Pretentii. Decizia nr. 102/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 102/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-01-2015 în dosarul nr. 1696/122/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 102
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 12.01.2015
CURTEA CONSTITUITĂ DIN :
PREȘEDINTE F. I.
JUDECĂTOR P. C.
JUDECĂTOR D. D. M.
GREFIER D. G.-D.
Pe rol se află spre soluționare recursul formulat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. și recurentul-reclamant B. C. L., împotriva sentinței civile nr. 694/C./27.11.2013, pronunțată de Tribunalul G. – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, având în vedere solicitarea recurenților de judecare a cauzei și în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare asupra cererilor de recurs.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului G. la data de 30.07.2013 sub nr._ reclamantul B. C. L. a chemat în judecată pârâtele Administrația Finanțelor Publice a Municipiului G. și Administrația F. pentru Mediu, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 3.588 lei actualizată cu dobânda legală la zi, la data plății efective, sumă pe care a achitat-o cu titlu de taxă pentru emisii poluante provenite de la autoturisme, conform chitanței pentru încasarea de impozite, taxe și contribuții . nr._/08.08.2008 eliberată de Trezoreria Municipiului G..
Prin Sentința civilă nr. 106 din 5 martie 2014, Tribunalul G. a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis în parte acțiunea și cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 3.588 lei reprezentând taxă de poluare achitată pentru autoturismul marca Renault Laguna cu chitanța . nr._ din 08.08.2008, a obligat chematul în garanție Administrația F. pentru Mediu să plătească pârâtei suma de 3.588 lei reprezentând taxă de poluare plătită de reclamant, sumă ce s-a constituit venit la bugetul fondului pentru mediu, conform art.1 alin.1 din OUG nr.50/2008, a respins cererea pârâtei de obligare a chematului în garanție la plata dobânzii legale și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul B. C. L. și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice G..
- Recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice G.
În motivare, recurenta a solicitat modificarea sentinței civile în temeiul art. 488, pct. 6 și pct. 8 Cod procedură civilă - când hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii și este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
De asemenea, a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii privind admisibilitatea cererii fată de instituție iar instanța de fond a schimbat înțelesul actului juridic dedus judecății.
A criticat soluția instanței de fond care a dispus restituirea integrală a taxei de poluare, motivat de faptul că taxa de poluare stabilită prin OUG nr. 50/2008 cu completările ulterioare "încalcă prevederile art. 110, fost 90 din Tratatul de Instituire a Comunităților Europene", deși legislația în vigoare la data pronunțării sentinței, OUG nr. 9/2013 dispune restituirea doar a diferenței între taxa stabilită prin legea veche și cea stabilită prin OUG nr. 9/2013.
A arătat că urmare aplicării elementelor de calcul prevăzute de OUG nr. 9/2013, a rezultat o sumă de plată mai mare, respectiv 9.589,9 lei, astfel încât restituirea integrală a sumei de 3.588 lei contravine prevederilor legale.
Recurenta a susținut că, deși instanța califică acțiunea ca fiind o cerere de restituire, nu analizează condițiile de admisibilitate așa cum sunt stabilite de art. 117 Cod procedură fiscală, limitându-se la a face trimitere la directive ale dreptului comunitar european.
Cu toate că reclamantul invocă în cererea sa directive ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, conform principiului autonomiei procedurale, regulile care guvernează rambursarea sumelor în discuție sunt regulile naționale.
Apreciază că în mod total nejustificat, în lipsa unei cereri de restituire întemeiată pe dispozițiile art. 117 Cod procedură fiscală, instanța de judecată dispune obligarea instituției la plata de dobânzi de la data plății taxei de poluare în condițiile în care organul fiscal teritorial nu a beneficiat de această plată.
Mai mult, deși instanța de fond admite cererea de chemare în garanție, în mod nelegal dispune plata dobânzii doar de către AJFP G., apreciind că sancțiunea dobânzii incumba instituției care doar a calculat și virat taxa, iar nu celei care a folosit/indisponibilizat această sumă de la încasare până la data restituirii efective, instanța ignorând dispozițiile art. 124 alin. 2 potrivit cărora dobânda se suportă din același buget din care se restituie sumele solicitate de plătitori".
Recurenta a arătat că prin cererea de chemare în garanție, a solicitat obligarea Administrației F. pentru Mediu la plata dobânzii aferente, având în vedere faptul că de la data încasării până la momentul restituirii această instituție a gestionat suma plătită de reclamant.
