C.pr.civ., susținând că în cauză C. Centrală a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantului și pretențiile acestuia, și, în consecință, capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiat.

În cazul în care se va aprecia că nu se impune respingerea acestui capăt de cerere, a solicitat recurenta micșorarea cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 alin 3 C.pr.civ. Astfel, cuantumul de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată este destul de mare. Art.274 alin. 3 C.pr.civ. instituie o limitare în ceea ce privește onorariul de avocat, tocmai pentru a se asigura o echivalență între munca prestată și onorariu, și pentru a fi respectată. A invocat în argumentare dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr.492/08.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr.583/05.07.2006. Și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, s-a menționat faptul că nu se opun acțiunii formulate de reclamanți, ci doar au precizat faptul că vor respecta dispozițiile legale.

În drept, s-au invocat Legea nr. 10/2001, republicată, Legea nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, O.U.G nr. 4/2012, Legea nr.117/2012, art. 299 și urm., art. 304 alin.9, art. 304¹ C.pr.civ.

Dosarul s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de C. administrativ și fiscal sub nr._ .

Prin încheierea din 19.02.2013, Înalta Curtea de Casație și Justiție – Secția de C. administrativ și fiscal a dispus în temeiul art. XXIII alin. 2 și 4 din Legea nr. 2/2013 scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului, pe cale administrativă, la Curtea de Apel București.

Dosarul s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. administrativ și fiscal sub nr._ *.

Prin încheierea de la termenul din data de 17.06.2013, Curtea a luat act de transmisiunea calității procesuale de la C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, pe care a citat-o.

La data de 27.09.2013, recurenta a depus note de ședință, prin care a precizat că, raportat la modificarea cadrului legal privind restituirea proprietăților, înțelege să invoce excepția prematurității cererii de chemare în judecată.

În motivare, a arătat că în perioada 15.03._13 procedura de evaluare și emitere a deciziilor reprezentând titluri de despăgubire a fost suspendată în temeiul OUG nr. 4/2012. Prin această suspendare s-a urmărit implementarea Hotărârii C.E.D.O. din cauza pilot M. A. și alții împotriva României, dar și blocarea operațiunilor mai sus amintite, pentru intervalul de timp necesar, atât pentru reformarea legislației în acest domeniu, cât și pentru găsirea resurselor financiare necesare plății despăgubirilor. În aceste condiții, practica judiciară a statuat cu caracter de principiu că solicitările având ca obiect obligarea la emiterea titlurilor de despăgubire de CCSD sunt premature, dreptul fiind afectat de un termen suspensiv, până la împlinirea căruia obligația corelativă acestui drept nu se poate executa.

Ca urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr. 278/17.05.2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege, conform căruia: „dispozițiile prezentei legi se aplică (...) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Totodată, se înființează C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Conform art. 17 alin.1 lit. a - b din lege, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.

În privința termenului în care C. Națională are obligația de a soluționa dosarele de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, art. 34 alin. (1) stabilește un termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi. Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. 2, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței de judecată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea cererii sale.

Din analiza coroborată a celor două texte de lege menționate, legiuitorul a stabilit, pe de o parte, un termen prohibitiv și absolut de 60 de luni, care împiedică formularea cererii înainte de împlinirea lui, iar, pe de altă parte, un termen imperativ (peremptoriu) și absolut de 6 luni a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, orice cerere de chemare în judecată formulată anterior împlinirii termenului prohibitiv de 60 de luni trebuie respinsă ca fiind prematur formulată.

Referitor la situația dosarului de despăgubire aferent Dispoziției nr.8159/2007 emisă de Primăria mun. București și înregistrat sub nr._/CC, recurenta arată că s-a constatat necesară completarea acestui dosar cu următoarele înscrisuri: a) certificat de moștenitor în original sau copie legalizată de pe urma domnului T. P. D.; b) înscrisuri din cuprinsul cărora să rezulte destinația întregii suprafețe de teren la data preluării abuzive precum și, după caz, suprafața aferentă fiecărei destinații în parte, iar în situația în care terenul sau o parte din acesta avea destinația "agricol" la data preluării abuzive, dovada că soluționarea notificării s-a realizat cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, respectiv o adeverință din care să reiasă suprafața totală reconstituită după autori și localitățile în care a avut loc reconstituirea cu condiția ca această suprafață să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar.

