Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 3405/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3405/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-06-2015 în dosarul nr. 21172/3/2013
DOSAR NR._
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 3405
Ședința publică din data de 15 iunie 2015
Curtea constituită din:
Președinte C. P.
Judecător I. C. G.
Judecător C. M. F.
Grefier C. M.
Pe rol soluționarea recursului formulat de reclamanta G. (S.) O. și a recursului provocat formulat de pârâta U. „S. HARET” împotriva sentinței civile nr. 8397/16.12.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – chemat în garanție M. EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta – reclamantă G. (S.) O., prin avocat M. M., cu împuternicire avocațială la fila 34 a dosarului Tribunalului București, lipsind recurenta – pârâtă U. „S. Haret” și intimatul – chemat în garanție M. Educației și Cercetării Științifice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursurile formulate.
Recurenta – reclamantă, prin avocat, solicită admiterea recursului și obligarea recurentei – pârâte U. „S. Haret” să elibereze diploma de licență, suplimentul de diplomă, foaia matricolă și documentele conexe, admiterea cererii de chemare în garanție și obligarea intimatului – chemat în garanție M. Educației și Cercetării Științifice să avizeze formularele tipizatele pentru actele de studii destinate absolvenților. În ceea ce privește recursul provocat arată că nu se opune.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă recurată s-au reținut și dispus următoarele:
Prin cererea de chemare în judecata formulată la data de 10.06.2013 și înregistrată sub nr._ pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal (fostă Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal), reclamanta Guluta (fosta S.) O. a solicitat in contradictoriu cu pârâta U. S. Haret București ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la eliberarea diplomei de licență și suplimentului la diplomă și a foii matricole, în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței, sub sancțiunea plății de 1000 lei penalități pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a 31-a zi de întârziere, conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii sale, reclamanta arătă că, în fapt, a urmat cursurile Facultății de Management Financiar Contabil, specializarea Științe Economice din cadrul Universității S. Haret, în perioada 2006 – 2009, a susținut și promovat examenul de licență în sesiunea iulie 2009, iar în urma promovării acestui examen i s-a eliberat adeverința nr. 667/06.07.2009.
În continuare, arătă că din momentul înscrierii la facultate și până la absolvirea acesteia, și-a îndeplinit toate obligațiile ce îi reveneau potrivit contractelor de studiu încheiate cu pârâta și Regulamentul privind activitatea profesională a studenților, în sensul că și-a plătit taxele de studii, a susținut și promovat toate examenele, inclusiv examenul de licență.
In drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1 alin. 1, art. 8, alin. 1 și art. 24 din Legea nr. 554/2004, art. 60 din Legea Învățământului nr. 84/1995.
A solicitat administrarea probei cu înscrisuri, atașând cererii, înscrisuri – f. 7 – 19, f. 24 - 29 din dosar.
La data de 29.07.2014, pârâta U. S. Haret București a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție, solicitând sa se constate ca si-a îndeplinit obligațiile legale față de reclamantă, in sensul ca, după finalizarea completa a studiilor si susținerea examenului de licența, la cererea acestuia, a eliberat adeverința de absolvire a studiilor, cu termen de valabilitate de 12 luni, potrivit Metodologiei organizării si desfășurării examenelor de finalizare a studiilor emisa de parata sub nr. 1405/21.05.2009 si cu prevederile art. 20 si art. 38 din Ordinul MECTS nr. 2284/28.09.2007.
În motivarea întâmpinării, parata a arătat ca deși a informat ROMDIDAC SA – compania desemnată de MECTS – aducându-le la cunoștință faptul că au solicitat tipărirea unor formulare tipizate, aceasta a răspuns că nu poate tipări și livra diplomele solicitate decât cu aprobarea scrisă a MECTS. În fapt, acest Minister este autoritatea publică care este competentă să gestioneze materialele tipizate cu regim special, necesare pentru eliberarea diplomei și a suplimentului solicitat de reclamanta.
Pârâta a arătat că s-a adresat în mai multe rânduri MECTS aducându-i la cunoștință necesarul de formulare tipizate pentru actele de studii ale absolvenților anului 2009, dar nu a primit vreun răspuns oficial din partea autorităților administrative. Prin urmare, în prezent, a arătat pârâta, se află în imposibilitatea de a emite diplomele solicitate de reclamanți din cauza refuzului MECTS.
Întrucât la data înscrierii reclamantei la cursurile universitare, MECTS avea posibilitatea, conform art. 116 și art. 141 din Legea nr. 84/1995 să invoce nelegalitatea în organizarea studiilor, dar nu a sesizat nicio neregulă în acest sens, nu se justifică refuzul acestuia de a nu aproba tipizarea formularelor destinate atestării terminării acestor studii. Mai mult, MECTS sau ARACIS nu au demarat nicio procedură administrativă care să conducă la concluzia că universitatea ar fi acționat în afara cadrului legal.
Pârâta a mai învederat instanței că MECTS a aprobat în parte necesarul de tipizate, așa cum reiese din cuprinsul schimbului de adrese între autorități. Având în vedere însă această aprobare parțială, instituția se află în imposibilitatea emiterii către reclamanți a diplomelor și suplimentelor solicitate.
Atât timp cât pentru alți studenți absolvenți în iulie 2009 MECTS a aprobat emiterea formularelor tipizate, prin refuzul cererilor reclamanților aceștia ar fi discriminați, toți fiind școlarizați cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile formei de învățământ urmate.
Prin cererea de chemare in garanție a Ministerului Educației Naționale (M.E.C.T.S.) formulata de aceeași parata, aceasta a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța sa fie obligat sa aprobe tipărirea formularelor tipizate constând in diploma de licența si suplimentul la diploma pentru reclamantă și obligarea chematului în garanție la plata tuturor sumelor solicitate de la parată, cu orice titlu de reclamantă, arătând ca solicită acordarea cheltuielilor de judecata.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, pârâta și-a fundamentat-o pe dispozițiile art. 60 - 63 Cod procedură civilă și art. 18 și art. 28 alin. 1 din Legea 554/2004.