Având în vedere cele menționate, a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței civile în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, ținând cont de dispozițiile din OUG nr.9/2013.
În subsidiar, a solicitat modificarea sentinței civile nr. 694/2013 în sensul admiterii cererii de chemare în garanție așa cum a fost formulată și obligarea Administrației F. pentru Mediu să achite atât taxa pe poluare cât și dobânda aferentă.
- Recursul declarat de recurentul-reclamant B. C.-L.
În motivare, recurentul a arătat că prin sentința civilă nr. 694/ C. pronunțată la data de 27.11.2013 de Tribunalul G., a fost admisă în parte cererea sa, în sensul obligării pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. să-i restituie suma de 3.588 iei reprezentând taxă de poluare.
Instanța de fond a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, pentru motivul că nu se poate reține culpa procesuală a pârâtei care să fi determinat cheltuielile.
Cu privire la cheltuielile de judecată, apreciază că instanța de fond în mod greșit a respins cererea întrucât, în cauză, a formulat în prealabil introducerii cererii de chemare în judecată o cerere de restituire a taxei de poluare la care nu a primit răspuns favorabil.
Mai mult, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., prin întâmpinarea depusă în cauză, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
Este, astfel, evidentă culpa procesuală a pârâtei, care și-a exprimat clar opoziția față de cererea sa de restituire a taxei de poluare.
Recurentul a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 453 Cod procedură civilă. Față de aceste considerente, a solicitat admiterea recursului în sensul admiterii cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de susținerea procesului în fața instanței de fond, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către recurentul-reclamant în faza de recurs.
În drept, recurentul a invocat disp. art. 483 ai. 1, 488 al. 1, pct. 8 și 488 al. 2 și art 453 Cod procedură civilă.
Examinând recursurile declarate, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 488 C.pr.civ., Curtea, reține următoarele:
1. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. este nefondat.
Pe fond, Curtea constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Sub acest aspect, se constată că problema compatibilității reglementării taxei pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008 cu dreptul european a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern ce intră sub incidența art. 110 TFUE și a reamintit scopul acestui articol, acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Faptul că taxa pe poluare se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență sau de vechime, demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 01.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
Având în vedere raționamentul CJUE, se constată că împrejurarea că la calcularea valorii taxei pe poluare se ia în considerare deprecierea autoturismului nu este relevantă decât din perspectiva verificării neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008.
Acest criteriu nu mai poate fi însă aplicat în cazul vehiculelor similare înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu au fost supuse cu ocazia înmatriculării, și nici ulterior, unei taxe echivalente, astfel că în valoarea lor de piață nu este încorporată valoarea reziduală a unei asemenea taxe.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
În opinia Curții, odată reținut faptul că norma internă care reglementează taxa pentru emisii poluante este contrară Tratatului, se impune ca judecătorul național să o înlăture în totalitate de la aplicare, cu consecința restituirii integrale a taxei percepute în temeiul acesteia.
Recurenta nu a invocat argumente care să conducă la o concluzie diferită sub acest aspect, iar susținerile din cuprinsul motivelor de recurs nu pot fi primite, în condițiile în care, în aplicarea principiului supremației dreptului comunitar, nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre sunt obligate să asigure prevalența dreptului european și să înlăture de la aplicare norma internă incompatibilă cu acesta, lăsând-o neaplicată.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa pe poluare achitată de intimat contravine dreptului european, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
Recurenta-pârâtă a criticat și obligația accesorie instituită în sarcina sa, de plată a dobânzii legale aferente taxei prelevate cu încălcarea dreptului european, susținând că în cauză se aplică dispozițiile art. 124 alin. 1 teza finală C.pr.fiscală, potrivit cărora acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.
Sub acest aspect, Curtea reține că, întrucât în speță recurenta-pârâtă a refuzat restituirea taxei, refuz contestat de intimatul-reclamant în contencios administrativ, solicitarea de obligare a organului fiscal la plata dobânzilor aferente debitului principal, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat, este admisibilă în raport de dispozițiile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”, chiar dacă cererea a fost adresată direct instanței, criticile recurentei-pârâte în acest sens fiind neîntemeiate.
În același sens, Curtea reține că, prin hotărârea din 18.04.2013 pronunțată în cauza C-565/11 I., CJUE a statuat, cu referire la dispozițiile art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală, că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”, stabilind că pentru sumele prelevate cu încălcarea dreptului european statul datorează dobânzi din momentul încasării.
Prin urmare, faptul generator de prejudiciu îl constituie chiar prelevarea taxei pe poluare cu încălcarea dreptului Uniunii, iar nu refuzul organului fiscal de restituire a taxei la solicitarea contribuabilului, interpretarea CJUE impunându-se ca un argument al admisibilității solicitării de acordare a dobânzii legale.
Nu poate fi reținută nici critica referitoare la faptul că deși instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție, a dispus plata dobânzii doar de către AJFP G., întrucât, în mod corect s-a reținut împrejurarea că în această situație culpa pentru încasarea taxei percepute cu încălcarea dreptului European aparține în exclusivitate pârâtei și nu instituției chemate în garanție, astfel încât, chiar dacă virarea sumei se face la bugetul F. pentru mediu, calcularea și încasarea taxei în temeiul unei reglementări care contravine TFUE este imputabilă recurentei-pârâte care trebuie să suporte și dobânda aferentă.
Pentru toate aceste considerente, sentința recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 496 C.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
- Recursul declarat de recurentul-reclamant B. C.-L. este întemeiat.
În ceea ce privește critica recurentului referitoare la respingerea de către instant de fond a cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că este întemeiată, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Se impune precizarea că singura condiție care trebuie îndeplinită pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este aceea de a fi pierdut procesul, condiție îndeplinită în cauza dedusă judecății, prin raportare la soluția de admitere a cererii de restituire a taxei pe poluare și a dobânzii legale aferente.
Nu se poate reține argumentul instanței de fond, în sensul că pârâta nu ar fi determinat efectuarea cheltuielilor de judecată pretinse de către reclamant, întrucât, pe de o parte, recurentul-reclamant a formulat, în prealabil introducerii cererii de chemare în judecată, o cerere de restituire a taxei de poluare la care nu a primit răspuns favorabil iar pe de altă parte, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, exprimîndu-și în mod neechivoc opoziția față de cererea de restituire a taxei de poluare și dovedește culpa procesuală.
Nici raționamentul instanței de fond potrivit căruia pârâta a aplicat dispozițiile OUG nr. 50/2008, nevând posibilitatea de opțiune, întrucât nu este îndreptățită să analizeze conformitatea legii interne cu dreptul comunitar, nu este valabil.
Astfel, Curtea are în vedere faptul că, în conformitate cu jurisprudența constantă a CJUE, nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre sunt obligate să asigure prevalența dreptului european și să înlăture de la aplicare norma internă incompatibilă cu acesta, lăsând-o neaplicată. Pe de altă parte, la data formulării de către recurentul-reclamant a cererii de restituire a taxei, respectiv 23.07.2013, exista o bogată jurisprudență națională unitară, în sensul că taxa percepută în temeiul OUG nr. 50/2008 pentru autovehiculele second-hand care au fost înmatriculate anterior achiziționării, în state membre UE, contravine TFUE și se cuvine a fi restituită, astfel încât, exista posibilitatea evitării procesului prin soluționarea favorabilă a cererii de restituire.
Având în vedere aceste aspect, precum și faptul că, în faza judecății de fond, recurenta-pârâtă a pierdut procesul, aceasta are obligația de a suporta cheltuielile de judecată avansate de reclamant, fiind în culpă procesuală.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 C.pr.civ., Curtea va admite recursul și va casa în parte sentința recurată, în sensul că va obliga pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. să plătească reclamantului suma de 800 lei cheltuieli de judecată – 300 lei taxa judiciară de timbru și 500 lei onorariu de avocat - conform dovezilor de la filele 5 și 13 dosar fond, menținând celelalte dispoziții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. ca nefondat.
Admite recursul formulat de B. C. L., domiciliat în mun. G., ./1S, ., județ G., împotriva sentinței civile nr. 694/C./27.11.2013, pronunțată de Tribunalul G. – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE PLOIEȘTI PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE G., cu sediul în mun. G., ., județ G., și intimata-pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în mun. București, Splaiul Independenței nr. 294, sector 6.
Casează în parte sentința recurată, în sensul că:
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 800 lei cheltuieli de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.01.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
F. I. P. C. D. D. M.
GREFIER
D. G.-D.
Red./Tehnored. C.P.
Jud fond M. Z. U., Tribunalul G. – Secția Civilă
| ← Anulare act administrativ. Încheierea nr. 22/2015. Curtea de... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 457/2015. Curtea de... → |
|---|