Având în vedere lipsa înscrisurilor solicitate, potrivit dispozițiilor art. 32 al Legii nr. 165/2013 se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege. Pe cale de consecință, în situația în care nu vor fi depuse documentele solicitate înăuntrul termenului anterior amintit, Secretariatul Comisiei Naționale va proceda la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii doar în baza Dispoziției.

Termenul de decădere prevăzut de art. 32 al Legii nr. 165/2013 poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei care se consideră îndreptățită sau a reprezentantului legal, prin decizia conducătorului entității învestite de lege sau a persoanei împuternicite de către acesta, o singură dată, pentru o perioadă de 60 de zile, în situația în care persoana care se consideră îndreptățită face dovada efectuării unor demersuri privind completarea dosarului în raport cu alte instituții. Cererea de prelungire se va formula în interiorul termenului de 90 de zile prevăzut de lege și va fi însoțită de dovada demersurilor întreprinse.

În aceste condiții, pretențiile reclamanților, astfel cum au fost formulate, nu își mai găsesc justificare legală în condițiile noului cadrul legislativ instituit prin Legea nr.165/2013, dosarul aferent Dispoziției nr.8159/2007 urmând a se soluționa cu respectarea procedurilor din noua lege.

Cu privire la obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, această solicitare nu își mai găsește rațiunea prin prisma noilor reglementări aduse de art.17 alin.1 și art.21 alin.6 si 9 din Legea nr.165/2013.

A reluat totodată partea recurentă chestiunea cheltuielilor de judecată, acordate la fond în limita sumei de 1000 lei.

În drept, au fost invocate Legea nr.10/2001 rep., O.U.G nr.4/2012, Legea nr.117/2012, Legea nr.165/2013, art. 304 pct. 9, art. 304¹ C.pr.civ.

Legal citat, intimații-reclamanți și intimata – pârâtă nu au formulat întâmpinare, dar intimații – reclamanți s-au prezentat prin avocat ales la judecarea recursului, formulând la data de 03.10.2013 o cerere prin care au invocat excepția de neconstituționalitate a art. 4 și art. 34 din Legea nr. 165/2013.

Au arătat intimații – reclamanți că sunt îndeplinite condițiile stabilite de lege pentru invocarea acestei excepții și pentru sesizarea Curții Constituționale.

Astfel, art. 4 din Legea nr. 165/2013, potrivit căruia dispozițiile acestei legi se aplică cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor si ale art. 34 alin. 1 potrivit cărora dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni, încalcă dispozițiile: - art. 15 alin. 2 din Constituție privind universalitatea; - art. 16 alin. 1 si alin. 2 din Constituție privind egalitatea în drepturi; c) art. 21 alin. 2 si 3 din Constituție privind accesul liber la justiție; d) art. 53 alin. 1 și 2 din Constituție privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

In drept, au fost invocate disp. art. 29-33 din Legea nr.47/1992, art. 244 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ.

La data de 07.11.2013, recurenta – pârâtă CNCI a depus la dosar o cerere prin care a formulat punct de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de partea adversă.

Cu titlu prealabil, recurenta – pârâtă a arătat că pe fondul complexității legilor anterioare de restituire a proprietăților preluate abuziv în perioada regimului comunist, incoerențelor legislative și jurisprudențiale care s-au produs ca urmare a modificărilor legislative aduse de-a lungul timpului în acest domeniu, precum și numărului mare de cereri de restituire rămase nesoluționate (aproximativ 200.000 de dosare aflate în diverse stadii de soluționare la nivelul autorităților administrației publice locale sau la nivelul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților) s-a impus necesitatea adoptării unui cadru normativ unitar pentru urgentarea și finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a bunurilor imobile preluate abuziv în perioada regimului comunist în România, atât în ceea ce privește terenurile (agricole sau forestiere), cât și construcțiile. Lipsa de eficiență a sistemului de restituire a proprietăților în România a fost constatată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), pe rolul căreia există numeroase cauze (aproximativ 3000) îndreptate împotriva statului român care au ca obiect încălcarea dreptului de proprietate, garantat de articolul din Protocolul adițional nr. la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, CEDO a decis să inițieze față de România procedura pilot în cauzele repetitive de acest gen aflate pe rolul său, fiind, astfel, selectate cauzele A. și P. împotriva României și S. împotriva României.