În motivarea acestei cereri de chemare în garanție, pârâta a arătat că a fost înființată prin Legea nr. 443 din 5 iulie 2002, iar prin HG nr. 693/2003 și HG nr. 676/2007 au fost acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, pentru forma de învățământ la zi, domeniile de licență: drept, sociologie, psihologie, management, științele educației, matematică, informatică și altele. S-a mai arătat că U. a procedat legal prin organizarea învățământului ID, aducând drept argument prevederea art. 60 alin. 1 din Legea 84/1995 și faptul că prin HG 940/2004 avea deja acreditare/autorizare pentru învățământ la zi.
Factorii de decizie din sistemul asigurării calității educației, dar mai ales MECTS nu au sesizat nereguli după închiderea perioadei de monitorizare a universității, prevăzută la art. 8 din Legea 443/2002, nici după emiterea HG 676/2007 sau HG 635/2008 și nici după emiterea OUG 75/2005.
Față de această derulare a evenimentelor, pârâta a apreciat că MECTS, în baza atribuțiilor legale care îi revin, ar fi trebuit să o avertizeze dacă ar fi constatat că nu sunt îndeplinite standardele de calitate, să procedeze la aducerea activității educaționale la standardele de calitate adecvate sau să elaboreze și să promoveze, cu respectarea pașilor indicați de normele în vigoare, o hotărâre de guvern sau un proiect de lege prin care să se înceteze definitiv școlarizarea în cadrul programului ID.
Aprobarea în parte a necesarului de formulare tipizate, echivalează, din punctul de vedere al pârâtei, cu o recunoaștere implicită din partea MECTS că universitatea a funcționat în mod legal.
Câtă vreme au fost respectate dispozițiile legale aplicabile, dreptul de a obține actul de recunoaștere a studiilor este un drept câștigat, opozabil oricărui subiect de drept.
A solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
A solicitat judecata cauzei in lipsa, in temeiul dispozițiilor art. 223 și art. 411 alin. 1 pct. 2 teza a II - a Cod procedura civila.
Atașează înscrisuri în dovedirea aspectelor menționate anterior: tabel centralizator, adrese emise de pârâtă către MECTS și ROMDIDAC SA, răspunsul formulat la aceste adrese si practica judiciara, decizii pronunțate de Î.C.C.J. – f. 48 – 75 din dosar.
Prin întâmpinarea formulată la 26 august 2014, M. Educației Naționale a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție întrucât între M. Educației Naționale și U. S. Haret București, instituție de învățământ superior cu personalizate juridica nu există un raport juridic care ar putea determina admiterea unei asemenea cereri, cu privire la care, pe fond, solicită respingerea.
A solicitat judecata cauzei in lipsa, in temeiul dispozițiilor art. 223 Cod procedura civila.
Analizând excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție invocată prin întâmpinarea din 27 octombrie 2014 de chematul în garanție M. Educației Naționale, față de dispozițiile art. 224 și art. 248 din Noul Cod de procedură, tribunalul constata că este neîntemeiată, urmând a fi respinsă, pentru cele ce vor arăta în continuare:
Potrivit art. 60 alin. 1 din Codul de procedura civila, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
Pentru admisibilitatea unei cereri de chemare în garanție este necesar ca intre titularul acesteia si cel chemat in garanție sa existe raporturi juridice ce se pot circumscrie obligației de garanție sau de despăgubire, iar admisibilitatea chemării in garanție a MEN (fost MECTS) este fundamentata pe împrejurarea ca obligația universității de a emite diploma de licența nu poate fi adusa la îndeplinire fără obligația ministerului de a aproba tipărirea formularelor tipizate necesare. Legătura de interdependenta dintre obligații este reala si poate justifica îndeplinirea condiției de admisibilitate a chemării in garanție analizata, întrucât aceasta legătura se poate circumscrie unei obligații de despăgubire sau chemare in garanție.
Analizând fondul pretențiilor deduse judecății, tribunalul reține:
Prin Legea nr. 443/2002 a fost înființata U. S. Haret din Bucuresti, ca instituție de învățământ superior, persoana juridica de drept privat si de utilitate publica, parte a sistemului național de învățământ.
În conformitate cu adeverința nr. 667/06.07.2009 (f. 12 din dosar), reclamanta a absolvit în sesiunea iulie 2009, Facultatea de Management Financiar Contabil, specializarea contabilitate și informatica de gestiune din cadrul Universității S. Haret, număr de credite (ECTS) 180, susținând și promovând examenul de licență în sesiunea iulie 2009.
Este cert ca art. 2 din Legea 288/2004 dispune ca organizarea fiecărui ciclu de studii este de competenta instituțiilor de învățământ superior cu aprobarea Ministerului Educației si Cercetării, actele de studii putând fi eliberate doar pentru absolvenții care au promovat examenele de licența si care au urmat o specializare la o forma de învățământ acreditata sau autorizata sa funcționeze provizoriu conform legislației in vigoare la momentul înscrierii in anul I de facultate, neputând fi recunoscute acte de studii eliberate nelegal persoanelor care au urmat studii cu nerespectarea prevederilor legale.
Ulterior promovării examenului de licență, reclamantei i s-a emis de către Universitate, adeverința anterior menționată. Acest înscris este însușit exclusiv de conducerea universității și de cea a facultății absolvite, reproducându-se, totodată, în cuprinsul său, dispozițiile art. 60 alin. 1 din Legea nr. 84/1995 republicată.
Expirând perioada de valabilitate a respectivei adeverințe, reclamanta s-a adresat Universității S. Haret și Ministerului Educației Naționale, solicitând eliberarea diplomei de licență (răspunsul Universității nr._/25.06.2013 – f. 24 din dosar, răspunsul Ministerului Educației Naționale nr._/04.07.2013 - f. 27 din dosar).
Pârâta USH a răspuns cererii afirmând, în esență, că nu i-a eliberat diploma de licență din cauza faptului că cererea de trimitere de formulare de diplomă nu a fost onorată de reprezentanții Ministerului Educației Naționale (fost MECTS) decât parțial. S-a adăugat că, în ciuda demersurilor constante ale Universității, cât și a întâlnirilor repetate ale reprezentanților acesteia cu structurile abilitate ale M.E.C.T.S., până la acea dată, instituția de învățământ nu a intrat în posesia unui număr suficient de formulare de diplomă de licență.
