Obligaţia de a face. Decizia nr. 1946/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2015

Decizia nr. 1946/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-04-2015 în dosarul nr. 7932/3/2014

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 1946

Ședința publică de la 3.04.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE – D. G.

JUDECĂTOR - Ș. A.

JUDECĂTOR - G. I. C.

GREFIER - M. I.

Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurentele-pârâte C. M. BUCUREȘTI PENTRU APLICAREA LEGII NR. 290/2003 și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 6054/1.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – SCAF în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-reclamante D. M. și T. L..

Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 26.03.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie când Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 3.04.2015, soluționând următoarea decizie:

CURTEA

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei ca neîntemeiată.

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții T. L. și D. M. în contradictoriu cu pârâții C. M. București pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 și A. Națională pentru Cetățenie, în sensul obligării pârâtei C. M. București pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 la emiterea hotărârii conform art.8 alin.2 din Legea nr.290/2003 în privința bunurilor abandonate reprezentând 50Ha teren arabil, 12,5 ha pășune și 1,85 ha vie aparținând autorului reclamantelor – T. I..

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta C. M. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, reprezentată prin președinte, Prefectul municipiului București P.-N. Petro van, numit prin HG nr. 233/2014, în temeiul art. 483, art. 486 alin. 8 din Noul Cod de Procedură Civilă, pentru următoarele motive:

Critică Sentința civilă nr. 6054/01.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, pentru următoarele considerente:

Prima instanță nu s-a pronunțat pe toate capetele de cerere, motiv care a condus la interpretarea greșită a obiectului dedus judecății și aplicarea în mod greșit a normelor legislative aplicabile în speță.

Prima instanță, în mod eronat a reținut că obiectul dosarului este refuzul de soluționare a cererii administrative.

In fapt cererea administrativă înregistrată la C. municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 sub nr._/15.08.2003 a fost soluționată, astfel că în speță nu există vreun refuz nejustificat de soluționare, astfel cum în mod greșit a reținut instanța.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 290/2003, C. municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 a soluționat cererea administrativă depusă de reclamante, prin adoptarea Hotărârii nr. 446/11.06.2009.

Pe cale de consecință, la momentul adoptării Hotărârii nr. 446/2009 raporturile dintre Comisie și reclamante s-au stins.

Potrivit art. 8 alin. 3 din Legea nr. 290/2003: "în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestație la A. Națională pentru Restituirea Proprietăților -Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003."

Astfel, împotriva Hotărârii nr. 446/2009, doamna T. L. a formulat contestație, înregistrând-o la A. Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr. 5495/02.07.2009.

A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, la rândul său, a soluționat contestația în ordinea înregistrării cronologice, astfel că în data de 18.12.2013 a emis Decizia nr. 320.

Prin Decizia nr. 320/18.12.2013 A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a respins contestația formulată de doamna T. L. împotriva Hotărârii nr. 446/11.06.2009 adoptată de Comisie iar la punctul doi al aceluiași act a dispus menținerea Hotărârii nr. 446/2009 ca fiind legală și temeinică.

Pe cale de consecință, prima instanța în mod eronat a apreciat că obiectul cererii de chemare în judecată este refuzul de soluționare al cererii administrative din moment ce aceasta a fost soluționată prin adoptarea Hotărârii nr. 446/2009 de către Comisie și emiterea Deciziei nr. 320/2013 de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților (acte emise anterior înregistrării cererii de chemare în judecată).

2. Critică soluția instanței întrucât nu a analizat petitele 3 și 4 din cererea de chemare în judecată, nu a analizat actele contestate de reclamante(emise anterior înregistrării cererii de chemare în judecată) și nu a verificat legalitatea acestora.

Așadar, raportat la aceste două petite reiterează cele susținute în apărarea depusă la prima instanță,

Pentru a beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, solicitanții trebuie să facă dovada proprietății bunurilor, care trebuie obligatoriu coroborată cu dovada refugiului, a părăsirii forțate și definitive a teritoriilor de către toți membrii familiei, astfel încât să nu fi existat alți membri ai familiei care locuind în continuare pe teritoriul ocupat, să se fi bucurat, de prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor bunuri.

In urma verificării și analizării cererii nr._/2003 depusă de petenta T. L., respectiv a dosarului administrativ constituit în temeiul Legii nr. 290/2003, prin care se solicitau despăgubiri de pe urma autorilor T. M. și T. Aculina V., respectiv pentru proprietățile situate în ., Basarabia, s-a adoptat de către Comisie Hotărârea nr. 446/11.06.2009, de respingere a cererii administrative.

Motivele de respingere a cererii nr._/15.08.2003 sunt următoarele:

1. Din actele aflate la dosarul administrativ, respectiv declarațiile solicitantei și ale martorilor, a rezultat că autoarea T. Aculina nu s-a refugiat.

2. Potrivit declarațiilor de martori, imobilul cu destinația de locuință a familei T. a rămas în posesia unei fiice, care s-a reîntors în Basarabia, după refugiu.

Ulterior, Hotărârea nr. 446/11.06.2009 a fost înaintată către ANRP și spre știință solicitantului, care la rândul său a formulat contestație administrativă.

Potrivit Deciziei ANRP nr. 320/18.12.2013, s-a respins contestația nr. 5825/14.07.2009 formulată de doamna T. L. și s-a menținut Hotărârea nr. 446/2009, ca fiind legală și temeinică.

Motivele invocate în respingerea cererii administrativă întemeiată pe prevederile Legii nr. 290/2003, atât de către Comisie precum și de ANRP, sunt pertinente, legale și întemeiate.

În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 290/2003, cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului H., precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat ia Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi".

Așadar, potrivit legii de reparație nr. 290/2003, categoriile de beneficiari sunt:

Cetățenii români care s-au refugiat pe teritoriul României în anul 1940, ca urmare a Ultimatumului din 26 iunie, prin care URSS solicita cedarea de către România a Basarabiei și părții de Nord a Bucovinei, cât și în anul 1944, ca urmare a ordinelor de evacuare generală;

Cetățenii români care au fost deportați în regiuni ale fostei Uniuni Sovietice în perioada de referință pentru această lege;

Cetățenii români care nu au avut domiciliul pe acele teritorii însă au avut în proprietate bunuri imobile la care nu au mai avut acces după cedarea teritoriilor prevăzute de această lege.