De altfel, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "legislator pozitiv". (a se vedea cauza Broniowski contra Poloniei)

Față de criticile de neconstituționalitate aduse prevederilor Legii nr.165/2013 raportat la dispozițiile art. 21 alin. 1,2,3 din Constituția României, CNCI a considerat că nu poate fi reținută, întrucât prin articolul 41 din Legea nr. 165/2013 nu se neagă existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile și nici nu se refuză punerea în executare a acestora, ci doar se stabilește o modalitate de executare, justificată de necesitatea adoptării unui cadru normativ accesibil și previzibil, a unor reguli de procedură clare, simplificate și eficiente, unificate într-un singur act normativ în vederea finalizării procesului de restituire.

Astfel, având în vedere faptul că vechile reglementări în materie s-au dovedit a fi ineficiente, s-a considerat necesar ca sfera de aplicare a noii legi să cuprindă toate situațiile privind cererile nesoluționate până în prezent.

În ceea ce privește plata în tranșe anuale, este de menționat și faptul că, potrivit principiilor aplicate de către Curtea Europeană, măsura eșalonării este una acceptabilă, și chiar sugerată de către instanța de la Strasbourg prin hotărârea-pilot, fiind o măsură susceptibilă de "a asigura un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității".

Astfel, având în vedere necesitatea respectării atât a angajamentelor asumate de statul român prin acordurile de împrumut încheiate cu partenerii externi (C. Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială) în ceea ce privește țintele de deficit bugetar, cât și a obiectivului de deficit structural prevăzut prin Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanță în cadrul Uniunii Economice și Monetare semnat și de România la 2 martie 2012, dar și importanța și volumul obligațiilor financiare concurente ale statului, măsura eșalonării plății despăgubirilor este singura care face posibilă executarea integrală a acestora.

În absența unei norme care să consacre modalități de plată în mod eșalonat a despăgubirilor stabilite, în prezent sunt declanșate proceduri individuale de executare silită care, în mod inevitabil, au ca efect blocaje în funcționarea instituțiilor publice și care duc la soluționarea selectivă a măsurilor reparatorii pentru un număr mic de dosare și beneficiari.

Situația extraordinară ce obligă la adoptarea unor soluții de aceeași natură este generată de imposibilitatea de a asigura sumele suplimentare pentru plata tuturor despăgubirilor acordate în urma aplicării Legii nr. 165/2013, fără afectarea echilibrului bugetar.

Plata eșalonată a creanțelor asupra statului nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care un stat o poate aplica.

Reglementarea propusă nu are ca efect privarea dreptului de proprietate garantat și ocrotit prin legea fundamentală, ci doar stabilește o modalitate prin care statul român garantează realizarea dreptului persoanelor fizice.

După cum reiese și din nota de fundamentare, în momentul de față, cuantumul despăgubirilor stabilite în dosarele aprobate de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . noii legi, precum și cea stabilită prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a noii legi, este de cca. 2,5 mld. lei.

În aceste condiții, este necesară crearea unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidența noii legi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Decizia din 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții impotriva României, a reținut că nu se poate aprecia că însăși substanța dreptului reclamanților a fost afectată, iar eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă (paragraful 51). De asemenea, a apreciat că echilibrul dintre interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neexistând vreo dovadă potrivit căreia Guvernul nu ar avea intenția să respecte calendarul de plăți (paragrafele 49 - 50).

Concluzia care se impune este aceea că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubiri lor stabilite prin hotărârile judecătorești pronunțate. Măsura criticată este mai degrabă una prin care se garantează realizarea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, în sensul Convenției, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile respectării țintei de deficit bugetar asumate. Rezultă că prin eșalonarea stabilită statul nu afectează esența dreptului de proprietate, nu aduce atingere substanței acestui drept și cu atât mai puțin nu neagă existența acestuia.

Scopul acestui act normativ nu este acela de a crea un climat de incertitudine juridică.

Prin invocarea excepției de neconstituționalitate, se solicită, în fapt, modificarea normei legale criticate. Mai mult, susținerile reclamanților sunt în contradicție cu dispozițiile art. 146 din Constituție și cu cele ale Capitolului III din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituțională verifică, în cadrul controlului de constituționalitate, conformitatea legilor și a ordonanțelor Guvernului cu dispozițiile și principiile constituționale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.