Din înscrisurile depuse la dosar de către Universitate reiese că, în temeiul art. 7 din Ordinul nr. 2284/2007, M.E.C.T.S. a avizat, în parte, cererea Universității de aprobare a tipăririi formularelor de diplomă de licență, respectiv numai pentru facultățile și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, refuzând a da aprobările de eliberare a tipizatelor pentru specializările neacreditate.
În analiza îndreptățirii reclamantei la emiterea diplomelor de licență, tribunalul pleacă de la prevederile art. 5 alin. 1 din Ordinul nr. 2284/2007 care dispune în sensul că „Instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, denumite în continuare instituții, pot gestiona, completa sau elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii".
Astfel, U. S. Haret nu poate fi obligată decât la eliberarea unui act de studii prin care poate atesta parcurgerea de către persoana titulară a unei forme de învățământ pe care instituția de învățământ avea dreptul de a o organiza, respectiv pentru care avea acreditare sau autorizare provizorie. În acest sens, tribunalul reține că această universitate a fost înființată prin Legea nr. 443/2002. Conform art. 2 din lege ”instituția se înființează cu următoarele facultăți și specializări acreditate: drept, sociologie, psihologie, management, științele educației, matematică, informatică și altele”.
Pentru forma de învățământ FR a Facultății de Management Financiar Contabil, specializarea contabilitate și informatica de gestiune din cadrul Universității S. Haret, la data înmatriculării reclamantei, această unitate nu avea o acreditare specială, acesta fiind și motivul pentru care în adeverința eliberată, unitatea a simțit nevoia de a cita prevederile art. 60 din Legea nr. 84/1995. În esență, U. apreciază că este îndreptățită să elibereze diplome pentru persoane care i-au urmat cursurile, pentru simplul motiv că instituția deja avea o acreditare pentru această specializare, în forma la zi de învățământ.
Tribunalul nu poate îmbrățișa acest punct de vedere, fiind într-o flagrantă și vădită discordanță cu legislația în vigoare referitoare la procesul de acreditare a formelor de învățământ, precum și cu spiritul în care trebuie să fie interpretată ordonanța care reglementează asigurarea calității educației.
Astfel, raportându-ne la legislația în vigoare la momentul la care au început studiile la această unitate de învățământ, remarcăm faptul că potrivit art. 60 din Legea nr. 84/1995 republicată și modificată: „Activitatea didactica se poate organiza in următoarele forme: de zi, seral, cu frecventa redusa si la distanta. Formele de învățământ seral, cu frecventa redusa si la distanta pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi.
Prin H.G. 1011/2001 s-a reglementat organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior. Conform art. 3 din acest act normativ: „Sunt abilitate sa organizeze învățământ la distanta si învățământ cu frecventa redusa instituțiile de învățământ superior acreditate, in specializările universitare autorizate provizoriu sau acreditate conform Legii nr. 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior si recunoașterea diplomelor, republicata.”
Din cuprinsul capitolului IV al acestei hotărâri de Guvern, reiese cu claritate faptul că programele de învățământ la distanță sunt supuse ele însele procedurii de evaluare academică, conform Legii nr. 88/1993 republicată.
Norma prevăzută la art. 60 alin. 1 din Legea învățământului în vigoare la data la care reclamanții au început studiile, nu poate fi interpretată în sensul dorit de Universitate, respectiv în sensul că odată dobândită acreditarea pentru forma de învățământ la zi, automat, instituția putea, pentru aceeași specializare, să organizeze și forma de învățământ ID.
Nicio prevedere legală anterior menționată nu poate duce la concluzia unei acreditări ope legis a universității în cauză, pentru alte forme de învățământ pentru care nu a urmat procedura de evaluare academică.
În opinia tribunalului, articolul 60 alin. 1 din Legea 84/1995 poate fi interpretat în sensul că oferă o vocație, o posibilitate, pentru universitățile acreditate pentru o specializare, la zi, de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță, la seral ori cu frecventă redusă. Ceea ce legiuitorul a dorit să exprime în acest text legal este faptul că nu ar putea fi conceput ca o instituție care nu are acreditare sau autorizare provizorie pentru o formă de învățământ la zi să poată organiza, pentru aceeași specializare, învățământ FR sau ID.
Sub nicio formă această dispoziție legală nu ar putea fi interpretată în sensul înlăturării unui întreg proces de evaluare academică, astfel cum este el prevăzut de art. 3 din H.G. nr. 1011/2001 raportat la dispozițiile Legii nr. 88/1993 și de O.U.G. 75/2005.
În argumentarea acestui punct de vedere, tribunalul mai are în vedere și dispozițiile art. 29 alin. 1 din O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității în educație, în conformitate cu care „Orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educație se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii” și art. 29 alin. 3 din același act potrivit cărora „În învățământul superior evaluarea și acreditarea se fac la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă.”
Coroborând dispozițiile art. 3, art. 17 din H.G. nr. 1011/2011, prevederile art. 60 alin. 4 din Legea nr. 84/1995 și dispozițiile art. 3, art. 4 din O.U.G. nr. 75/2005, se constată că Guvernul aprobă prin hotărâre structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior de stat și particulare.
Necesitatea unei astfel de aprobări rezultă și din dispozițiile Legii nr. 443/2002 privind înființarea Universității S. Haret București, potrivit cărora, după . menționatei legi, în structura Universității vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate în art. 2, acreditate sau autorizate provizoriu.
La data înscrierii reclamantei în anul I de studiu era în vigoare H.G. nr. 410/2002 privind structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior, hotărâre modificată în anexele 1 – 3 prin H.G. nr. 1609/2004 și H.G. nr. 916/2005.
Nici analiza dispozițiilor pertinente din H.G. nr. 676/2007, nr. 635/2008 nu duc la o altă concluzie.
Atât legea învățământului în vigoare la data faptelor, cât și legea de înființare a Universității „S. Haret” anterior menționată, arată că nomenclatorul specializărilor și al grupelor de specializări se stabilește de MECTS, în temeiul cererii și a dosarului de evaluare întocmite de fiecare instituție de învățământ superior, elaborându-se un act normativ prin care se stabilesc specializările care pot funcționa în fiecare instituție. Prin urmare, lipsa mențiunii privind respectivul program de studii în cadrul unei specializări, în raport de forma de organizare, nu dă dreptul instituției respective să organizeze și să desfășoare activitate la acea specializare, în respectiva formă de învățământ.