Pentru a beneficia de măsurile reparatorii, conform art..2 alin. (1) din H.G. nr.l 120/2006, „(...) persoanele îndreptățite trebuie sa facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii".

următoare, cu „(...) acte doveditoare certificate de autorități (...)".

Raportat la cele două momente istorice ale refugiului autorilor prevăzute de lege, ANRP-Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a făcut următoarele precizări:

La 26 iunie 1940 Uniunea Sovietică a adresat României un Ultimatum, prin care cerea guvernului țării să cedeze Basarabia și partea de nord a Bucovinei, precum si retragerea armatei și autorităților române din aceste teritorii. Regele C. al 11-lea a acceptat condițiile Ultimatumului în data de 27 iunie 1940.

Pe 3 iulie 1940 noua frontieră pe râul Prut a fost închisă, iar pe 28 iulie 1940 armata roșie a ocupat Bucovina de Nord, dată la care refugiul din 1940 s-a încheiat.

Pe 22 iunie 1941 România a intrat în război, alături de Germania împotriva U.R.S.S., iar pe 5 iulie 1941 toate teritoriile cedate ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov au fost eliberate. In aceste condiții, toate instituțiile evacuate s-au întors la locurile lor iar cetățenii evacuați au revenit la casele lor.

La începutul anului 1944, situația politico-militară a Germaniei naziste și a aliaților ei era deosebit de grea. Agravarea situației militare a impus, la 15 februarie 1944, luarea deciziei de evacuare a Basarabiei, Bucovinei și Moldovei. In cursul ședinței Consiliului de Miniștri din 26 ianuarie 1944, Mareșalul A. avea să insiste asupra faptului că, într-o eventuală operațiune de evacuare a provinciilor românești amenințate de sovietici, să nu fie evacuat în totalitate elementul românesc „pentru ca nu cumva în acest fel situația noastră etnică și poziția politică să fie slăbită". Conducătorul Statului ordona să fie evacuate unitățile militare și persoanele compromise în fața Sovietelor, dar în niciun caz nu trebuia să se recurgă la o evacuare masivă a elementului românesc din aceste provincii.

Deoarece în luna august 1944 armata roșie a ocupat Basarabia, Bucovina și Ținutul H., acesta a fost momentul încheierii refugiului.

De asemenea, pentru îndeplinirea condiției de a beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, solicitantele trebuiau să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită despăgubiri, obligatoriu coroborată cu dovada refugiului, a părăsirii forțate și definitive a teritoriilor de către toți membrii familiei, astfel T. L., din declarația pe propria răspundere a petentei T. L. și din declarațiile martorelor D. E. și P. M., autentificate prin încheierile nr. 1664/29.09.2004 și, respectiv nr. 1665/29.11.2004, reies următoarele:

Autorul T. M. a fost deportat în Siberia în anul 1940, de unde s-a întors după anul 1945;

Autoarea T. Aculina nu s-a refugiat;

Fiica autorilor s-a întors în Basarabia, în iulie 1944, în casa părintească.

De asemenea, dosarul constituit în baza Legii nr. 290/2003 nu conține certificatele de deces ale autorilor T. M. și Aculina sau certificatele de moștenitor de pe urma acestora și nici actele de stare civilă ale tuturor moștenitorilor lor, în vederea dovedirii calității de moștenitor ale petentelor T. L. și D. M. față de autori.

Astfel, T. L. si D. M. nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, întrucât autorii T. M. și Aculina nu s-au refugiat și au ales să rămână în teritoriul cedat și să devină cetățeni sovietici, supunându-se autorităților de ocupație, ignorând astfel ordinele de evacuare generală din anul 1944, bucurându-se de prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate a fi despăgubite până la momentul decesului.

Așadar, autorii (proprietarii bunurilor), au rămas în teritoriile cedate, nu s-au refugiat nici în 1940 ca urmare a ultimatumului din 26 iunie, prin care URSS solicită cedarea de către România a Basarabiei și a părții de Nord a Bucovinei și nu s-au supus nici ordinelor de evacuare generală în 1944, așadar s-au supus de bună voie ocupației sovietice, chiar cu riscul deportării și implicit s-au supus legilor din teritoriile cedate.

Rezultă astfel că autorii după care se solicită despăgubiri nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege întrucât nu s-au refugiat, ignorând astfel atât Ultimatumul din 1940 cât și ordinele de evacuare generală din 1944, motiv pentru care nici reclamantele nu pot pretinde despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003.

Mai mult decât atât, de subliniat este că Legea nr. 290/2003 nu prevede acordarea de măsuri reparatorii doar pentru anumiți moștenitori legali ai autorilor deposedați în Basarabia, în condițiile în care există/existau alți moștenitori care puteau/ar putea pretinde sau chiar beneficia de măsuri reparatorii acordate de statele pe teritoriul cărora se află în prezent bunurile respective, și sub regimul cărora autorii au ales să se supună.

În cazul de față nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a putea beneficia de despăgubiri și mai mult decât atât, autorii nu s-au refugiat.

3. Sub un alt aspect, în ceea ce privește solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 446/2009 adoptată de C. municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003, arată următoarele:

Conform prevederilor în materia legii speciale aplicabile, acțiunea în justiție vizează doar actul administrativ care produce efecte juridice, respectiv decizia Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, Serviciul pentru aplicarea Legii nr.290/2003.

Astfel, având în vedere că hotărârile adoptate de C. pentru aplicarea Legii nr.290/2003, sunt acte administrative, la o primă vedere se poate considera că le sunt aplicabile normele legii care guvernează acest domeniu, respectiv ale Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, republicată.

Pe de altă parte, hotărârile adoptate de Comisie se dau în soluționarea cererilor depuse în baza Legii nr.290/2003, motiv pentru care se poate observa că legea aplicabilă acestor hotărâri, este aceasta din urmă.

Așadar, dispozițiile art.8 din Legea nr.290/2003 reprezintă o derogare de la prevederile art.18, alin.2 din Legea nr.554/2004 a Contenciosului administrativ, prin care se acordă competență instanțelor de judecată cu privire la cercetarea legalității actelor și operațiunilor care au stat la baza emiterii unui act administrativ, stabilindu-se prin conținutul acestora că numai deciziile ANRP sunt supuse controlului judecătoresc, nu și hotărârile comisiei, pentru acestea din urmă legiuitorul stabilind o procedură specială necontencioasă în sensul că sunt supuse doar controlului comisiei centrale. Actul administrativ al soluționării contestației administrative formulată împotriva hotărârilor comisiilor nu este unul formal, reieșind din dispozițiile legale ale Legii nr. 290/2003, că legiuitorul a învestit autoritatea publică ierarhic superioară, cu un drept de apreciere. In vederea emiterii acestei decizii, ANRP procedează la verificări ale documentelor pe care aceste hotărâri se bazează, controlul fiind unul de legalitate al unui act administrativ emis la nivel inferior.

Textul legal, respectiv art. 8 alin. 5 din Legea nr. 290/2003, prevede cât se poate de clar faptul că hotărârea adoptată de comisie nu poate fi anulată pe calea contenciosului administrativ, ea fiind supusă controlului exclusiv al Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea legii nr. 290/2003.

CU privire la soluția primei instanțe, de obligare a pârâtei C. municipiului București pentru aplicarea legii nr. 290/2003 la adoptarea unei noi hotărâri prin care să se stabilească compensații pentru bunurile enumerate în acțiune (50 ha teren arabil, 12,5 ha pășune, 1,85 ha vie), urmează a se reține netemeinicia dispoziției pentru următoarele considerente:

Solicitarea de a se recunoaște de către instanță dreptul cu privire la bunurile enumerate în acțiune, astfel încât pârâtele să fie obligate la acordarea compensațiilor pentru acestea, este inadmisibilă, întrucât nici o acțiune prin care se tinde la obținerea unei hotărâri judecătorești care să încalce sfera de activitate a diferitelor autorități ale statului nu poate fi primita.

Instanța de judecată nu se poate substitui dreptului de apreciere al autorității administrative competente, prin soluționarea cererii de despăgubiri, care este atributul exclusiv al acesteia din urmă, instanței de contencios administrativ revenindu-i exclusiv competența cenzurării actelor administrative pe care autoritatea administrativă le emite în limitele atribuțiilor conferite de lege.

In acest context, instanța de contencios administrativ are doar competența de a constata caracterul nelegal al conduitei manifestate de pârâtă, prin nesoluționarea ori soluționarea defectuoasă, fără însă a se pronunța asupra existenței sau întinderii dreptului la compensații.

De asemenea, nu există nicio dispoziție legală care să permită instanțelor de contencios administrativ să stabilească bunurile pentru care se pot oferi compensații ori criteriile de calcul aplicabile.

In cauză nu trebuie omis că ne aflăm în fața unei instanțe de contencios administrativ și nu de drept comun, instanță specializată, menită conform normelor constituționale, să cenzureze legalitatea actelor administrative tipice sau asimilate, nu să creeze ea însăși manifestări de voință în regim de administrație publică sau să suplinească manifestările de voință ale autorităților.

Mai mult se reține că dispozițiile art. 7, alin. 1 si 2 din HG nr. 1120/2006:"(1)Persoanele îndreptățite beneficiază, pentru terenurile agricole pe care le-au avut în proprietate în Basarabia, Bucovina de Nord și in Ținutul H., de compensații în bani pentru suprafața de teren avută în proprietate, din care se scade, dacă este cazul, suprafața de teren reconstituită potrivit Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare, dar nu mai mult de 50 ha de teren agricol. „,

Astfel instanța a acordat mai mult decât prevede Legea nr. 290/2003 și Normele metodologice aplicabile, obligând la acordarea despăgubirilor pt 64,35 ha (pășunea și via fiind incluse la categoria și modalitatea de calcul a terenului arabil).

Față de cele de solicită a fi casată Sentința civilă nr. 6054/01.10.2014 pronunțată de Tribunalul București și trimisă spre rejudecare cauza pentru motivele de nelegalitate mai sus indicate ori în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecata ca neîntemeiata.

In drept:483, art. 486. alin. 8,din Noul Cod de Procedură Civilă, Legea nr. 290/2003, modificată, HG nr. 1120/2006, precum și celelalte prevederi legale despre care a făcut referire în prezenta.

Împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs și pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în temeiul art. 488 alin (1) pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, considerând Sentința civilă nr. 6054/2014 pronunțată în ședința publică din data de 01 octombrie 2014 de către Tribunalul București, ca fiind netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:

În data de 11.06.2009, Instituția Prefectului M. București - C. pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, a emis pe numele reclamantelor T. L. și D. M., Hotărârea nr. 446/2009.

Prin Hotărârea nr. 446/2009 a fost respinsă cererea nr._/148/15.08.2003, formulată de reclamanta T. L., prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru proprietățile pe care le-au deținut autorii T. M. și Aculina (bunici) în ..

Motivul respingerii cererii: „din actele aflate la dosar, respectiv declarațiile solicitantei și ale martorilor, rezultă faptul că autoarea T. Aculina nu s-a refugiat. De asemenea, conform declarațiilor martorilor, imobilul cu destinația de locuință al familiei T. a rămas în posesia unei fiice, care s-a întors în Basarabia, după refugiu".

Apelând la prevederile art. 8 alin (3) din Legea nr. 290/2003, reclamanta T. L. a înaintat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților o contestație împotriva Hotărârii cu nr. 5495/02.07.2009.

Analizând actele existente la dosarul format la C. M. București pentru constatat următoarele.

Conform art. 1 alin (1) din Legea 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, despăgubirile bănești în baza Legii nr. 290/2003 se acordă, „cetățenilor români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului H., precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, (...) pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi." Astfel, printre beneficiarii acestei legi se pot număra:

- cetățenii români care s-au refugiat pe teritoriul României în anul 1940, ca urmare a Ultimatumului din 26 iunie, prin care URSS solicita cedarea de către România a Basarabiei și părții de Nord a Bucovinei, cât și în anul 1944, ca urmare a ordinelor de evacuare generală;

- cetățenii români care au fost deportați în regiuni ale fostei Uniuni Sovietice în perioada de referință pentru această lege;

- cetățenii români care nu au avut domiciliul pe acele teritorii însă au avut în proprietate bunuri imobile la care nu au mai avut acces după cedarea teritoriilor prevăzute de această lege.