Modificarea conținutului unei norme juridice este atributul exclusiv al legiuitorului, in temeiul prevederilor art. 61 alin. 1 din Constituție.

Totodată, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, aceasta nu numai că nu s-ar putea pronunța asupra aspectelor practice pe care le-ar presupune o apreciere a oportunității acordării vreunei măsuri reparatorii, dar, în principiu, n-ar putea să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel legiuitor pozitiv.

Dispozițiile Legii nr. 165/2013 nu prevăd o limitare a accesului la justiție a persoanelor îndreptățite până la soluționarea tuturor cererilor de restituire, ci stabilesc în sarcina entităților competente să soluționeze cererile formulate în temeiul legilor ce vizează restituirea proprietăților termene de soluționare a acestora.

Față de criticile de neconstituționalitate aduse prevederilor Legii nr.165/2013 raportat la dispozițiile art. 53 din Constituția României, CNCI a apreciat că referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, această critică nu poate fi reținută, cătă vreme prin instituirea termenelor de soluționare a notificărilor, nu au fost afectate în niciun fel drepturile și libertățile persoanelor și evident, posibilitatea exercitării acestor drepturi. Faptul că în aplicarea dispozițiilor legale, se impune respingerea acțiunilor în instanță ca premature până la împlinirea termenului de 60 de luni, aceasta se datorează faptului că se urmărește evitarea unui proces care după împlinirea termenului stabilit de lege, ar fi rămas fără obiect, prin soluționarea notificării. Așadar, dreptul în materialitatea lui cât și posibilitatea exercitării acestuia subzistă, fără a i se fi adus vreo atingere ori restrângere.

Având în vedere cele de mai sus, a considerat recurenta – pârâtă că excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 165/2013 este neîntemeiată.

Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ.(1865) rap. la art. X și art. XXIII din Legea nr. 2/2013, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ.(1865), reține următoarele:

Preliminar, în cauză trebuie efectuată o delimitare între (A) motivele expuse de partea recurentă prin cererea de recurs depusă la data de 02.08.2012 și (B) motivul de recurs de ordine publică vizând efectul Legii nr. 165/2013, însușit de partea recurentă prin notele de ședință depuse la dosar prin serviciul registratură la data de 27.09.2013.

(A) În ce privește motivele invocate inițial de partea recurentă – pârâtă prin cererea de recurs înregistrată la data de 02.08.2012, privind capetele de cerere vizând desemnare evaluator și emitere titlu de despăgubiri, Curtea le apreciază ca nefiind fondate.

Deși este adevărat că Legea nr. 247/2005 nu prevedea un termen limită în care să fie parcursă întreaga procedură, finalizată prin emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, această împrejurare nu trebuie interpretată în sensul că autoritatea competentă poate amâna nejustificat efectuarea demersurilor necesare, în condițiile în care nu există niciun impediment care să reprezinte un motiv obiectiv de amânare. Pe de altă parte, Curtea are în vedere și împrejurarea că, în lipsa unui termen stabilit de lege, decizia reprezentând titlu de despăgubire trebuie emisă într-un termen rezonabil care se calculează însumând durata procedurilor administrative care trebuie parcurse de partea reclamantă; or, în cazul de față, notificarea fiind formulată în anul 2001, apare necesitatea evitării unei întârzieri nejustificate a pârâtei în finalizarea procedurii, prin emiterea actului administrativ.

Cât privește pretinsa prematuritate a cererii de chemare în judecată raportat la disp. OUG nr. 4/2012, Curtea reține că, deși a intervenit o suspendare a procedurilor de evaluare, respectiv de emitere a titlurilor de despăgubire, totuși obligația autorității pârâte de a urma întocmai etapele instituite de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 s-a născut anterior adoptării și intrării în vigoare a OUG nr. 4/2012, ea devenind actuală anterior acestui din urmă moment, motiv pentru care analiza incidenței actului normativ invocat putea prezenta relevanță cât privește fondul cauzei, respectiv la stabilirea termenului de executare în cond. art. 18 alin. 6 rap. la art. 24 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