Procedura autorizării de funcționare provizorie și ulterior a acreditării presupune parcurgerea mai multor etape, autorizarea unor forme de învățământ fiind determinată de îndeplinirea condițiilor din O.U.G. nr. 75/2005.
La autorizarea provizorie se analizează îndeplinirea criteriilor prevăzute în actul normativ sus - menționat pentru fiecare formă de învățământ (personal didactic, conținutul învățământului, bază materială, activitate de cercetare și activitate financiară, structuri instituționale, administrative și manageriale).
Este cert faptul că autorizarea specializării, forma de învățământ zi nu este suficientă pentru exercitarea acesteia prin forma ID sau FR, cerințele legale fiind necesare a fi îndeplinite pentru fiecare formă de învățământ (vezi art. 29 din O.U.G. 75/2005). Mai mult, pentru forma de învățământ ID legea consacră cerințe suplimentare (a se vedea dispozițiile capitolului II din H.G. nr. 1011/2001), care trebuie analizate după solicitarea autorizării de funcționare, pentru a se putea desfășura activitatea.
U. S. Haret nu a depus vreo dovadă că a formulat o cerere de acreditare pentru învățământul ID și nici că s-a supus unei evaluări conform O.U.G. 75/2005 și H.G. 1011/2001, în specializările în cauză, forma ID.
În consecință, reclamanta nu au parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii.
Prin urmare, nu este îndreptățit a obține diploma de licență și suplimentul la diplomă, la fel cum nici U., potrivit art. 32 alin. 2 din O.U.G. 75/2005, nu este îndreptățită să emită astfel de acte, iar MECTS nu este obligat să aprobe tipărirea tipizatelor.
Conform Regulamentului, actele de studii sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite.
Fără îndoială că aceste acte sunt acte administrative ce nu pot fi emise decât spre executarea ori organizarea executării legii, respectarea principiului legalității impunându-se în cazul lor, ca în situația oricărui alt act administrativ.
Or, învestită cu o cerere având ca obiect tocmai obligarea unei instituții la emiterea sa, instanța nu se poate limita doar la aprecieri pur formale, ci trebuie să cerceteze dacă într-adevăr reclamantul este îndreptățit la eliberarea acelui act și dacă pârâta este „competentă” să îl elibereze. Instanța nu ar putea obliga U. la emiterea actului decât dacă ar constata îndeplinite toate cerințele prealabile eliberării sale, respectiv parcurgerea de către reclamant
a unei forme de învățământ acreditate, recunoscute de către autoritățile statului ca făcând parte din sistemul național de învățământ.
Simplul fapt că U. a emis adeverințe provizorii care atestă parcurgerea de către aceasta a unei forme de învățământ, nu naște pentru beneficiarul acesteia, automat, un drept la emiterea diplomei de studii. Conform art. 2 din Ordinului 2284/2007 actele de studii sunt de tip diplomă, certificat, atestat. D. acestea sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri și calități dobândite.
Conform art. 2 alin. 2 din Ordinul 2284/2007 doar actele de studii conferă titularilor acestora drepturile și obligațiile care decurg din Legea învățământului.
Adeverința eliberată nu este un act de studii, este un act eliberat prin voința unilaterală a Universității, care nu a fost recunoscut de M. Educației Naționale (fost MECTS), putând naște un raport juridic doar între acest emitent și beneficiarul său. Această adeverință nu poate naște drepturi pe care actul principal, la baza căruia teoretic ar trebui să stea, nu le poate naște, așa cum s-a menționat anterior. Adeverințele au fost eliberate pe baza raporturilor contractuale între reclamanți și universitatea pârâtă, în sensul executării obligațiilor contractuale din partea instituției.
Pretinsa inducere în eroare a absolvenților cu privire la acreditarea instituției de învățământ absolvite, reprezintă un aspect ce poate fi valorificat pe temeiul răspunderii contractuale și nu poate naște în sarcina unui terț, respectiv a MECTS, obligația corelativă de emitere a unui act de studii.
Din simplul fapt că legea stabilește un termen de valabilitate redus al acestei adeverințe, respectiv maxim 12 luni (art. 38 din Ordinul 2284/2007) se poate deduce că operațiunea ulterioară de emitere a diplomei, nu a fost concepută de legiuitor drept o operațiune automată și care să aibă sensul unei simple confirmări a conținutului și efectelor juridice ale adeverinței. Prin urmare, între perioada emiterii adeverinței și cea a emiterii diplomei, însușite de MECTS, autoritățile statului sunt obligate să efectueze verificări, inclusiv referitoare la forma de învățământ parcursă de titular.
Nici necontestarea pe cale principală a acestor adeverințe nu poate duce la concluzia că reclamanții ar fi îndreptățiți la emiterea unor diplome, având în vedere că instanța poate face aprecieri referitoare la legalitatea acestui act, pe cale incidentală, neputând ignora efectele reale pe care un astfel de act le poate în mod obiectiv să le producă.
Deși instanța nu a fost investită cu o cerere expresă privind legalitatea acreditării formelor de învățământ derulate de U. S. Haret, acest fapt nu poate să nu facă obiectul unei cercetări incidentale, în cadrul prezentului litigiu, având în vedere că îndreptățirea sau nu a reclamanților la eliberarea unei diplome universitare presupune cu necesitate verificarea formei de învățământ parcurse de aceasta. Eliberarea diplomei nu reprezintă un act autonom, separat de procesul de învățământ derulat anterior, ci o încununare a acestuia, o confirmare oficială a studiilor parcurse.
S-a mai susținut că lipsa de reacție a MECTS în sensul efectuării de verificări din oficiu cu privire la activitatea desfășurată de U. S. Haret, ar reprezenta un fel de aprobare tacită a modalității în care această instituție a înțeles să aplice dispozițiile art. 60 de Legea învățământului. Din punctul de vedere al instanței, neexercitarea corespunzătoare a atribuțiilor legale din partea MECTS, care a dus în final la înmatricularea unui număr important de studenți în aceste forme de învățământ nu duce la înlăturarea concluziei potrivit căreia reclamanții au urmat o formă neacreditată de învățământ.
Nu au fost administrate probe în prezenta cauză din care să reiasă faptul că omisiunea acestui Minister de a controla U., ar putea fi interpretată în sensul unei aprobări tacite a legalității actelor întreprinse de Universitate sau, mai mult, drept o complicitate la inducerea în eroare a studenților.
Analizând prezenta acțiune din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța reține că în temeiul art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție (la semnarea căruia România a formulat o rezervă cu privire la finanțarea învățământului privat), statele membre nu sunt obligate la organizarea unui anumit tip de învățământ, cu atât mai puțin la recunoașterea unor forme private de învățământ. Formularea negativa a articolului indicat anterior se interpretează în sensul că statele au mai degrabă o obligație negativă și nu una pozitivă, aceea de a pune la dispoziția persoanelor un anumit tip de învățământ.
În esența, sub articolul anterior menționat, statele au obligația de a nu îngrădi accesul persoanelor la formele de învățământ deja existente, in condițiile deja prescrise de lege. Prin însăși natura sa, acest drept este supus unei reglementări naționale, în această materie, statelor recunoscându-li-se o mare marjă de apreciere (a se vedea cauza Affaire «relative à certains aspects du régime linguistique de l’enseignement en Belgique» c. Belgiei și Adnan KARAİSMAİLOĞLU c. Turciei).
Or, in speța, statul nu a recunoscut niciodată forma de învățământ aleasa, hotărârile de guvern emise fiind clare sub aspectul formei de învățământ acreditate. Prin urmare, pe calea prezentei acțiuni, instanța nu poate obliga statul sa recunoască efectul util al unor studii, respectiv recunoașterea unei diplome, atât timp cat forma de învățământ parcursa nu este ea însăși recunoscuta.
Nimic nu o împiedica pe reclamantă să urmeze aceeași specializare, în aceeași formă de învățământ, respectiv ID, la o unitate care beneficia de acreditare.
Un eventual argument - error communis facit ius, (bună credință la momentul începerii studiilor și că această eroare i-a fost întreținută de către autorități care nu au afirmat în mod clar nelegalitatea formei de învățământ ID) nu subzistă.
Fără a ignora multitudinea situațiilor în care acest principiu a reușit să creeze drept, instanța atrage totuși atenția asupra faptului că de fiecare dată aplicarea sa, ulterior analizei întrunirii sau nu a condițiilor sale cumulative, s-a făcut în urma unui riguros examen de proporționalitate și echitate în privința soluției juridice care ar trebui să fie recunoscute, în detrimentul alteia.
Astfel, cu titlu de principiu, reține instanța faptul că efectele bunei - credințe sunt mult mai întinse decât cele prevăzute în codul civil, numai atunci când eroarea scuzabilă individuală este unită cu eroarea comună. Aceasta din urmă poate fi definită drept convingerea lipsită de îndoială pe care și-a format-o marea majoritate a oamenilor (a membrilor unei colectivități) că o anumită persoană este titularul unui drept, pe când în realitate acea persoană nu este titularul dreptului respectiv.
Cu privire la atitudinea subiectivă, reține instanța că acesteia erau pe deplin accesibile dispozițiile legale în baza cărora s-au înscris la U. pârâtă, respectiv H.G. 916/2005, H.G. 676/2007 sau H.G. 635/2008. La o simplă lectură a acestora se poate lesne observa, chiar și de către o persoană fără studii juridice, faptul că în cadrul acestei universități existau acreditate/autorizate provizoriu doar anumite specializări la forma de învățământ ID. Cea urmată nu apărea printre acestea. Prin urmare, în mod legitim, se putea naște cel puțin o îndoială cu privire la legalitatea formei de învățământ urmate.
Mai mult, actele normative adoptate ulterior înscrierii la studii (care au beneficiat și ele de o largă popularizare) și care se coroborează cu prevederile art. 67 alin. 2 din Legea nr. 84/1995, potrivit cărora, prin finalizarea studiilor se înțelege și examenul de licență, conturează ideea potrivit căreia o astfel de aparență a dreptului bazată pe o eroare comună nu ar putea fi susținută. Reține instanța faptul că art. 3 din O.G. nr. 10/2009 are în vedere pe studenții ciclului universitar de licență înmatriculați în anul I, în perioada 2005 – 2008, la specializări/programe de studii organizate la forma de învățământ ID/FR, care nu au finalizat studiile prevăzându-se posibilitatea acestora de a le continua la specializări/programe autorizate sau acreditate potrivit metodologiei. Același drept îl are în vedere și Ordinul M. nr. 5202/2009 pentru studenții înmatriculați la U. S. Haret, iar din economia acestor acte normative rezultă că sunt asimilate persoanelor care nu au finalizat studiile universitare și acele persoane care au urmat cursuri neautorizate sau neacreditate.
Tribunalul nu apreciază ca fiind fondat un astfel de argument, nici prin prisma principiului echității, în măsura în care prin el se tinde chiar la obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ pe care nu are dreptul, conform celor anterior menționate, să îl emită. Buna - credință a reclamantului ar putea fi valorificată în sfera răspunderii civile contractuale, fără ca aceasta să conducă automat la o reparare în natură a prejudiciului produs, respectiv emiterea diplomelor, putându-se evalua oportunitatea acordării de daune, pe această cale.
Făcând un examen de proporționalitate între dreptul concurente, respectiv dreptul individual al reclamantei și interesul public aferent efectelor recunoașterii unei diplome universitare, instanța apreciază că acesta din urmă trebuie să prevaleze. Nu trebuie ignorată răspunderea statului pentru asigurarea unei anumite calități a pregătirii profesionale a celor pe care îi lansează pe piața muncii, prin recunoașterea studiilor. Dând aceleași drepturi titularilor, diplomele emise la nivelul întregii țări trebuie să asigure un caracter unitar al cunoștințelor acumulate, aspect asigurat tocmai prin organizarea sistemului de acreditare.
În acest context, instanța mai reține că reclamantei i-a fost și îi este în continuare deschis accesul la urmarea unei forme de învățământ, la aceeași specializare, într-un cadru acreditat/autorizat.
Nici argumentul reținut și derivat din principiul nediscriminării (față de fluctuațiile de jurisprudență internă) nu poate fi reținut în cauză ca fiind creator de drept, în condițiile în care prezenta hotărâre reprezintă o interpretare pertinentă a dreptului intern aplicabil, în condițiile respectării dreptului la un proces echitabil al reclamantei.
Instanța recunoaște faptul că, în principiu, calitatea sistemului judiciar se vede atât în claritatea legilor, dar și în coerența cu care se exercită puterea de interpretare a acestora. Din perspectiva Curții de la Strabourg, noțiunea de divergență de jurisprudență prezintă interes în măsura în care aceasta, în cazurile concrete, poate afecta dreptul la un proces echitabil a reclamantului, drept garantat de art. 6 din CEDO. S-a interpretat astfel că principiul securității juridice garantează, inter alia, o stabilitate de interpretare juridică și contribuie la încrederea publicului în instanțe. Persistența hotărârilor judecătorești neunitare poate crea o stare de incertitudine juridică în măsură să scadă încrederea publicului în sistemul judecătoresc, în vreme ce această încredere este evident una dintre componentele esențiale ale unui stat de drept (P. c. României, 1 decembrie 2005 și Vinčić și alții c. Serbiei 1 decembrie 2009).
Totodată, trebuie conștientizat că activitatea de judecată reprezintă, cu precădere, un proces de evaluare și argumentare, o aplicare concretă a dispozițiilor legale unor situații particulare. Oricât de clară și precisă ar fi norma legală, ea are eminamente un caracter general, revenind judecătorului sarcina să identifice multitudinea situațiilor faptice pe care aceasta le poate sau nu acoperi și în ce măsură. Prin urmare, principiul securității juridice nu este lezat ori de câte ori două hotărâri judecătorești definitive prezintă două puncte de vedere diferite asupra unei situații de fapt similare.
Cu titlu de principiu, Curtea a recunoscut că pronunțarea unor soluții jurisprudențiale diferite este un aspect inerent oricărui sistem juridic bazat pe un ansamblu de instanțe competente să soluționeze în fond, într-o anumită jurisdicție teritorială (Santos Pinto împotriva Portugaliei, 20 mai 2008).
Mai mult, s-a admis că interpretări diferite pot apărea chiar și în cadrul aceleiași jurisdicții, aspect care nu poate constitui, în sine, o încălcare a Convenției.
Principiul securității nu se opune nici schimbărilor jurisprudențiale. Curtea a statuat foarte clar că dispozițiile art. 6 din CEDO nu garantează un drept la consecvența jurisprudenței (Unédic c. Franței, 18 decembrie 2008).
Evoluția jurisprudenței nu este, în sine, contrară bunei administrări a justiției dat fiind că eșecul menținerii unei abordări dinamice și progresive ar risca să împiedice reforma sau ameliorarea (Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010).
Regula de la care Curtea Europeană pleacă în această materie este aceea că ei nu-i revine sarcina de a cerceta erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi și libertăți protejate prin convenție (García Ruiz c. Spaniei, 21 ianuarie 1999). De asemenea, ei nu îi revine nici competența, cu excepția cazurilor de arbitrariu evident, să compare hotărâri diferite ale instanțelor naționale, chiar și pronunțate în acțiuni similare în aparență. Din perspectiva care ne interesează la acest moment, principiul subsidiarității înseamnă că instanța europeană nu poate fi tratată ca o instanță de control judiciar, superior ierarhică instanțelor naționale și nici ca o autoritate competentă să unifice într-un anumit fel jurisprudența instanțelor naționale.
Curtea a mai subliniat că, în exercitarea acestei competențe, independența instanțelor naționale trebuie respectată (Ādamsons c. Letoniei, 24 iunie 2008).
Recent, o hotărâre de M. Cameră (Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turciei, 20 octombrie 2011) a tranșat rolul Curții cu privire la numărul din ce în ce mai mare a cererilor individuale care pun problema încălcării dreptului la un proces echitabil din pricina unor orientări jurisprudențiale divergente, la nivel intern. În esență, instanța europeană a apreciat că simpla existență a unei jurisprudențe divergente naționale nu o obligă să intervină în sensul condamnării statului pentru încălcarea art. 6 din CEDO, o astfel de stare nefiind incompatibilă per se cu garanțiile Convenției. Dimpotrivă, hotărârea statuează că autorităților naționale le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura o coerență a jurisprudenței interne, conform mecanismelor legale iar, intervenția instanței de la Strasbourg trebuie să aibă un caracter excepțional. S-a apreciat astfel că dreptul la recurs individual nu poate fi utilizat ca un mecanism de tratare sau soluționare a divergențelor de jurisprudență care pot apărea la nivel național și nici ca un mecanism de control care să se substitue incoerențelor decizionale ale instanțelor interne.
Circumstanțele excepționale care mai pot justifica intervenția Curții, după pronunțarea acestei hotărâri, se referă la existența, într-o speță concretă, a unor decizii interne, în mod evident arbitrare, fie din cauza absenței motivării lor, a unor motivări absurde sau în ipoteza nerespectării garanțiilor esențiale ale dreptului la un proces echitabil.
per a contrario, în situația în care hotărârea internă definitivă invocată de reclamant a fost corespunzător motivată, denotând o interpretare rezonabilă a legii naționale pe care instanța sesizată a ales să o dea, și a fost pronunțată la finalul unei proceduri contradictorii în care părțile au avut ocazia să își prezinte punctele de vedere, simplul fapt că ea este diametral opusă față de soluțiile pronunțată de alte instanțe sesizate cu cereri similare, nu conduce la încălcarea principiului securității raporturilor juridice.
Nu sunt de neglijat numeroasele decizii de inadmisibilitate pronunțate în cursul anului 2012 și 2013, în care s-a apreciat că statul Român nu a încălcat art. 6 rap la art. 14 din Convenție, cu privire la pretinsa jurisprudență neunitară și că mecanismul intern de unificare este unul funcțional (T. și alții c. România, 13 noiembrie 2012, F. și alții c. România 7 februarie 2012 și S. Neghea și alții c. România 11 septembrie 2012, I. R. și alții c. României, 11 septembrie 2012, A. și alții c. României, 10 mai 2012, D. B. c. România 29 mai 2012).
Cert, în măsura în care la nivelul instanțelor superioare se remarcă o astfel de jurisprudență, diligența acestora impune declanșarea unicului sistem legal de unificare a practicii, respectiv recursul în interesul legii.
Față de toate argumentele anterior menționate, tribunalul constată că acțiunea formulată nu este întemeiată.
M. Educației Naționale (fost MECTS) are obligația aprobării de formulare tipizate de unitatea special desemnată către instituțiile învățământ superior numai în limita numărului de absolvenți ai facultăților sau specializărilor acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii. Corespunzător, U. S. Haret are dreptul și obligația de a gestiona, completa și elibera numai actele de studii pentru facultățile sale acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, iar absolvenții unei facultăți neacreditate ori neautorizate nu sunt îndreptățiți a le obține.
Cu alte cuvinte, în măsura în care U. S. Haret nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru specializarea urmate de reclamant, forma de învățământ ID, iar la momentul încheierii contractelor cu reclamanții, aceasta nu le putea elibera acestora în mod valabil diplome de licență producătoare de efecte juridice, în condițiile legii, recunoscută de M. Educației Naționale (fost MECTS), această posibilitate legală nu există nici în prezent.
Pentru toate considerente, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, instanța va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reținând că U. S. Haret nu era autorizată să organizeze pentru specializarea urmata de reclamant cursuri de ID, așa încât refuzul de eliberare a actelor solicitate nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat. Similar, nici refuzul Ministerului Educației Naționale (fost MECTS) de a aproba tipărirea tipizatelor nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat.
Având în vedere soluția pronunțată cu privire la cererile de chemare în judecată, instanța va respinge cererile de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale formulate de reclamantă și pârâta U. S. Haret București, ca neîntemeiate.
Ca urmare a soluțiilor date cererii de chemare în judecată și cererii de chemare in garanție a Ministerului Educației Naționale formulate de reclamantă și pârâta U. S. Haret București, se vor respinge, ca neîntemeiate, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de partea – reclamantă și U. S. Haret București, ce au căzut în pretenții.
Așa fiind, tribunalul a hotărât următoarele: „Respinge, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, invocată prin întâmpinare de chematul în garanție M. Educației Naționale. Respinge acțiunea în contencios administrativ având ca obiect „obligare emitere act administrativ” astfel cum a fost formulată de reclamanta G. (S.) O., cu dom. ales la C.A. M. M. sector 2, București, .. 260, .. 2, ., în contradictoriu cu pârâta U. S. HARET BUCUREȘTI, cu sediul în sector 1, București, .. 28 - 30, chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE, cu sediul în sector 3, București, .. 13, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale formulată de pârâta U. S. Haret București, ca neîntemeiată.
Respinge, ca neîntemeiate, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă și pârâta U. S. Haret București. ”
Împotriva sentinței civile mai sus indicate, au formulat recurs principal partea reclamanta și recurs provocat parata U. S. Haret.
In motivarea cererii de recurs principal se arata, in esenta, urmatoarele:
In fapt, obiectul cererii de chemare in judecata il formează obligarea paratei U. S. Haret la eliberarea diplomelor de licența si a suplimentelor de diploma, in termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței si a paratului Ministerului Educației si Cercetării Tineretului si Sportului la emiterea avizului pozitiv pentru tipărirea diplomelor de licența si a suplimentelor de diploma.
Partea recurenta a urmat cursurile facultății paratei U. S. Haret, a susținut si promovat toate examenele, inclusiv examenul de licența, iar parata le-a recunoscut calitatea de licențiat, eliberandu-i adeverința de licența.
Întrucât adeverințele atasate dosarului de fond aveau un termen de valabilitate de maxim 12 luni, potrivit art. 20, alin. 1 din Regulamentul privind regimul actelor de studii in sistemul de invatamant superior, la implinirea termenului respectiv recurentul au solicitat decanului Facultății eliberarea diplomei de licența, fapt pe care U. S. Haret nu l-a indeplinit.
Instanța trebuia sa retina faptul ca intre aparenta in drept si buna credința a reclamantului exista o strânsa legătura, intrucat aplicarea teoriei aparentei implica intotdeauna buna-credinta a celui care dobândește un drept de la titularul aparent in speța reclamantul titular al adeverinței de licența eliberate de către universitatea S. Haret).
Astfel spus, teoria aparentei presupune buna credința a dobânditorului unui drept sau eronata convingere a celui care invoca dobândirea unui anumit drept. Pentru aplicarea acestei teorii este necesar ca persoana sa se afle ., in care ar fi putut sa se afle orice persoana rezonabila, in aceeași situație, sau o eroare . persoana diligenta.
Mai arata ca instanta de fond a omis sa se pronunte asupra efectelor pe care le-a produs deja adeverinta de licenta eliberata recurentului, care se bucura de prezumtia de legalitate, autenticitate si de veridicitate
Prin intampinari, MEC a solicitat respingerea recursului, iar U. S. Haret a solicitat admiterea acestuia.
Prin recursul provocat, U. S. Haret a criticat soluția instantei de fond asupra cererii de chemare in garantie.
Curtea, deliberând asupra recursurilor formulate, reține:
Referitor la recursul principal, Curtea retine ca reclamantul a absolvit Facultatea de Management Financiar contabil din cadrul Universitatii S. Haret promotia 2009, conform adeverintei de la dosarul de fond.
Adeverința în cauză se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate specifică actelor administrative și nu a fost atacata de M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului sau de o altă autoritate publică, în condițiile art. 1 alin. (8) teza finală din Legea nr. 554/2004.
În aceste condiții, după o analiză riguroasă a succesiunii demersurilor efectuate de partea reclamantă, a reacției entităților implicate în procedură și a modului în care acestea și-au îndeplinit atribuțiile, instanța de fond trebuia sa retina că U. avea obligația de a elibera diplomele de licență, potrivit Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007. Această obligație nu poate fi însă respectată fără îndeplinirea corelativă a obligației ministerului de a aproba tipărirea formularelor necesare or, în condițiile în care, așa cum s-a menționat și anterior, ministerul nu a solicitat anularea adeverințelor de promovare a examenului de licență, nu pot fi reținute apărările privind legalitatea organizării examenului de licență de către instituția de învățământ superior și corelarea numărului de formulare cu numărul de absolvenți ai specializărilor acreditate.
Instanța de control judiciar constată, de aceea, că instanta de fond trebuia sa retina și obligația Ministerului de a aproba tipărirea formularelor.
Prin urmare, este intemeiat și recursul provocat formulat.
În acest sens, Curtea are în vedere pe de o parte, că operațiunea de desemnare a unității de specialitate pentru tipărirea formularelor este subsumată obligației menționate mai sus, privind eliberarea diplomei de licenta si a suplimentului la diploma.
In plus, dreptul de a-i fi recunoscut partii reclamante dreptul la eliberarea diplomei de licență nu poate fi afectat, în fapt sau în drept, de divergențele ce au apărut, în decursul timpului, între U. S. Haret și M. Educației, pe seama valabilității inițierii și desfășurării formei de învățământ la distanță, pentru specializările la care se organizau și cursuri de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât M. Educației sau Agenția Română de Asigurarea Calității în Învățământul Superior (ARACIS) nu au demarat și nu au finalizat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că menționata instituție de învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, în condițiile în care, în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art.6 din Legea nr.443/2002, dreptul de ”a propune încetarea activității de învățământ și desființarea prin lege a universității”.
Prin urmare, se reține că partea reclamanta este licențiata, beneficiază de toate drepturile legale conferite de aceasta calitate, în atare conditii impunandu-se sancționarea de catre instanța de fond a atitudinii pârâtilor, in sensul aratat anterior.
În ceea ce privește obligațiile ce revin Universității S. Haret, prin prisma celor expuse anterior, Curtea constată că instituția de învățământ superior nu a rezolvat în termenul legal cererea de eliberare a diplomei de licență și a suplimentelor la diplomă, acțiunea partii reclamante fiind, sub acest aspect, întemeiată.
In fine, se mai retine de catre Curte faptul ca la data de 28.10.2013 și 07.11.2013 Sectia de C. Administrativ și Fiscal a Inaltei Curti de Casatie și Justiție a adoptat solutia de practica unitara conform careia in ceea ce priveste problema de drept pe care o ridica și speța de față, soluția adoptata a fost aceea in sensul „jurisprudentei de obligare a paratei U. S. Haret sa elibereze diploma de licenta si/sau suplimentul la diploma și de admitere a cererii de chemare in garantie a MECTS si de obligare a acestuia in calitate de chemat in garantie sa aprobe tiparirea formularelor tipizate constand in diplomele de licenta si suplimentele la diploma”. Totodata, trebuie avut in vedere și faptul că, la adoptarea acestei soluții de practica unitara, Inalta Curte a avut in vedere jurisprudenta anterioara a acesteia constand in deciziile nr. 690/2012, nr. 953/2012, nr. 1638/2012, nr. 3302/2012.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Curtea va admite recursul principal și recursul provocat, va casa sentința, în sensul arătat anterior, respectiv
Va admite in parte actiunea si cererea de chemare in garantie. Va obliga pârâta U. „S. HARET” să elibereze partii reclamante diploma de licență și suplimentul la diplomă.
Va admite în parte cererea de chemare în garanție.
Va obliga chematul în garanție MECTS (actual MEN) să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență și suplimentele la diplomă pentru partea reclamanta .
Va respinge in rest actiunea in ceea ce priveste penalitatile solicitate intrucat acordarea acestora nu poate fi dispusa in conditiile in care nu a expirat termenul pentru executarea prezentei decizii. Totodata, va dispune respingerea capatului de cerere de chemare in garantie privind obligarea MEN la plata oricaror cheltuieli efectuate de Universitate cu scolarizarea, nefiind probata o atare cerere.
In temeiul art. 451 C. va admite cererea formulata de U. „S. HARET” privind cheltuielile de judecată și obligă intimatul MEN la plata către recurenta U. „S. HARET” a sumei de 406,45 lei, cheltuieli de judecată în fond și recurs (din care 400 lei reprezinta onorariu avocatial redus fond+recurs, iar restul taxa judiciara de timbru plus timbru judiciar). La reducerea onorariului avocatial pretins in fond si recurs de catre 620 lei (total 1240 lei) Curtea are in vedere faptul ca avocatul Universitatii nu s-a prezentat in fata instantei in recurs, ca problema de drept pe care litigiul o ridică nu este complexa, practica judiciara la nivelul Curtii de Apel Bucuresti fiind conturata in aceasta materie, iar litigiul in recurs a fost solutionat la al doilea termen de judecata nefiind administrate de catre Universitate inscrisuri noi ca probatoriu.
De asemenea, va dispune obligarea paratei U. „S. HARET” la cheltuieli de judecata catre recurent in suma de 6,45 lei fond+recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite recursul principal formulat de reclamanta G. (S.) O. și recursul provocat formulat de pârâta U. „S. HARET” împotriva sentinței civile nr. 8397/16.12.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – chemat în garanție M. EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE.
Casează sentința recurată și în rejudecare:
Admite, în parte, acțiunea principală și cererea de chemare în garanție.
Obligă pârâta U. „S. HARET” să elibereze reclamantei diploma de licență și suplimentul la diplomă.
Obligă chematul în garanție să aprobe tipărirea formularelor de diplomă de licență și suplimente la diplomă pentru reclamantă.
Respinge, în rest, acțiunea și cererea de chemare în garanție, ca nefondate.
Obligă pârâta U. „S. HARET” la plata către reclamantă a sumei de 6,45 lei cheltuieli de judecată în fond și în recurs.
Obliga chematul in garanție la plata către recurenta parata U. S. Haret a sumei de 406,45 lei cheltuieli de judecată în fond și recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. I. C. G. C. M. F.
GREFIER,
C. M.
Red CMF. – 2 ex.
Tribunalul București – Jud. L. C. D.
| ← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... | Pretentii. Decizia nr. 2123/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