Prin cererea nr._/148/15.08.2003, reclamanta T. L., a solicitat acordarea de despăgubiri pentru bunurile pe care le-au deținut în proprietate autorii T. M. (bunic din partea tatălui) și P. Mie (bunic din partea mamei),în ..

Ulterior, prin cererea nr._ din 01.10.2004, reclamanta a solicitat despăgubiri și pentru bunurile deținute de tatăl său, autorul T. loan.

Pentru a beneficia de măsurile reparatorii, conform art. 2 alin (1) din H.G. 1120/2006, „(...) persoanele îndreptățite trebuie sa facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii".

Pentru a beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, solicitantul trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care solicită despăgubiri, care trebuie obligatoriu coroborată cu dovada refugiului, a părăsirii forțate și definitive a teritoriilor de către toti membrii familiei, astfel încât să nu fi existat alti membri ai familiei care locuind în continuare în teritoriul ocupat să se fi bucurat, de prerogativele dreptului de proprietate al acestor bunuri.

În ceea ce privește dovada refugiului și a proprietății, aceasta se face, conform art. 2 alin (4) teza I din H.G. nr. 1120/2006 cu modificările și completările următoare, cu „(...) acte doveditoare certificate de autorități (...)".

Menționează că dovada calității de refugiat poate fi făcută, în cazul persoanelor care s-au refugiat pe teritoriul României în 1940, respectiv în 1944, prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidența populației de organele de specialitate a localității unde s-au stabilit refugiații (adeverințe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităților unde s-au stabilit inițial refugiații), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de Comisariatul Național pentru Evidența Populației venite din Basarabia Bucovina de Nord și Ținutul H., foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective, sau carnet de muncă în situația în care refugiații erau funcționari de stat.

În ceea ce privește dovada proprietății bunurilor abandonate la momentul refugiului, aceasta se poate face cu contracte de vânzare cumpărare, chitanță de plată a impozitelor, extrase din cărțile de imobil, planuri și autorizații de construcție, rapoarte de expertiză, etc.

În lipsa actelor doveditoare certificate de autorități, reclamantele au apelat la prevederile art. 2 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 1120/2006 ce permite solicitanților „în situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondentei purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica M., abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz."

Cu privire la dovada refugiului reclamantele au depus la dosar următoarele documente:

- Certificatul nr. 1602 din 12.07.2002 emis de Direcția Județeană D. a Arhivelor Naționale, în care se menționează că, în "Situația cu refugiați aflați în . loan împreună cu membrii familiei: A. - soție, Aculina - soră și Aculina copil;

- Declarația evacuatului T. loan dată Comisariatului General al Refugiaților și Evacuaților;

- declarația martorilor DîfiU E. și P. M., autentificată prin încheierea nrT 1665/29.09.2004.

În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri, au fost depuse la dosar următoarele documente:

- Declarația evacuatului T. loan dată Comisariatului General al Refugiaților și Evacuaților, în care acesta menționează averea abandonată în teritoriul evacuat;

- Adeverința de arhivă nr. 14-T din 17.05.2004 eliberată de Primăria orașului Izmail, în care se menționează că T. I. deținea în proprietate 55 ha teren arabil, 12 ha pășune, 1,85 ha vii;

- declarația pe propria răspundere a reclamantei T. L., autentificată prin încheierea nr. 1664/29.09.2004;

- declarația martorilor D. E. și P. M., autentificată prin încheierea nr. 1665/29.09.2004.

Însă, atât reclamanta T. L. cât și martorii, în declarațiile lor pe proprie răspundere susțin că, „bunurile rămase în Basarabia, aparținând familiei T. (bunici M. și Aculina, părinții mei și sora tatălui Aculina, aveau gospodărie comună.

Mai mult, din analiza acestor documente existente la dosar A.N.R.P. a constatat următoarele:

Din cererea nr._/15.08.2003, depusă la Instituția Prefectului Municipiul București de către, din declarația pe propria răspundere a reclamantei T.. L. și din declarațiile martorelor D. E. și P. M., reiese că:

- autorul T. M. a fost deportat în Siberia în anul 1940, de unde s-a întors după anul 1945.

- autoarea T. Aculina nu s-a refugiat;

- fiica autorilor, T. Aculina, s-a întors în Basarabia, în iulie 1944, în casa părintească.

Având în vedere că, în speța în cauză, există membri ai familiei care nu s-au refugiat în România și care au beneficiat de prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților consideră că autorii după care se solicită despăgubiri nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege deoarece moștenitorii acestora, rămași în teritoriile prevăzute de

În plus, Legea nr. 290/2003 nu prevede acordarea de măsuri reparatorii doar pentru anumiți moștenitori legali ai autorilor deposedați în Basarabia, Bucovina de Nord sau Ținutul H., în condițiile în care există alți moștenitori care ar putea pretinde sau chiar beneficia de măsuri reparatorii acordate de statele pe teritoriul cărora se află în prezent bunurile respective. Urmează ca reclamantele aflate în această situație să stabilească raporturile cu ceilalți succesori privind drepturile fiecăruia pe calea dreptului comun.

Din aceste motive, prin Decizia nr. 320 din 18.12.2013, A.N.R.P. a respins contestația formulată de reclamanta T. L. și a menținut ca legală și temeinică Hotărârea nr. 446/11.06.2009 emisă de C. M. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

De asemenea, prin Sentința civilă nr. 6054/01.10.2014, instanța de fond în mod eronat a stabilit că reclamantele pot beneficia de despăgubiri pentru 50 ha teren arabil, 12,5 ha pășune și 1,85 ha vie aparținând autorului reclamantelor T. loan.