(B) Cu privire la motivul de recurs de ordine publică indicat mai sus, Curtea reține că potrivit art.20 alin. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data pronunțării sentinței civile recurate), „1) Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare. (2) Recursul suspendă executarea și se judecă de urgență.”. Din interpretarea acestor dispoziții, Curtea constată că în materia contenciosului administrativ legiuitorul a înțeles să deroge de la principiile procedurii civile de drept comun, respectiv art. 376 și art. 377 C.pr.civ. (1865), în sensul că prezintă caracter executoriu și, astfel, autoritate de lucru judecat, doar hotărârea definitivă și irevocabilă, iar nu și cea cu privire la care nu s-a împlinit încă termenul de recurs sau nu a fost încă judecat recursul declarat. În aceste condiții, Curtea arată că eventualele drepturi recunoscute în beneficiul părții reclamante prin sentința pronunțată de instanța de contencios administrativ de fond sunt susceptibile de a fi exercitate, doar în măsura și sub condiția respingerii recursului părții adverse.

Reține totodată Curtea publicarea în Monitorul Oficial nr.278/17.05.2013 a Legii nr. 165/2013, intrată în vigoare la data de 20.05.2013, act normativ în raport de ale cărui dispoziții măsurile de remediere solicitate de partea intimată-reclamantă nu mai pot fi validate.

Astfel, relativ la incidența actului normativ menționat asupra cauzei de față, se va avea în vedere art. 4 din Legea nr. 165/2013, conform căruia „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”.

Prin urmare, se constată că aceste dispoziții legale au devenit aplicabile inclusiv situației părții reclamante, căreia i se impune respectarea unei alte proceduri administrative de soluționare.

Nu în ultimul rând, urmează a fi avute în vedere și dispozițiile art. 41 din legea menționată, care prevăd că „plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014. (…) (5) Obligațiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21.”. Analizând textul de lege, Curtea reține că, și în cazul existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a dispus deja obligarea CCSD la emiterea titlului de despăgubire, executarea acesteia are loc tot în condițiile art.21 deci, cu atât mai mult, în cazul în care nu există o hotărâre irevocabilă procedura din art.21 se impune cu necesitate.

Or, art. 21 alin. 5 – 9 din Legea nr. 165/2013 prevede că „(5) Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante. (6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. (7) Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6). (8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, C. Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7). (9) În cazul validării deciziei entității învestite de lege, C. Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv”.

A fost introdusă așadar o nouă etapă - a verificării dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului, iar etapa evaluării se realizează într-o procedură diferită de cea anterioară și s-a introdus obligativitatea validării și a stabilirii punctajului și, tot cu titlu de noutate, se emite decizie de compensare prin puncte.

Curtea va constata așadar că, deși unele etape ar putea fi echivalate prin raportare la noua procedură, acest act normativ conține și dispoziții cu caracter de noutate, care trebuie respectate, interzicând recurentei - pârâte să emită direct decizia de despăgubire, anterior parcurgerii lor.

Față de cele arătate în precedent, Curtea apreciază că soluția de pronunțat este în sensul admiterii recursuluiprin raportare la disp. art. 312 C.pr.civ. (1865) și art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii ca nefondate a capetelor de cerere privind obligarea CCSD la transmiterea către evaluator a dosarului de despăgubiri nr._/CC și emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri în același dosar, cu menținerea în rest a sentinței recurate.

Totodată, în raport de disp. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea de apel constată invocarea în fața sa a unei excepții de neconstituționalitate a disp. art. 4 și 34 din Legea nr. 165/2013, față de prevederile art. 15 alin. 2, art. 16 alin. 1 și 2, art. 21 alin. 2 și 3, art. 53 alin. 1 și 2 din Constituția României.

În drept, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 rep., „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale (…)”.

Astfel, în cauză Curtea de apel apreciază ca fiind îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate: 1) excepția este ridicată în fața unei instanțe de judecată, respectiv Curtea de Apel București; 2) excepția de neconstituționalitate are legătură cu soluționarea cauzei, disp. Legii nr. 165/2013 fiind reținute de instanța de recurs în scopul judecării cauzei de față; 3) excepția este invocată de o parte, respectiv intimatul – reclamant; 4) excepția de neconstituționalitate privește o lege în vigoare; 5) nu rezultă că prevederile contestate de partea intimată – reclamantă ar fi fost declarate neconstituționale de Curtea Constituțională printr-o decizie anterioară.

În ce privește punctul de vedere al instanței asupra excepției, Curtea de Apel apreciază că acesta este obligatoriu față de disp. art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 rep. doar în măsura în care excepția de neconstituționalitate ar fi fost invocată de oficiu, pentru motivarea încheierii de învestire, iar în celelalte ipoteze, anume atunci când titularul excepției este una dintre părțile litigante, instanța de judecată are facultatea de a prezenta o opinie. În cauza de față, pe fondul expunerii detaliate de către părți a argumentelor favorabile și defavorabile excepției de neconstituționalitate, Curtea de apel se limitează la justificarea admisibilității sesizării Curții Constituționale în raport de disp. art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum a procedat mai sus.

Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire revizuenții T. M. A. Z. și T. M. S. V., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 1230/22.02.2012 pronunțată de C.-Secția de C. Administrativ și Fiscal în sensul obligării intimatei CNCI la evaluarea imobilului și emiterea deciziei de compensare prin puncte a imobilului situat în ..8, sectorul 1, București.

Examinând motivele cererii de revizuire, Curtea o constată fondată și o va admite, schimbând în parte Decizia civilă nr. 4918/11.11.2013 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Curtea reține că dispozițiile speciale ale Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la data pronunțării sentinței de fond), se completează, în ceea ce privește procedura administrativă reglementată, cu dreptul comun în materia contenciosului administrativ, respectiv Legea nr.554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Or, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin 1 teza a doua din acest act normativ, „(…), se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative.”

Curtea consideră că în contextul Legii nr.165/2013, sunt necesare verificarea existenței dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului revendicat, aprecierea cu privire la întinderea acestui drept, evaluarea despăgubirilor cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, se ajunge la concluzia că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate și la emiterea deciziei de compensare în puncte, în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțarea deciziei

Curtea observă justețea și caracterul imperativ al argumentelor folosite de judecătorii Curții Constituționale în Decizia nr.269/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la art. 7 alin. (1), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16, art. 17 alin. (1) lit. a), art. 21 alin. (6) și (8), art. 31 alin. (5), art. 34 alin. (1), art. 35 alin. (2) și art. 50 lit. b) teza întâi din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Curtea observă că se ridică problema constituționalității prevederilor de lege criticate din perspectiva situației acțiunilor introduse la instanțe înainte de . Legii nr. 165/2013, care erau pendinte la momentul intrării în vigoare a legii, și în care instanțele pun în discuție aplicarea termenelor prevăzute de art. 34 alin. (1) din legea amintită. În ce privește acest tip de cauze, Curtea constată că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este de natură să încalce egalitatea armelor, ca garanție a dreptului la un proces echitabil, în ipoteza în care se interpretează că termenele prevăzute de acesta sunt aplicabile și proceselor aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a legii. Astfel, Curtea reține că ipoteza în care se pune în discuție constituționalitatea art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este cea în care instanța de contencios administrativ este sesizată în condițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 de persoana îndreptățită, nemulțumită de nesoluționarea de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarului transmis de entitatea deținătoare (în lipsa unui termen prevăzut de lege în care aceasta să fie obligată să emită o decizie), nesoluționare asimilată - potrivit art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 - unui refuz nejustificat, susceptibil de a fi contestat în fața instanței de contencios administrativ competente. Curtea constată că, prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a instituit în beneficiul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor un termen pentru soluționarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, termen cu o durată semnificativă, de 5 ani, care se adaugă la intervalul de timp deja scurs de la momentul înregistrării dosarelor până la introducerea cererii de chemare în judecată, în care autoritatea administrativă a trenat soluționarea acestora. Aplicarea în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești a termenelor instituite prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 are ca efect, în interpretarea dată acestora de instanțele chemate să le aplice, respingerea ca "devenite premature" a acțiunilor introduse de persoanele îndreptățite la obținerea de despăgubiri, fiind anihilate, practic, demersurile judiciare întreprinse de acestea în scopul reconstituirii dreptului de proprietate, consecutiv cu obligarea acestora la parcurgerea procedurii administrative, reglementată în prezent prin dispozițiile aceluiași text de lege. În acest context, Curtea observă că, deși desfășurarea și finalizarea procesului fuseseră prefigurate și anticipate de reclamant, într-un anumit cadru normativ, existent la momentul inițierii acestuia, cursul procesului este alterat ca urmare a intervenirii unei norme noi, care modifică regulile pe care ar fi trebuit să le aibă în vedere instanța în soluționarea acestuia. Or, interpretarea prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că ar fi aplicabile și cauzelor pendinte le conferă caracter neconstituțional, întrucât determină modificarea cursului procesului chiar în timpul judecării sale, creând doar pentru una dintre părțile aflate în proces o situație mai favorabilă. Mai mult decât atât, Curtea observă că regimul mai avantajos, apt să conducă la o soluție favorabilă, profită unei instituții a statului, care este pârâtă într-un proces.

În acest sens, Curtea reține că, pentru a contracara riscul menționat al apariției unui dezechilibru procesual și pentru a conferi, în același timp, eficacitate măsurilor de finalizare a procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, instanța de contencios administrativ sesizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 va trebui să pronunțe - în acord cu dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care precizează soluțiile pe care le poate da instanța - o hotărâre prin care să instituie în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor obligația de a verifica existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia și de a evalua despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, aceasta ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate, precum și de a emite decizia de compensare în puncte a acestora. C. Națională pentru Compensarea Imobilelor va trebui să ducă la îndeplinire obligațiile impuse de instanță în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, astfel cum prevede art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Așadar, în ce privește litigiile aflate deja pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, judecătorul cauzei va trebui să urmărească păstrarea echilibrului procesual, care poate fi grav afectat printr-o interpretare neconstituțională a noii reglementări. În jurisprudența sa, Curtea a statuat că rolul său este acela de a stabili dacă prevederile de lege criticate sunt constituționale, dar și dacă interpretările ce se dau acestora respectă exigențele Constituției, astfel că, în măsura în care textului de lege criticat i se poate conferi o interpretare constituțională, Curtea va constata constituționalitatea dispoziției legale în această interpretare și va exclude de la aplicare orice alte interpretări posibile. În acest sens sunt deciziile nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, sau nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014. Ca atare, Curtea va admite excepția de neconstituționalitate și va constata că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. Argumentul decisiv pentru pronunțarea unei astfel de soluții îl constituie încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nesocotirea egalității armelor între părțile aflate în litigiu în cazul în care instanțele ar interpreta art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că noile termene s-ar aplica și litigiilor aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 322 alin. 10 cpciv. art. 326 cpciv., Curtea va admite cererea de revizuire, va schimba în parte Decizia civilă nr. 4918/11.11.2013 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în sensul că, admite recursul formulat de recurenta-pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, modifică în parte sentința recurată în sensul că, obligă pârâta C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR la verificarea existenței dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului revendicat, la aprecierea cu privire la întinderea acestui drept, la evaluarea despăgubirilor cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, ajunge la concluzia că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate și la emiterea deciziei de compensare în puncte, în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțarea deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei civile nr.4981/11.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ *, de revizuenții T. M. A. Z. și T. M. S. V., București, ambii cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în ., parter, sector 1, în contradictoriu cu intimatele C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca, nr. 202 și A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în sector 1, București, Calea Floreasca, nr. 202.

Schimbă în parte Decizia civilă nr. 4918/11.11.2013 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în sensul că:

Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.

Modifică în parte sentința recurată în sensul că:

Obligă pârâta C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR la verificarea existenței dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului revendicat, la aprecierea cu privire la întinderea acestui drept, la evaluarea despăgubirilor cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, ajunge la concluzia că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate și la emiterea deciziei de compensare în puncte, în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțarea deciziei.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Menține restul dispozițiilor deciziei atacate cu revizuire.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 26.01.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR C. F. P. M. C. I. G. L. Z.

GREFIER

R. B.

Red./Tehnored. M.C.I./2 ex.

Data red.: 02.03.2015

Decizia civilă nr.4981/11.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ *

judecători recurs: B. C., V. H. și O. D. P.

← Anulare act administrativ. Sentința nr. 101/2015. Curtea de...		Anulare act administrativ. Sentința nr. 507/2015. Curtea de... →

Despăgubire. Decizia nr. 408/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubire. Decizia nr. 408/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI