Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 581/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 581/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-01-2015 în dosarul nr. 225/116/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII –A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
Decizia civilă nr. 581
Ședința publică din data de 29 ianuarie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: E. C. V.
JUDECĂTOR: M. N.
JUDECĂTOR: B. L. PATRAȘ
GREFIER: A. I. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul-chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE împotriva sentinței civile nr. 365 din data de 3 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S. (I.) A. și intimata pârâtă U. S. HARET BUCUREȘTI, având ca obligare emitere act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, arătând că procedura de citare este legal îndeplinită, părțile au solicitat judecarea cauzei și în lipsă în temeiul art. 223 C.pr.civ. (2010), după care:
Curtea, constatând recursul în stare de judecată, îl reține spre soluționare.
CURTEA
Prin sentința civilă 365/3 aprilie 2014, Tribunalul Călărași - Secția Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de chematul în garanție M. Educației Naționale, a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta S. (I.) A. împotriva pârâtei U. „S. Haret” București, obligând pârâta să elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă pentru studiile urmate de reclamantă, a respins capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere și înapoierea diplomei de bacalaureat, a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta U. „S. Haret” București împotriva chematului în garanție M. Educației Naționale, obligând M. Educației Naționale să aprobe tipărirea formularelor tipizate de diplomă de licență și supliment la diplomă pentru reclamantă, obligând pârâta către reclamantă la plata sumei de 850 lei cheltuieli de judecată.
Prin sentința nr. 88/22.05.2014, Tribunalul Călărași - Secția Civilă a admis în parte cererea pârâtei USH de completare a sentinței nr. 365/3.04.2014, obligând chematul în garanție la plata sumei de 670 cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin aceeași sentință, prima instanță a dispus și îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurată în sentința nr. 365/2014, în privința cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în cadrul cererii principale, care sunt de 50 de lei, iar nu de 850 lei, cum din eroare s-a menționat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs chematul în garanție M. Educației Naționale.
Este invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ. (2010), când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Astfel, arată că actele de studii pot fi eliberate numai absolvenților care au promovat examenul de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu, conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate. Art. 60 alin. 1 din Legea nr. 84/1995 nu conferă dreptul instituțiilor de învățământ acreditate la zi, de a organiza automat și învățământ la distanță sau cu frecvență redusă, ci numai o vocație în acest sens, în continuare fiind obligatorie parcurgerea acelorași etape de acreditare sau autorizare provizorie ca și pentru forma de învățământ la zi. Pârâta USH nu avea dreptul de a organiza forma de învățământ urmată de reclamantă. Adeverința de licență nu conferă dreptul la emiterea diplomei de licență, ci atestă numai o situație de fapt, în executarea unei obligații contractuale a universității.
Prima instanță a ignorat prevederile legale din domeniul învățământului superior și nu a ținut cont că organizarea fiecărui ciclu de studii se face de către instituția de învățământ superior cu aprobarea MEN, conform Legii nr. 88/1993 și OUG nr. 75/2005.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 și 4 din Ordinul nr. 2284/2007, instituțiile de învățământ superior acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, gestionează completează și eliberează numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii. Împrejurarea că USH a eliberat adeverințe care, în opinia acesteia, atestă efectuarea unor studii reprezintă un demers care implică exclusiv responsabilitatea USH.
În drept, sunt invocate prevederile Legii 84/1995, HG nr. 536/2011, Legea nr. 1/2011, HG nr. 1011/2001, Ordinul n. 2284/2007, OUG 75/2005.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă USH solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că prima instanță a stabilit corect obligația MEN de a aproba tipărirea formularelor de diplomă de licență și de supliment de diplomă, pentru a asigura efectiv punerea în executare a obligației puse în sarcina USH, de a elibera diploma de licență reclamantului. Intimata invocă prev. art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția EDO referitoare la interzicerea discriminării, referindu-se la refuzul nejustificat al MEN de a aproba eliberarea formularelor tipizate solicitate de USH, prin invocarea informă a diverselor impedimente legale care nu sunt incidente în speță.
USH a funcționat într-un cadru legal, care i-a permis să organizeze formele de învățământ FR și ID pentru domeniile pentru care era acreditată/ autorizată să organizeze cursuri de zi. Invocă prev. art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006 al ministrului educației și jurisprudența ÎCCJ – C. în cauze similare.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând recursul formulat de chematul în garanție, care privește fondul cererii principale și al cererii de chemare în garanție, Curtea, în majoritate, îl constată nefondat pentru următoarele motive:
Criticile recurentului referitoare la soluția pronunțată în cererea principală și care privesc neanalizarea de către prima instanță a cadrului legal privitor la autorizarea provizorie sau acreditarea instituțiilor de învățământ superior și, respectiv, organizarea ciclurilor de studii nu pot fi reținute.
Potrivit Ordinului MECT nr. 2284/2007, adeverința de absolvire a studiilor are un termen de valabilitate de 12 luni, termen în care universitatea are obligația de a completa diploma de licență și suplimentul la diplomă, care se eliberează absolventului, la cererea acestuia.
Diplomele de licență se completează pe formulare tipizate care sunt realizate de o unitate specializată desemnată de MECTS, în fapt . necesar ca cererea universității de eliberare a formularelor tipizate ale diplomelor de licență să fie aprobată de MECTS (în prezent, MEN).
În cazul de față, pârâta U. S. Haret a solicitat M. Educației Naționale, printr-o . adrese, să aprobe tipărirea de către . formularelor de diplome de licență necesare promoției din anul 2009. MEN a încuviințat aceste cereri doar în parte și a refuzat să aprobe tipărirea formularelor pentru formele de învățământ la distanță și frecvență redusă, invocând faptul că U. S. Haret a organizat nelegal aceste forme de învățământ, fără a parcurge procedura de evaluare academică la care face referire art. 17 din HG nr. 1011/2001.
În aceste condiții, pârâta U. S. Haret nu a putut da curs cererii reclamantului de eliberare a diplomei de licență și a suplimentului acestuia, lipsindu-i formularele tipizate necesare.
Din cuprinsul corespondenței dintre USH și MEN, ca și al întâmpinărilor formulate în cauză, Curtea reține că între aceste două instituții există divergențe în ceea ce privește interpretarea normelor referitoare la organizarea învățământului la distanță și cu frecvență redusă, M. Educației Naționale considerând că aceste forme trebuie supuse procedurii de acreditare, potrivit art. 17 din HG nr. 1011/2001, în timp ce U. S. Haret consideră că nu este necesară o astfel de acreditare pentru specializările deja acreditate pentru cursuri la zi, invocând în acest sens art. 8 din Ordinul MECTS nr. 3404/2006 privind criteriile generale de organizare și desfășurare a admiterii în ciclul de studii universitare de licență pentru anul 2006-2007.
Relativ la motivele de recurs formulate, încadrabile în disp. art. 488 pc. 8 C.pr.civ. (2010), Curtea are în vedere soluția de principiu adoptată de Înalta Curte de Casație de Justiție – Secția de C. Administrativ și Fiscal în ședința de la 7 noiembrie 2013, prin care instanța supremă a îndrumat instanțele inferioare în sensul adoptării, în litigii precum prezentul, a soluției de obligare a pârâtei U. S. Haret să elibereze diploma de licența și/sau suplimentul de diplomă, de admitere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Educației Naționale și de obligare a ministerului, în calitate de chemat în garanție, să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomele de licență și suplimentele de diplomă. Astfel, în motivarea soluției de principiu de mai sus, instanța supremă a făcut trimitere la jurisprudența reprezentată de deciziile de speță nr. 690/2012, nr. 953/2012, nr. 1638/2012 și nr. 3302/2012 ale ICCCJ-SCAF.
Curtea are în vedere importanța unei astfel de soluții de principiu dată de secția de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme, soluție, care chiar dacă nu are forța obligatorie a unei decizii date într-un recurs în interesul legii, se impune a fi respectată față de rolul conferit Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificare a practicii judiciare.
Prin aceste decizii de speță s-a statuat, în mod constant, că MEN are obligația legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentele la diplomă, întrucât adeverința de licențiat se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate specifică actelor administrative și nu a fost atacată de Minister sau de o altă autoritate publică, în condițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește legalitatea acreditării formelor de învățământ la distanță și fără frecvență, s-a arătat că instanța de fond nu a fost învestită cu o astfel de cerere.
În consecință, ținând cont de necesitatea urmării soluțiilor de principiu pronunțate de instanța supremă, în scopul asigurării unei practici unitare, Curtea constată că legalitatea acreditării formei de învățământ nu face obiect al prezentei cauze, iar cum reclamantului i-a fost eliberată adeverință de licențiat, necontestată, acesta are dreptul la a îi fi eliberată diploma de licențiat și suplimentul de diplomă, așa cum a reținut prima instanță.
De altfel, necesitatea respectării și la nivelul instanțelor ierarhic inferioare a unei asemenea jurisprudențe adoptate și urmate constant de instanța supremă, soluție orientată înspre finalitatea asigurării caracterului efectiv și concret al dreptului invocat de absolvenții universității în discuție, rezultă și din interpretarea considerentelor Curții Europene a Drepturilor Omului din hotărârea pronunțată în cauza B. împotriva României, în care s-au reținut următoarele:
„37. (…), divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr._/94 și_/96 la_/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII).
38. În cazul în speță, trebuie constatat că Înalta Curte de Casație se afla la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp.
39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare din țară, este în sine contrară principiului siguranței publice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr._/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). În loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr._/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII și P. citat anterior, paragraful 98, și, a contrario, Pérez Arias împotriva Spaniei, nr._/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).
40. Curtea concluzionează deci că această incertitudine jurisprudențială a avut drept efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în condițiile în care altor persoane care au prestat o muncă forțată în afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispozițiile acestei legi.
În consecință, a fost încălcat încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție”.
Având în vedere aceste aspecte, a nu constata incidența rațiunilor pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea disp. art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în sensul obligației instanțelor de recurs de a adopta o jurisprudență unitară astfel încât să fie respectat principiul securității juridice care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, în absența căreia instanțele interne de recurs ar deveni sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar, ar avea drept consecință inerentă, prin generarea unei jurisprudențe neunitare la nivelul situației absolvenților universității în discuție, o aplicare și interpretare diferită a acelorași norme legale în situații similare.
În plus, Curtea de Apel mai reține că în cauza D. împotriva României, hotărârea din 21 februarie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut prin prisma jurisprudenței divergente a instanțelor interne o încălcare a art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, arătând că «37. În lumina articolului 14 din Convenție, o discriminare constată în a trata în mod diferit, cu excepția justificării obiective și raționale, persoane aflate în situații comparabile. (…) lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ.». Cum articolul 14 din Convenție, drept subiectiv substanțial, nu are o existență independentă în sistemul de protecție european a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, ci trebuie invocat prin raportare la acestea, Curtea reține că prin art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție s-a consacrat și dreptul la instruire.
În consecință, soluția de respingere a recursului chematului în garanție se impune în considerarea respectării principiului coerenței și unității jurisprudenței, consacrat ca atare în practica Curții E.D.O.
Cât privește soluția pronunțată asupra cererii de chemare în garanție, odată ce instanța de fond a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată sub aspectul obligării pârâtei U.S.H. București la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă, pentru specializarea pe care a absolvit-o, pe temeiul prevederilor art. 7 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ aprobat prin Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr. 2284/2007, este întemeiată și cererea U.S.H. București de obligare a M.E.N să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență și supliment de diplomă, necesare îndeplinirii de către pârâta USH a obligației stabilite în sarcina sa, în cadrul cererii principale.
În mod evident, numai prin admiterea cererii de chemare în garanție poate fi asigurată efectiv punerea în executare a hotărârii recurate, în condițiile în care eliberarea de către pârâta U.S.H. București a diplomelor de licență este condiționată de aprobarea tipăririi formularelor tipizate a acestor acte de către MEN, în calitate de autoritate administrativă competentă.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C.pr.civ. (2010), Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
ÎN NUMELE LEGII
C U MAJORITATE DE VOTURI
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE împotriva sentinței civile nr. 365 din data de 3 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S. (I.) A. și intimata pârâtă U. S. HARET BUCUREȘTI.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 29 ianuarie 2015.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | GREFIER |
E. C. V. | B. L. PATRAȘ | A. I. B. |
Red. VEC/Tehnored. B./5 ex
Cu OPINIA SEPARATĂ a jud. M. N., în sensul admiterii recursului, casării în parte a sentinței și respingerii în integralitate a acțiunii și cererii de chemare în garanție, ca nefondate.
JUDECĂTOR |
M. N. |
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 153/2015. Curtea de... | Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 253/2015.... → |
|---|