Conform art. 2 alin (2) din Legea nr. 290/2003, "în cazul în care prevederile alin. (1) nu pot fi îndeplinite în natura, foștii proprietari beneficiază de despăgubiri sau compensații, o suma calculată la valoarea medie a categoriilor de teren, stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 59/1994 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 746/1991 privind stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării art. 36 și 38 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, actualizată potrivit coeficientului de inflație existent la data plății compensației, raportat la cel stabilit pentru luna martie 1994, fără ca totalul suprafeței de teren pentru care se acorda despăgubirile sau compensațiile sa depășească suprafața de 50 ha teren agricol și 10 ha teren forestier de proprietar deposedat. Astfel, reclamantele pot beneficia de despăgubiri doar în limita celor 50 ha prevăzută de lege, indiferent de categoria de teren agricol avută în proprietate de autori înainte de refugiu.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 488 pct. 8 din Noul Cod de proc.civ. a solicitat a fi admis recursul formulat împotriva Sentinței civile nr. 6054/01.10.2014 pronunțată de Tribunalul București și modificată sentința atacată în sensul respingerii acțiunii formulată în fond de reclamantele T. L. și D. M. ca fiind nefondată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, Legea nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare, HG nr. 1120/2006.

Intimatele-reclamante T. L., si D. M. în temeiul art.205 Cod de Procedura Civila, au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de către pârâta C. M. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 ca nefondat si nemotivat in drept pentru următoarele motive:

Recursul a fost intemeiat pe prevederile art. 486 pct.8 din Noul Cod de Procedura Cvila - articol care nu exista. S-a solicitat casarea Sentinței Civile 6054, fara indicarea expresa a temeiurilor de drept in susținere.

Recursul nu este motivat in drept - argumentele expuse tin exclusiv de fondul cauzei si nu dezvolta nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din Codul de Procedura Civila; de asemenea, recurenta nu indica in mod explicit nicio noma de drept material eventual aplicata greșit de catre instanța de fond si nu dezvolta niciunul dintre eventualele motive d casare prevăzute de art. 498 alin (2).

In primul sau motiv de recurs. C. argumentează ca instanța de fond ar fi reținut greșit obiectul dedus judecații. Solicită instanței de recurs sa nu il primească — este una dintre apărările pe care recurenta putea sa le invoce, dar pe care nu le-a invocat in fata instanței de fond, desi putea sa o faca pe măsura ce administrarea probelor si dezbaterile pe fondul cauzei avansau (fiind incidente prevederile art 488 alin (2) Cod de Procedura Civila).

Pe de alta parte, argumentul Comisiei este nefondat - prin sentința criticata, Tribunalul retine împrejurări de fond pe care C. a inteles sa le ignore prin Hotărârea 446/ 2009.

Refuzul autorității administrative de a lua in considerare dovezi esențiale depuse de petent in susținerea cererii sale inregistrată la Comisie sub nr. _/2003, este subscris refuzului sau de a soluționa cererea insasi. Astfel, înscrisurile prin care petentele reclamante au dovedit, pe de o parte, faptul ca autorii lor erau refugiați si pe de alta parte, dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilelor in litigiu, au fost ignorate de autoritatea administrativa care a respins cererea fara a le lua in considerare.

In ce privește al doilea motiv de recurs, solicită respingerea lui ca neintemeiat legal si nefondat. El nu se inscrie in niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art 488 sau art 498 (2) din Codul de Procedura Civila. Instanța de fond s-a pronunțat pe toate capetele de cerere — a reținut ca reclamantele făcuseră dovada dreptului de proprietate si dovada stării de refugiat, asa cum a arat mai sus.

Referitor la al treilea motiv de recurs, consideră ca argumentația adusa de Comisie in sprijinul acestuia este nefondata, ea fiind construita pe o premisa greșita — aceea ca art. 8 alin 5 din Legea 290/2003 ar institui vreo interdicție. Ori, textul de lege citat conține o norma pozitiva, iar nu una de excludere sau de departajare. Nu se poate susține ca autoritățile publice pot, prin organismele lor legal constituite, sa emita acte care, desi afectează in mod direct patrimoniul petiționarului, nu pot face obiectul verificării prin control judiciar. C. are personalitate juridica, ea emite acte cu efecte patrimoniale, iar Hotărârile emise de aceasta produc efecte juridice si atunci cand sunt legale, si atunci cand sunt nelegale.

Criticile formulate impotriva Sentinței Civile nr. 6054 si grupate sub motivul de recurs numărul patru sunt de asemenea greșite, urmând a fi respinse ca nefondate. Premisele argumentației recurentei sunt false — instanța de fond nu a dispus asupra conținutului Deciziilor pe care le-a anulat in parte, ci numai asupra modalității de aplicare a Legii 290/2003 cu normele aferente.

In mod temeinic instanța de contencios a verificat si a hotărât asupra cadrului procedural greșit aplicat de parate, cadru care a fost constatat ca incomplet si conducând la o consecința prejudicioasa pentru fondul cererii formulate de pétentele reclamante.

De aceea, solicită pronunțarea unei decizii de respingere a recursului ca neintemeiat si nemotivat in drept, cu menținerea sentinței 6054, in sensul anularii parțiale a deciziilor emise de ANRP si de Comisie, urmate de obligarea Comisiei de a relua procedura pentru bunurile reprezentând 50ha teren arabil, 12,5 pasune și vie.

Solicită si respingerea criticii referitoare la limitarea despagubirilor la 50Ha teren arabil (cu modalitatea de calcul aferenta), intrucat nici C., nici ANRP prin contestație, nu s-au pronunțat deloc,, nici in principiu, asupra masei de bunuri la care instanța de fond s-a referit in dispozitiv.

Este nerelevanta limitarea ce privește suprafața imobilului-teren, atâta vreme cat ea trebuie aplicata, eventual, de parate, iar nu de instanța de contencios administrativ ce s-a pronunțat in limitele procesuale cu care a fost investita.

Totodată intimatele-reclamante T. L., si D. M. In temeiul art.205 Cod de Procedura Civila, au formulat întâmpinare și la recursul declarat de A., Naționala pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), solicitând menținerea Sentinței Civile nr 6054/2014 si respingerea recursului ca nefondat si nemotivat in drept pentru următoarele motive:

Recursul a fost intemeiat pe prevederile art 488 pct.8, criticile formulate impotriva Sentinței Civile nr. 6054/1 octombrie 2014 vizând exclusiv incalcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material.

Textul recursului este, in integralitatea sa, același text depus de ANRP ca întâmpinare, formulata pentru dosarul de fond.

Singurele critici noi, de natura tehnica, sunt cele de pe pagina a doua a recursului - text marcat cu caractere italice, bolduite si subliniate. Acesta cuprinde "considerentele" paratei asupra netemeiniciei si nelegalitatii hotărârii instanței de fond, fara, insa, nici un argument.

Parata nu indica nici o norma de drept material pe care instanța de fond sa o fi incalcat ori sa o fi aplicat greșit.

De aceea, in temeiul art. 493 alin. 5 si art 496 alin.l Cod de Procedura Civila, solicită anularea nelegalitate prevăzute de art. 488 sau de art. 498 alin.2 din același act normativ.

Susține cererea de anulare a acestui recurs arătând ca ANRP nu indica norma de drept material ce ar fi fost incalcata de instanța de contencios administrativ — pledoaria paratei pentru casare fiind susținuta in mod exclusiv de considerente ce angajează fondul cauzei — drepturile de proprietate ale reclamanților, statutul de refugiat al autorului lor etc.

In niciun fel recursul nu critica dispozitivul sentinței pronunțate in fond - care sancționează modalitatea de aplicare a Legii 290/2003 (adică măsura in care autoritatea administrativa a dat curs integral cererilor depuse de petente in anii 2003 si 2004).

In mod temeinic instanța de contencios a verificat si a hotărât asupra cadrului procedural greșit aplicat de parate (constatând ca acestea nu au hotărât in privința tuturor bunurilor supuse despăgubirii), ceea ce a condus la afectarea fondului cererilor de despăgubire formulate de petente.

De aceea, in situația in care Curtea va aprecia ca nu se impune anularea recursului formulat de ANRP, solicită pronunțarea unei decizii de respingere a recursului ca neîntemeiat si nemotivat in drept, cu menținerea sentinței 6054, in sensul anularii parțiale a deciziilor emise de ANRP si de Comisie, urmate de obligarea Comisiei de a relua procedura pentru bunurile reprezentând 50ha teren arabil, 12,5 pasune si 18,5 vie:

Solicită si respingerea criticii referitoare la limitarea despăgubirilor la 50Ha teren arabil (cu modalitatea de calcul aferenta), intrucat nici C., nici ANRP in contestația sa, nu s-au pronunțat deloc asupra masei de bunuri la care instanța de fond s-a referit in dispozitiv.

Este nerelevanta limita de suprafața, atâta vreme cat ea trebuie aplicata eventual, de recurente, iar nu de instanța de control judiciar ce va examina motivele de nelegalitate ale Sentinței 6054.

Recurenta-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimații reclamanți la recursul formulat împotriva Sentinței civile nr. 6054/01.10.2014, pronunțată de către Tribunalul București, în dosarul nr._, prin care învederează următoarele:

Faptul că, prin cererea de recurs, a reiterat apărările formulate pe fondul cauzei prin întâmpinare, a fost determinat de faptul că, instanța de fond, deși a reținut motivele de fapt și de drept invocate, totuși le-a respins în totalitate.

În concret, face precizarea că, din simpla citire a cererii de recurs formulate, reiese cu claritate încălcarea de către instanța de fond a normelor de drept material și anume a dispozițiilor art. 1 alin (1) din Legea nr. 290/2003, care stabilesc că despăgubirile bănești în baza Legii nr. 290/2003 se acordă, „cetățenilor români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului H., precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, (...) pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forțate a bunurilor, în condițiile prezentei legi."

În concret, din analiza documentelor existente la dosar, respectiv cererea nr._/15.08.2003, depusă la Instituția Prefectului Municipiul București, declarația pe propria răspundere a intimatei reclamante T. L. și din declarațiile martorelor D. E. și P. M., reiese că:

- autorul T. M. a fost deportat în Siberia în anul 1940, de unde s-a întors după anul 1945.

Bunurile pentru care se solicită despăgubiri nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege deoarece moștenitorii acestora, rămași în teritoriile prevăzute de lege, pot să pretindă măsuri reparatorii de la statul pe teritoriul căruia se află în prezent bunurile, printr-o acțiune în revendicare sau în baza unor legi privind restituirea proprietăților confiscate de regimul sovietic.

Remarcă că aceste motive invocate în cererea de recurs se circumscriu decât cazului reglementat la art. 488 alin (1) pct. 8 din N.C.P.C.

Din aceste motive, în temeiul art. 488 pct. 8 Noul Cod de proc.civ., a solicitat a fi admis recursul formulat împotriva Sentinței civile nr. 6054/01.10.2014 pronunțată de Tribunalul București și modificată sentința atacată în sensul respingerii acțiunii formulată în fond de fiind neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, Legea nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare, HG nr.1120/2006.

Deliberând atât asupra excepției nulității recursurilor, cât și asupra fondului celor două recurs, prin prisma susținerilor părților, a probelor administrate, a sentinței recurate, precum și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Curtea va reține următoarele:

Astfel, cu privire la excepția nulității recursurilor formulate de către pârâte, Curtea apreciază din analiza motivelor de fapt și de drept invocate de către acestea, similare sub aspectul substanței acestora faptul că pot fi încadrate, conform art. 489 alin. 2 C.proc.civ., în motivele de recurs întemeiate pe disp. art. 304 pct. 5, 6 și art. 304 pct. 8 C.proc.civ., sub aspectul invocării faptului că prima instanță nu a analizat obiectul cererii astfel cum acesta a fost formulat și a încălcat principiul disponibilității, raportat la conținutul actelor atacate și a motivelor invocate de către intimatele-reclamante, aspecte care ar determina anularea hotărârii recurate, iar pe de altă parte, greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 290/2003 și a normelor metodologice de aplicare conform HG nr. 1120/2006, context în care va fi respinsă ca neîntemeiată excepția nulității celor două recursuri astfel cum a fost invocată și motivată de către recurentele reclamante.

Pe fondul celor două recursuri, astfel cum criticile formulate de către pârâte au fost invocate și încadrate de instanța de control judiciar în motivele de recurs întemeiate pe disp. art. 488 pct. 5, 6 și pct. 8 C.proc.civ., Curtea apreciază sunt fondate, urmând a fi admise în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Cu referire la primul motiv de recurs reținut a fi incident în prezenta cauză, Curtea constată că recurentele au susținut că prima instanță nu a analizat obiectul cererii astfel cum acesta a fost formulat și a încălcat principiul disponibilității, raportat la conținutul actelor atacate și a motivelor invocate de către intimatele-reclamante, aspecte care ar determina anularea hotărârii recurate.

Din această perspectivă, se reține din analiza obiectului cererii introductive faptul că intimatele reclamante au solicitat în contradictoriu cu recurentele-pârâte să se constate refuzul nejustificat al pârâtelor în soluționarea cererii nr._/148/15.08.2003cum a fost modificată prin cererea nr._/01.10.2004;să se constate că sunt persoane îndreptățite la despăgubiri bănești pentru bunurile aflata în proprietatea tatălui lor la data refugiului: 50Ha teren arabil, 12,5 ha pășune și 1,85 ha vie;anularea hotărârii nr.446/11.06.2009 emisă de către C. M. București pentru Aplicarea Legii nr.290/2003;anularea deciziei nr.320/18.12.2013 emisă de ANRP; obligarea pârâtei Comisie să emită hotărâre prin care să acorde despăgubiri pentru bunurile aflata în proprietatea tatălui lor la data refugiului: 50Ha teren arabil, 12,5 ha pășune și 1,85 ha vie; obligarea ANRP la emiterea deciziei de validare, iar în motivare au arătat că au făcut dovada proprietății și a refugiului și că au solicitat despăgubiri doar pentru bunurile ce au aparținut tatălui lor.

Verificând considerentele sentinței recurate și comparând obiectul acțiunii introductive astfel cum acesta a fost formulat de către intimatele-reclamante, Curtea reține că prima instanță a încălcat disp. art. 22 din C.proc.civ. având următorul conținut” (1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacție.

(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.”

Totodată, deși reține prin sentința recurată faptul că pârâtele nu au analizat pe fond cererea formulată de către intimatele-reclamante cu privire la bunurile rămase de pe urma tatălui acestora, defunctul T. I., prima instanță constată prin considerente faptul că atât Hotărârea Comisiei pentru aplicarea legii nr. 290/2003 nr. 445/11.09.2006 privind pe autorii P. G. și P., cât și nr. 446/11.06.2009 privind pe autorii T. M. și Aculina-bunicii intimatelor-reclamante, sunt nule în parte, însă pe de altă parte se constată că autoritățile pârâte, recurente în prezent, nu au soluționat cererea privind bunurile rămase de pe urma tatălui intimatelor-reclamante-T. I., în cadrul celor două hotărâri, iar nici în conținutul Deciziei nr. 320/18.12.2013 emisă de ANRP și nici în cele două hotărâri anulate -prin considerente-de prima instanță- nefiind făcute referiri la modul de soluționare a cererii înregistrată sub nr._/01.10.2004 prin care intimatele au solicitat acordarea despăgubirilor de pe urma defunctului T. I.-fila 21 a dosarului de fond.

În plus, prima instanță a reținut că cererea administrativă formulată de către intimatele reclamante este întemeiată întrucât din înscrisurile analizate acestea ar fi justificat atât refugiul, cât și proprietatea exclusivă a autorului acestora, indicat în cererea din 01.10.2004, obligând prin dispozitivul sentinței recurate recurenta-pârâtă C. pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 la emiterea hotărârii conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 în privința acestor din urmă bunuri, deși refuzul de analizare a acestei cereri administrativ nu putea fi apreciat ca având o legătură cu actele a căror nelegalitate, în parte, s-a reținut prin aceeași sentință, acestea din urmă vizând exclusiv modul de soluționare a cererii înregistrată sub nr._/15.08.2003, aspect invocat chiar de către intimatele-reclamante prin acțiunea introductivă.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că revenea primei instanțe obligația de a pune în discuția părților necesitatea clarificării obiectului acțiunii și stabilirea cadrului procesual rezultat din motivele acțiunii introductive, în sensul stabilirii corecte a situației de fapt rezultată din documentația administrativă și actele a căror nelegalitate a fost solicitată, în scopul stabilirii unei legături directe între solicitarea reclamantelor de anulare a celor două acte - Hotărârea nr. 446/2009 și Decizia nr. 320/2013- și solicitarea de obligare a pârâtelor la soluționarea cererii administrative înregistrată sub nr._/01.10.2004.

Mai mult, se constată că prin Hotărârea de soluționare a contestației recurenta-pârâtă ANRP a soluționat exclusiv contestația formulată împotriva hotărârii nr. 446/2009 vizând modul de soluționare a cererii înregistrată sub nr._/15.08.2003-privind pe bunicii intimatelor-reclamante-, fără însă ca prin această decizie să fie antamată pe fond cererea privind bunurile rămase de pe urma tatălui reclamantelor, însă cu toate acestea a constatat nelegalitatea în parte a celor două acte administrative urmare a refuzului pârâtelor de soluționare a acestei din urmă cereri.

O astfel de modalitate de soluționare a cauzei nu corespunde exigențelor sancționate cu nulitatea prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C.proc.civ. cu privire la respectarea rolului activ al instanței și stabilirea corectă a cadrului procesual și a modului de administrare a probelor, implicit de analizare a acestora, iar pe de altă parte, a obligației de a-și întemeia soluția pronunțată pe considerente care sunt concordante cu această soluție și cu exigențele legii nr. 554/2004, republicată.

Astfel, Curtea reține că se impune admiterea recursurilor și, în temeiul motivelor de recurs expuse, casată în parte sentința recurată cu privire la soluția vizând obligarea recurentei-pârâte C. pentru aplicarea legii nr. 290/2003 de a emite o hotărâre în temeiul art. 8 alin. 2 din Legea nr. 290/2003 în privința bunurilor abandonate aparținând autorului reclamantelor T. I., tatăl acestora( în temeiul considerentelor că acestea ar fi justificat atât refugiul autorului, cât și dreptul de proprietate asupra bunurilor indicate în cererea nr._/01.10.2004), dispoziție care încalcă din perspectiva nerespectării principiului aflării adevărului și al disponibilității procesului-civil, inclusiv prevederile legale privind contenciosul administrativ, sub aspectul obiectului unei astfel de acțiuni, respectiv cenzurarea refuzului exprimat de către autoritatea publică pârâtă de a soluționa o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim al reclamantelor, fiind incident și fondat inclusiv motivul de recurs întemeiat pe greșita interpretare și aplicare a legii nr. 290/2003 și modul de analizare a cererilor administrative formulate în temeiul acestor dispoziții legale, instanța de contencios având exclusiv rolul de a verifica dacă autoritățile au soluționat o astfel de cerere, iar nu de a se substitui acestora în mod direct, prin analizarea condițiilor prescrise de legea specială pentru acordarea unor despăgubiri, eventual având posibilitatea de a cenzura un refuz de soluționare în această fază procedurală rezultată din prezenta cauză.

Prin urmare, admițând cele două recursuri formulate și casând în parte această sentință în temeiul art. 496 și 497 C.proc.civ., Curtea constată că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind întrunite condițiile impuse în mod limitativ de aceste dispoziții legale, iar motivele de recurs reținute ca fondate determină înlăturarea soluției pronunțată de prima instanță, urmând a fi analizată cererea introductivă pe fond, în cadrul instanței de control judiciar, subsidiar casării cu reținere a cauzei.

În continuare, Curtea apreciază, contrar primei instanțe, faptul că un act administrativ tipic care nu vizează modul de soluționare a unei cereri administrative nu poate fi considerat nelegal prin însăși emiterea acestuia, ci exclusiv din perspectiva refuzului nejustificat de a soluționa o astfel de cerere administrativă, context în care legalitatea verificată vizează un act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. 2 din legea nr. 554/2004, astfel încât refuzul soluționării cererii privind despăgubirile de pe urma defunctului tată al reclamantelor nu putea determina nelegalitatea celor două acte atacate prin acțiunea introductivă, urmând a fi înlăturată această dispoziție, conținută implicit în cadrul dispozitivului și explicit în cadrul considerentelor.

Totodată, Curtea reține că pârâta C. Mun. București pentru aplicarea legii nr. 290/2003 nu a analizat cererea formulată de către reclamante cu privire la bunurile pretins a fi fost rămase de pe urma autorului T. I., tatăl acestora, ci exclusiv cererea vizând bunurile pretinse de pe urma bunicilor reclamantelor, astfel încât va fi reținut conform art. 2 alin. 1 lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004 un refuz nejustificat al acestei pârâte de a soluționa pe fond această cerere, deși potrivit Legii nr. 290/2003 îi revenea obligația de a stabili toate elementele care au fost invocate de către reclamante și subsecvent să emită o hotărâre care să constate fie acordarea, fie neacordarea acestor despăgubiri de pe urma tatălui reclamantelor, hotărâre care să poată fi ulterior cenzurată sub aspectul legalității de instanța de contencios administrativ, procedura reglementată de dispozițiile legii nr. 290/2003 fiind imperativă sub acest aspect, astfel încât în acest moment procesual poate fi înlăturat exclusiv refuzul nejustificat al pârâtei în cauză de a analiza pe fond o astfel de cerere, iar nu și stabilirea existenței dreptului la despăgubiri în favoarea intimatelor-reclamante.

De altfel, o astfel de soluție este confirmată de disp. art. 8 alin. 3-6 din Legea nr.290/2003, în forma în vigoare la data formulării cererii administrative potrivit cărora „(3) În termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestație la A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

(4) În termen de cel mult 60 de zile, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Hotărârea se comunică comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și solicitanților.

(5) Hotărârile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

(6) Hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.”

Ulterior, această procedură a fost reglementată de Legea nr.164/2014, astfel încât revine autorităților administrative obligația de a verifica dacă o astfel de lege este aplicabilă inclusiv reclamantelor din prezenta cauză, aspect care însă nu poate face obiectul analizei în prezentul recurs.

Prin urmare, Curtea va reține că solicitările intimatelor-reclamante privind anularea hotărârii Comisiei Mun. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și a Deciziei nr. 320/2023 emisă de ANRP sunt neîntemeiate, potrivit considerentelor expuse anterior, iar pe de altă parte cererile privind constatarea că reclamantele sunt persoane îndreptățite pentru bunurile pretins a aparține tatălui acestora, obligarea Comisiei Mun. București privind aplicarea legii nr. 290/2003 de a acorda despăgubirile pretinse de pe urma aceluiași defunct, precum și obligarea pârâtei ANRP de a valida o hotărâre emisă de prima pârâtă în sensul favorabil invocat de către reclamante, inclusiv cu privire la identificarea bunurilor pretinse astfel și a întinderii despăgubirilor pretinse, sunt premature, aceste aspecte urmând a fi verificate de către pârâta C. în cadrul procedurii de emitere a unei hotărâri de aplicare a legii nr.290/2003 asupra cererii nr._/01.10.2004, inclusiv din perspectiva eventualei aplicări a disp. art. 2 alin (2) din Legea nr. 290/2003.

Va fi menținută soluția cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. M. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, dispoziție care nu a făcut obiectul criticilor formulate în cadrul recursurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepția nulității recursurilor ca neîntemeiată.

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte C. M. BUCUREȘTI PENTRU APLICAREA LEGII NR. 290/2003, cu sediul în București, Piața Presei Libere, nr. 1, corp B, sector 1 și A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 6054/1.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – SCAF în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-reclamante D. M. – CNP_, domiciliată în București, ., sector 6 și T. L. – CNP_, domiciliată în București, ., ., ., ambele cu domiciliul procesual ales la C..Av. L.&Partners din București, .. 4, ..

Casează în parte sentința recurată în sensul că:

Obligă pârâta C. M. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 la soluționarea cererii privind despăgubirile solicitate pentru bunurile de care a fost deposedat tatăl reclamantelor.

Menține soluția cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. M. București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 3.04.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR D. G. Ș. A. G. I. C.

GREFIER

M. I.

Red. DG/AC

6 ex.

Jud. fond G. P. – Tribunalul București

← Anulare act administrativ. Încheierea nr. 21/2015. Curtea de...		Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... →

Obligaţia de a face. Decizia nr. 1946/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţia de a face. Decizia nr. 1946/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI