Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 2474/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2474/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-04-2015 în dosarul nr. 28161/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2474
Ședința publică de la 30.04.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. Ș.
JUDECĂTOR: L. G. Z.
JUDECĂTOR: G. D.
GREFIER: ANIȘOARA N.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de către recurenta-reclamantă S.C. P. 2000 S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 8314/11.12.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a II contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și ADMINISTRAȚIA S. 6 A FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTATĂ PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în cauza având ca obiect suspendare executare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, a răspuns recurenta-reclamantă, reprezentată de avocat T. A., lipsind intimații-pârâți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Recurenta-reclamantă, prin avocat, solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza în fond, admiterea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată.
Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 2 din Legea nr. 554/2004 și a art. 102 din Codul de procedură fiscală.
Cu privire la prima împrejurare invocată în măsură să formeze o îndoială asupra legalității actului atacat, arată că potrivit art. 102 din Codul de procedură fiscală, o inspecție fiscală nu poate să înceapă fără un preaviz, iar acest preaviz trebuie trimis cu 15 zile. În situația de față avizul a fost emis pe data de 25.03.2014, iar inspecția a fost începută în 26.03.2014 în baza acelei pretinse mențiuni olografe că sunt de acord cu începerea inspecției fiscale la data de 26.03.2014. În absența unei procuri, consideră că această mențiune olografă nu poate fi reținută, dispozițiile art. 102 sunt imperative, care spun foarte clar că nu poate fi începută inspecția fiscală mai devreme de data indicată în avizul de inspecție.
Instanța de fond a reținut în mod greșit că această procură nu ar avea dată certă. La dosarul cauzei s-a depus o delegație, dar care a fost emisă trei luni mai târziu, respectiv în iunie 2014 în care se specifica că împuternicește această persoană să o reprezinte în fața organelor, nu de inspecție fiscală, ci organelor fiscale pentru clarificarea situației fiscale a societății. Prin urmare, consideră că este evident și că poate fi considerată o împrejurare în măsură să creeze o îndoială asupra legalității actului atacat.
Un al doilea aspect este referitor la dreptul recurentei de ascultare, termenul la care putea să depună un punct de vedere era expirat pe 24.06.2014. Recurenta a depus prin poștă, iar decizia a fost emisă imediat a doua zi. Este evident că acest drept a fost încălcat, fiind exercitat mai mult formal. De asemenea, consideră că este o împrejurare în măsură să creeze o îndoială legitimă.
A treia împrejurare, chiar dacă instanța de fond a considerat că nu poate analiza această împrejurare, că ar prejudeca fondul, în opinia sa, a fost un profit înregistrat în 2003, 2004, 2005 pentru care s-a constituit rezerva legală potrivit legii. Începând cu 2006 societatea recurentă era pe pierdere. În 2011 s-a făcut o înregistrare contabilă, prin care acea pierdere din 2006 s-a considerat că ar fi acoperită. Este vorba strict de înregistrare, nu s-au scos bani, nu s-a realizat alt profit. Toate aceste operațiuni fiscale fiind de natură de înregistrare, și în niciun caz de ridicare de bani sau alte operațiuni fiscale sau contabile, consideră că creează o îndoială asupra legalității actului atacat.
Cu privire la paguba iminentă, instanța de fond a reținut că nu a depus actele, motiv de nelegalitate, este mai mult de interpretare pentru că se consideră că nu a dovedit. Or, la dosar a fost depusă decizia de instituire, măsuri asiguratorii care s-au luat în aceeași zi cu emiterea deciziei de impunere fiscală. O altă dovadă, în afară de poprirea conturilor și blocarea întregii activități, este că au fost nevoiți să concedieze toți oamenii, efectiv a încetat activitatea. Consideră că este un prejudiciu material, viitor și previzibil, în sensul art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 și prin urmare poate duce la suspendarea actului administrativ contestat. Solicită cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru și onorariu avocat, sens în care depune dovada la dosar.
Curtea declară închise dezbaterile și reține recursul spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 8314/11.12.2014 pronunțată de Tribunalul București, SCAF a fost respinsă cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. P. 2000 S.R.L în contradictoriu cu pârâtele Direcția G. Regionala a Finanțelor Publice București, și Administrația S. 6 a Finanțelor Publice Reprezentată prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.
Motivare, prima instanță a reținut în esență următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanței la data de 24 iunie 2014, sub nr._, reclamanta ., în contradictoriu cu pârâtele Direcția G. Regionala a Finanțelor Publice București și Administrația S. 6 Finanțelor Publice Reprezentată prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat ca, prin hotărârea ce va pronunța să se dispună suspendarea Deciziei de impunere nr. F-S6 140/25.06.2014, a Dispoziției de masuri nr. 62/25.06.2014 și a Raportului de inspecție fiscala nr. F-S6 113/25.06.2014, emise de AFP S. 6, sub aspectul obligării societății reclamante la plata sumei de 246.794 lei, pana la pronunțarea instanței de fond în dosarul în care se solicită anularea acestor acte.
Împrejurările legate de starea de fapt si de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ contestat sunt următoarele:
A. încălcarea unor norme procedurale referitoare la desfășurarea inspecției fiscale
a) Avizul de inspecție fiscala nr. F-S64/25.03.2014, L. G. D. in data de 26.03.2014, care inspecției fiscale data de 09.04.2014 și care poartă mențiunea olografă „sunt de acord cu începerea inspecției fiscale, începând cu data de 26.03.2014, reprezentant legal (împuternicit) L. D." nu poate produce efecte juridice, în absența documentului de împuternicire cu dată certă, din care să rezulte calitatea persoanei căreia i s-a comunicat avizul.
b) Nu a fost respectat dreptul de a fi ascultat al contribuabilului, prevăzut de art. 9 Cod proc. Fiscală - fiind încălcat un principiu general de conduită în materia administrării impozitelor, taxelor și contribuțiilor prevăzute de Codul de procedură fiscală.
Procedând astfel organul fiscal a încălcat dispozițiile art. 109 alin. (2) Cod procedură fiscală coroborate cu obligațiile instituite de OPANAF nr. 1.181/2007, care impun organului fiscal să formuleze concluzii la punctul de vedre al contribuabilului motivate în fapt și în drept.
B. Motive legate de conținutul actului administrativ atacat:
a) În ceea ce privește baza impozabila stabilita suplimentar în cuantum de 224.519 lei, la care s-a aplicat un impozit pe profit de 25% și accesoriile aferente acestuia arată următoarele :
La data de 31.12.2011 societatea a înregistrat recuperarea pierderii fiscale aferente anului 2006 din rezerva legala, în suma de 224.510 lei, constituita anterior.
Organul de control fiscal a considerat că potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, sumele înregistrate în conturile de rezerve legale nu pot fi utilizate pentru acoperirea pierderilor și ca, în consecința, asupra acestor sume se impune recalcularea impozitului pe profit si stabilirea de accesorii de la data aplicării acestei presupuse facilitați.
Aceasta măsura este nelegala prin raportare la prevederile Art. 22 din Codul fiscal care prevede "(1) Contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: a) rezerva legală este deductibilă în limita unei cote de 5% aplicată asupra profitului contabil, înainte de determinarea impozitului pe profit, din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile aferente acestor venituri neimpozabile, până ce aceasta va atinge a cincea parte din capitalul social subscris și vărsat sau din patrimoniu, după caz, potrivit legilor de organizare și funcționare. În cazul în care aceasta este utilizată pentru acoperirea pierderilor sau este distribuită sub orice formă, reconstituirea ulterioară a rezervei nu mai este deductibilă la calculul profitului impozabil" precum și prin raportare la Normele metodologice date în aplicarea acestui articol "50. C. de 5% reprezentând rezerva prevăzută la art. 22 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal se aplică asupra diferenței dintre totalul veniturilor, din care se scad veniturile neimpozabile, și totalul cheltuielilor, din care se scad cheltuielile cu impozitul pe profit și cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile, înregistrate în contabilitate. Rezerva se calculează cumulat de la începutul anului și este deductibilă la calculul profitului impozabil trimestrial sau anual, după caz. In veniturile neimpozabile care se scad la determinarea bazei de calcul pentru rezervă sunt incluse veniturile prevăzute la art. 20 din Codul fiscal, cu excepția celor prevăzute la lit. c). Rezervele astfel constituite se completează sau se diminuează în funcție de nivelul profilului contabil din perioada de calcul. De asemenea, majorarea sau diminuarea rezervelor astfel constituite se efectuează și în funcție de nivelul capitalului social subscris și vărsat sau al patrimoniului. în situația în care, ca urmare a efectuării unor operațiuni de reorganizare, prevăzute de lege, rezerva legală a persoanei juridice beneficiare depășește a cincea parte din capitalul social sau din patrimoniul social, după caz, diminuarea rezervei legale, la nivelul prevăzut de lege, nu este obligatorie. 51. în cazul în care această rezervă este utilizată pentru acoperirea pierderilor sau este distribuită sub orice formă, rezerva reconstituită ulterior acestei utilizări în aceeași limită nu mai este deductibilă la calculul profitului impozabil.
Astfel, prevederile Codului fiscal se referă la nedeductibilitatea la calculul impozitului pe profit a reconstituirii ulterioare a rezervei legale, după utilizarea ei pentru acoperirea pierderilor.
Reclamanta, ulterior utilizării rezervei legale pentru acoperirea pierderilor, nu a procedat la reconstituirea rezervei, așa cum rezulta din documentele impozitul pe profit și în consecință, nu a dedus din nou rezerva legala, astfel încât sa fie aplicabilă nedeductibilitatea acesteia la calculul impozitului pe profit.
La pct. 58 din normele emise în aplicarea art. 22 alin. (6) explicate și limitativ facilitățile pentru care s-a prevăzut interdicția de a fi utilizate drept sursă pentru acoperirea pierderilor.
Art. 22 alin. (6) " Sumele înregistrate în conturi de rezerve legale și rezerve reprezentând facilități fiscale nu pot fi utilizate pentru majorarea capitalului social sau pentru acoperirea pierderilor. În cazul în care nu sunt respectate prevederile prezentului alineat, asupra acestor sume se recalculează impozitul pe profit și de întârziere, de la data aplicării facilității respective, potrivit legii. Nu se supun impozitări rezervele de influențe de curs valutare aferente aprecierii disponibilităților în valută, constituite potrivit legii, înregistrate de societăți comerciale bancare - persoane juridice române și sucursalele băncilor străine, care își desfășoară activitatea în România".
Astfel, echipa de control a apreciat în mod eronat că rezervele legale reprezintă facilități fiscale și nu cheltuieli cu deductibilitatea limitată, acestea regăsindu-se ca atare, enumerate la art. 21 alin. (3) din Codul Fiscal: „g) cheltuielile cu provizioane și rezerve, în limita prevăzută de art. 22”.
Referitor la intervenția prescripției.
Baza de impunere de 224.510 lei, asupra căreia echipa de control a aplicat cota reprezentând impozitul pe profit de 25% (cota aplicabila până în anul 2005, dată de a care s-a introdus cota unică de 16%) s-a născut succesiv în anii 2003, 2004 și 2005 (rezerva legală a fost completată în fiecare din anii enumerați, până la totalul de 224.510 lei.
În consecința, apreciază că și dreptul de creanță al organului fiscal s-a născut la aceleași date, conform prevederilor art. 23 Cod procedura fiscală.
Art. 23 Cod procedura fiscala "(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.
(2) Potrivit alin. (1) se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată. "
Raportat la acest aspect, dreptul de creanța s-a născut succesiv în anii 2003, 2004 si 2005 perioadă pentru care a intervenit prescripție dreptului de a stabili obligații fiscale, conform prevederilor art. 91 C.pr.fiscală: "(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel" precum si art. 93 Cod Procedura Fiscala "Dacă organul fiscal constată împlinirea termenului de prescripție a dreptului de stabilire a obligației fiscale, va proceda la încetarea procedurii de emitere a titlului de creanță fiscală."
În consecință, debitul suplimentar de natura impozitului pe profit de 56.128 lei și accesoriile aferente acestuia în valoare de 91.657 lei, stabilite începând cu 01.01.2008 și până la 28.02.2014 sunt nelegal determinate, întrucât sunt aferente unei baze de impunere pentru care dreptul organului fiscal de a stabili o obligație fiscala s-a prescris.
b) Referitor la TVA
Conform consemnărilor din RIF, s-a stabilit o baza de impunere suplimentara in suma de 387.118 lei, rezultând o diferența de TVA de plata de 41.375 lei compusa din:
1. 12.416 lei, reprezentând TVA colectata suplimentar ( compusa din 2.594 lei - TVA aferenta avansurilor încasate de la persoana fizica P. A. si 9.882 lei -TVA aferentă veniturilor înregistrate în contul 758.8 "Alte venituri din exploatare").
2. 28.959 lei, reprezentând TVA rezultata din ajustarea dreptului de deducere aferent stocului de marfa, ca urmare a solicitării calității de plătitor de TVA a reclamantei, la data de 15.02.2013.
Din sumele menționate mai sus, a contestat modalitate de determinare a TVA colectată de 9.822 lei, în sensul că aceasta trebuia dedusă din totalul veniturilor înregistrate în contul 758.8 "Alte venituri din exploatare" în sumă de 51.696 lei și nu aplicată asupra acestora, în condițiile în care aceste venituri provin din plățile suplimentare nedatorate efectuate de clienți, nerestituite în termenul de prescripție și închis printr-un cont de venituri.
Pentru aceste operațiuni ar fi trebuit să se determine o TVA colectata de 8.254 lei și nu de 9.822 lei, diferența de 1.568 lei reprezentând o majorare nelegala a debitului de natura TVA stabilit în sarcina reclamantei, întrucât plățile provin de la persoane juridice plătitoare de TVA.
În ceea ce privește ajustarea de TVA de 28.959 lei aferenta stocului de marfa in valoare de 321.772 lei, ca urmare a anularii certificatului de plătitor de TVA, în baza Deciziei nr._/08.02.2013 - consideră că în mod corect s-a reținut în sarcina acesteia aceasta obligație dar nu a fost luată în considerare împrejurarea că la data de 01.12.2013 a redevenit plătitori de TVA, motiv pentru care TVA aferenta aceluiași stoc de marfa redevine deductibila.
D. urmare ar subzista ca obligație a reclamantei numai accesoriile calculate între data anularii certificatului de plătitor de TVA și reînregistrarea începând cu data de 01.12.2013.
În acest sens a invocat dispozițiile art. 152 alin. 71 din Codul fiscal "(71) Dacă, ulterior scoaterii din evidența persoanelor înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153, potrivit alin. (7), persoana impozabilă realizează în cursul unui an calendaristic o cifră de afaceri, determinată conform alin. (2), mai mare sau egală cu plafonul (1), are obligația să respecte prevederile prezentului scopuri de taxă conform ari. 153, are dreptul să efectueze prezentului titlu".
Consideră că toate aceste împrejurări de fapt și de drept sunt în măsură să creeze o îndoială legitimă asupra legalității actelor administrative.
2.PREVENIREA UNEI PAGUBE IMINENTE
Referitor la cea de-a doua condiție ce urmează a fi analizată în aprecierea dispunerii măsurii de suspendare a executării actului, învederează că dispozițiile art. 14 prevăd condiția pagubei iminente din perspectiva ei și nu a existenței efective.
Noțiunea de pagubă iminentă a fost definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din LEGEA NR. 554/2004, că prejudiciu material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau unui serviciu public.
Din dispozițiile legale mai sus menționate se desprinde prevenirea unei pagube iminente, și anume, scopul pagube și nu de a constata existenta acesteia.
Cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării, este îndeplinită în cauză, atât în considerarea valorii debitului - 246.794 lei, cât și de faptul că în patrimoniul societății este direct afectat de o executare silită, ducând chiar la falimentul societății.
Prin Decizia de măsuri asigurătorii nr. 2/14.07.2014, întocmită de Administrația Finanțelor Publice - Activitatea de Inspecție fiscala s-au instituit popriri asigurătorii asupra societății reclamante din conturile deschise la Unicredit Ț. Bank S.A.
Punerea in executare a Deciziei nr. 2/14.07.2014 a condus la blocarea conturilor societății și indisponibilizarea sumelor de bani existente și viitoare determinând nu doar o paralizare a activității, ci chiar imposibilitatea onorării de către societate a contractelor asumate față de clienți și furnizori, aspect ce va conduce la o stare de insolvență și implicit consecințe sociale pentru salariații săi, ca urmare a indisponibilizării conturilor bancare.
Societatea reclamantă are credite în derulare cu mai multe bănci. În urma popririi conturilor aceste credite ar deveni scadente anticipat, ceea ce ar determina blocarea activității societății reclamante.
De asemenea, măsura asiguratorie dispusa de AFP S. duce la imposibilitatea plăți drepturilor salariale. Întrucât societatea reclamantă are de angajați, problema executării silite capătă și o dimensiune socială.
Consideră ca prejudiciul material este previzibil cu evidență iar în măsura în care ulterior s-ar constata nelegalitatea actelor administrative atacate, repararea prejudiciului cauzat ar fi deosebit de dificila.
În drept, cererea a fost motivată pe dispozițiile art.14 din Legea 554/2004 și toate dispozițiile legale, doctrinare și jurisprudențiale invocate în prezenta cerere.
La data de 08.10.2014, pârâta Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice București, a depus la doar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că, în susținerea pretenției procesuale deduse judecații, partea adversă arată, în ceea ce privește îndeplinirea condiției cazului bine justificat, faptul că inspecția fiscală desfășurată de către organul fiscal s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale în materie.
Din lecturarea cererii de chemare în judecata se poate observa faptul că reclamanta procedează la o analiza pe fond a actului administrativ a cărei suspendare o solicita, apărări inadmisibile in prezentul litigiu, având in vedere natura acestuia.
Conform art. 14 si art. 15 din Legea 554/2004. suspendarea se poate dispune doar în cazuri bine justificate precum și pentru prevenirea unei pagube iminente, ireparabile, de care reclamantul sá fie amenințat prin executarea actului atacat, aceste două condiții imperative denotând caracterul de excepție al măsurii suspendării. Susținerea pârtii adverse în sensul ca din desfășurarea inspecției fiscale rezultă indicii serioase privind nelegalitatea actului a cărei suspendare se solicita nu poate fi acceptată, atâta timp cât nici unul dintre aspectele invocate de reclamantă nu se circumscriu noțiunii de caz bine justificat.
Invocarea de către reclamantă a unor aspecte privind interpretarea și aplicarea eronată a unor dispoziții legale țin de fondul actului, acestea putând fi apreciate de instanță numai în cadrul acțiunii în anulare.
Astfel, reclamanta arată în cuprinsul cererii de chemare în judecata faptul ca au fost încălcate norme procedurale referitoare la desfășurarea inspecției fiscale, precum și motivele legate de conținutul actului administrativ atacat, faptul că însăși aprecierile de mai sus demonstrează, fără echivoc, nelegalitatea și netemeinicia argumentației prezentată de către reclamantă în sprijinul pretenției sale procesuale dedusa judecații și, se denota, practic, aspectul analizării pe fond a speței.
Practica judiciară a statuat că noțiunea de caz bine justificat implică existenta unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucura un act administrativ, de natură a înfrânge principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu. Or, se poate observa că reclamanta nu prezintă motive puternice de nelegalitate ale actului administrativ fiscal, nereușind să conducă la ideea unei îndoieli puternice asupra legalității acestuia. Mai mult, din examinarea deciziei de impunere a cărei suspendare se solicita, se poate observa faptul că aceasta întrunește condițiile impuse de legislația fiscală în vigoare, respectiv cele ale art. 43 Cod procedura fiscala, fiind menționate toate elementele obligatorii stabilite de norma juridica sus menționata.
Așadar, nu se poate vorbi de nașterea unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate a deciziei de impunere, astfel că nu este îndeplinita condiția cazului bine justificat.
In ceea ce privește iminenta unei pagube în patrimoniul persoanei juridice reclamante, menționează că, nici aceasta cerință a legii nu este îndeplinita, întrucât, din examinarea acțiunii judecătorești de față, se va putea observa că se invoca doar considerente generice, lipsite de substanța juridica, și nu argumente concrete care să dovedească pericolul imediat de producere a unui prejudiciu. Înalta Curte a precizat că iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedita de persoana lezată, sub acest aspect fiind lipsite de relevanță simplele afirmații făcute. Aceasta presupune producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat. (Decizia nr. 442 a înaltei Curți de Casație și Justiție din 30 ianuarie 2013 pronunțată în recurs de Secția de contencios administrativ și fiscal având ca obiect suspendare act administrativ).
Fată de acțiunea astfel cum a fost formulată, solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că prin decizia de impunere nr. F-S6 140/25.06.2014, emisă de AJFP S. 6, au fost stabilite în sarcina contestatoarei obligații de plată suplimentare în sumă de 246.794 lei, reprezentând impozit pe profit, impozit pe venitul microîntreprinderilor și TVA, precum și dobânzi și penalități de întârziere.
Împotriva deciziei de impunere, contestatoarea a formulat contestație administrativă ce nu a fost încă soluționată.
Prin prezentul demers, reclamanta a solicitat suspendarea executării actelor emise, în temeiul art.14 din legea 54/2004.
În raport de apărările invocate și dispozițiile art.14 din legea 554/2004, instanța a apreciaat neîntemeiată cererea de suspendare, pentru următoarele argumente:
Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumțiile autenticității și veridicității, fiind el însuși titlu executoriu.
În procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat însă un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului.
Tocmai de aceea suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind, în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecată pentru a sigura respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-și producă efecte asupra celor vizați.
În considerarea celor două principii incidente în materie – al legalității actului și al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie însă o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.
În plan intern, suspendarea executării actului administrativ este reglementată prin art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, putând fi dispusă numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.
În sensul acestei legi, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, astfel cum se prevede prin art. 2 lit. t) și ș).
În speță, examinând sumar actele dosarului, fără a fi posibilă antamarea fondului în această etapă a procedurii, instanța a apreciat că nu este îndeplinită niciuna dintre cele două condiții;
Existența cazului bine justificat impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută în raport de conținutul actului a cărui anulare se solicită și de actele ce au stat la baza emiterii actului contestat, în care se regăsesc atât motivele de fapt cât și cele de drept ce au stat la baza emiterii lui.
Reclamanta a invocat drept împrejurări de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului nerespectarea dispozițiilor art.101 C.pr.fiscală, motivat de faptul că inspecția fiscală a început înainte de termenul prevăzut în avizul de inspecție fiscală; arată că nu a fost respectat dreptul contribuabilului de a fi ascultat, în condițiile în care a depus raportul de inspecție fiscală a fost întocmit la numai o zi de la comunicarea de către reclamantă a punctului de vedere; de asemenea, susține că în mod eronat și cu nerespectarea dispozițiilor legale a fost stabilit suplimentar impozitul pe profit și TVA;
Afirmațiile reclamatei nu au fost de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor întocmite.
Potrivit art.102 din OG 92/2003 (1) Avizul de inspecție fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea inspecției fiscale, astfel: a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili; b) cu 15 zile pentru ceilalți contribuabili.
(5) Contribuabilul poate renunța la beneficiul perioadei de comunicare a avizului de inspecție fiscală prevăzut la alin. (1).
Așadar, inspecția fiscală poate începe și înainte de termenul prevăzut la alin.1 cu acordul contribuabilului.
Susține reclamanta că persoana care și-ar fi dat acordul pentru începerea inspecției fiscale la data de 26 martie 2014 nu putea reprezenta în mod legal societatea, în lipsa împuternicirii; însă tot reclamanta recunoaște că a acordat împuternicire acestei persoane, însă la o dată ulterioară; mandatul acordat doamnei D. L. G. (anexa 10) conferă acestei persoane dreptul de a reprezenta societatea cu ocazia inspecției fiscale; chiar dacă această împuternicire ar fi fost emisă ulterior începerii inspecției fiscale (deși acest aspect nu este dovedit, în condițiile în care împuternicirea nu are dată certă), emiterea acesteia echivalează cu ratificarea tuturor actelor întocmite de această persoană cu ocazia inspecției fiscale, în calitate de reprezentant al reclamantei.
Împuternicirea acordată reflectă o dată în plus, intenția reclamantei de a încredința doamnei D. L. reprezentarea în fața organului fiscal, astfel că apare ca nerelevantă problema datei la care ar fi fost acordată împuternicirea.
Referitor la respectarea dreptului la apărare, instanța a constatat că inspecția fiscală a fost finalizată, așa cum recunoaște și reclamanta, la data de 17 iunie 2014, dată la care organul fiscal a emis înștiințarea pentru discuția finală (anexa 11) stabilind ca discuția finală asupra constatărilor să se desfășoare pe 18 iunie 2014; înștiințarea a fost comunicată reprezentantului reclamantei (cu împuternicire) la aceeași dată, 17 iunie_, sub semnătură.
Așadar, reclamanta avea posibilitatea să expună punctul de vedere asupra celor constatate.
Mai mult, art.107 alin.4 stabilește că dreptul contribuabilului de a-și prezenta, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările inspecției fiscale, în termen de 3 zile lucrătoare de la data încheierii inspecției fiscale. Iar data încheierii inspecției fiscale este data programată pentru discuția finală cu contribuabilul.
În speță, se constată că termenul de 3 zile lucrătoare a expirat la 24 iunie 2014, iar decizia de impunere a respectat acest termen, fiind emisă pe 25 iunie 2014.
Sub acest aspect, nu poate fi imputat pârâtei că, din cauze independente de atitudinea reclamantei, punctul de vedere al reclamantei a fost înregistrat la organul fiscal abia în 30 iunie 2014 (așa cum recunoaște chiar reclamanta).
Nici cel de-al treilea motiv invocat nu reușește să creeze vreo îndoială, în raport de dispozițiile art.22 alin.6 din legea 571/2003 potrivit cu care: (6) Sumele înregistrate în conturi de rezerve legale și rezerve reprezentând facilități fiscale nu pot fi utilizate pentru majorarea capitalului social sau pentru acoperirea pierderilor. În cazul în care nu sunt respectate prevederile prezentului alineat, asupra acestor sume se recalculează impozitul pe profit și se stabilesc dobânzi și penalități de întârziere, de la data aplicării facilității respective, potrivit legii.
În ceea ce privește motivele referitoare la calculul sumelor stabilite suplimentar și la incidența dispozițiilor legale referitoare la prescripție, instanța le-a apreciat ca fiind aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ însă care nu pot fi analizate în cadrul prezentei cereri deoarece vizează fondul actelor, urmând a fi cenzurate numai în cadrul acțiunii în anulare întrucât în prezenta procedură nu poate fi prejudecat fondul litigiului.
Analiza acestora implică o evaluare nu în aparență și sumar, ci o analiză aprofundată unde sunt necesare probatorii și raționamente judiciare ce țin de controlul de legalitate în substanță a actului administrativ.
În consecință, instanța a constatat că în cauză nu au putut fi decelate împrejurări de fapt și de drept care, la prima vedere și în aparență, să conducă la concluzia că ar exista o îndoială puternică și serioasă asupra legalității actului administrativ fiscal.
În ceea ce privește a doua condiție, susținerea potrivit căreia, prin executarea actului s-ar ajunge la producerea unei consecințe negative în ceea ce privește relațiile economice și patrimoniul societății, deși este reală nu a fost suficientă pentru a demonstra iminența producerii unei pagube, care ar trebui să constea într-o consecință a executării, iar nu să reprezinte chiar executarea actului atacat.
Executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă, în sensul art.2 alin.(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Într-adevăr, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.
Altfel, s-ar ajunge la concluzia că cerința referitoare la iminența producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative astfel cum acesta este reglementată de Legea nr. 554/2004.
Paguba iminentă astfel cum aceasta este definită prin prevederile legale menționate presupune existența în cuprinsul actului vizat a unor dispoziții care, prin aducerea la îndeplinire i-ar produce reclamantei un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului.
Pe de altă parte, îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminența producerii pagubei invocate, ori în speță simplele afirmații făcute de reclamantă sunt lipsite de relevanță.
Simpla menționare a consecințelor prejudiciabile nu duce de facto la constatarea existentei pagubei iminente astfel cum s-a statuat și de Î.C.C.J. - Secția de contencios administrativ și fiscal, iar în speță nu s-a făcut dovada întrunirii acestei condiții. Afirmațiile referitoare la contractele cu diverse bănci aflate în derulare și la numărul mare de angajați (de altfel neprecizat), nu au fost confirmate de înscrisuri în acest sens.
Față de cele expuse, instanța a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii celor două condiții cumulative prevăzute de art.14 din L. nr.554/2004, motiv pentru care a respins cererea ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta ., in baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 si ale art. 483 si urm. Cod procedura civila, solicitând admiterea recursului; casarea sentinței recurate si rejudecand cauza in fond, admiterea cererii de suspendare astfel cum a fost formulata pentru următoarele considerente:
Consideră ca hotărârea instanței de fond este nelegala si netemeinica pentru următoarele considerente:
1. In ceea ce privește existenta cazului bine justificat
a. In hotărârea pronunțata, instanța de fond a reținut că mandatul a fost ratificat prin acordarea in favoarea dnei. D. a unei împuterniciri fara data certa.
Consideră că hotărârea instanței de fond este neîntemeiata sub acest aspect, întrucât împuternicirea are data certa, respectiv data de 04.06.2014, este ulterioara datei comunicării avizului de inspecție fiscala si din conținutul sau nu rezulta ca ar ratifica actele efectuate pana la data de 04.06.2014.
Mai mult, in cuprinsul împuternicirii este prevăzut in mod expres scopul pentru care aceasta a fost acordata, respectiv clarificarea situației fiscale a S.C. P. 2000 S.R.L. in fata AFP S. 6. Este evident ca mandatul nu are efect retroactiv.
b. In ceea ce privește respectarea dreptului la apărare, consideră ca instanța a reținut in mod greșit ca prin emiterea deciziei de impunere la data de 25.06.2014, in condițiile in care termenul acordat pentru depunerea unui punct de vedere cu privire la constatările inspecției fiscale expira la data de 24.06.2014, a fost respectat dreptul la apărare.
Prin conduita lui organul de inspecție fiscala trebuie sa respecte in mod efectiv dreptul la apărare si de a fi ascultați, nu numai formal.
Din documentele depuse la dosarul cauzei rezulta ca organul fiscal a procedat la emiterea deciziei de impunere următoarea zi dupa expirarea termenului in care putea depune punctul de vedere.
Astfel, organul de inspecția a procedat imediat la emiterea deciziei de impunere, ignorând faptul că punctul de vedere al contribuabilului ar putea fi depus prin posta, caz in care acesta ar fi ajuns oricum mai târziu de 25.06.2014. Chiar si in situația in care nu ar fi avut loc problemele expuse in cererea de chemare in judecata privind factorul postal, care i-au obligat sa depună punctul de vedere si la data de 30.06.2014, organul de inspecție fiscala tot nu ar fi ținut cont de acest punct de vedere, având in vedere ca pana la data la care ar fi fost comunicat organelor fiscale, acestea oricum ar fi emis deja decizia de impunere.
Procedând astfel, organul de inspecție fiscala i-a incalcat dreptul la apărare si de a fi ascultat, aspect ce ar fi trebuit sa fie reținut de instanța de judecata.
c. In ceea ce privește sarcina fiscala suplimentara constând in impozit suplimentar pe profit, instanța de fond a considerat in mod greșit ca analizarea neregularităților invocate in cererea de suspendare ar prejudeca fondul.
Astfel, pana ca instanța de fond sa stabilească daca impozitele suplimentare stabilite in actul de control sunt legale sau nu, instanța poate sa observe ca cel puțin un impozit - impozitul pe profit aferent sumei de 224.510 lei reprezentând rezerva legala a fost recalculat ca urmare a unei înregistrări contabile eronate si nu ca urmare a unei operațiuni contabile efective care ar fi diminuat impozitul pe profit.
Asa cum a arătat si in Nota explicativă data in timpul inspecției fiscale, aceasta asa-zisa "acoperire" a pierderii fiscale aferente anului 2006, este doar o înregistrare contabila eronata, care nu influențează in nici un fel rezultatul exercițiului fiscal 2011 si nici constituirea si plata impozitului pe profit la bugetul de stat.
Analizarea acestor considerente nu ar constitui o prejudecare a fondului, fiind vorba de o simpla eroare in înregistrările contabile, nefiind necesara o analiza aprofundata unde sunt necesare probatorii si raționamente judiciare ce tin de controlul de legalitate in substanța a actului administrativ asa cum a reținut in mod eronat instanța de fond.
2. In ceea privește existenta unei pagube iminente
Instanța de lond a respins in mod nelegal susținerile din cererea de chemate in judecata privitoare la acest aspect.
Consideră ca in speța cerința pagubei iminente este îndeplinita atat prin prisma valorii ridicate debitului - 246.794 lei, cat si fata de faptul ca patrimoniul societății este direct afectat de o executare silita, ce ar putea avea ca si consecința chiar falimentul societății.
Prin Decizia de masuri asigurătorii nr. 2/14.07.2014, intocmita de Administrația S. 6 a Finanțelor Publice - Activitatea de Inspecție fiscala inca de la data de 14.07.2014, transformate ulterior in executare silite, au fost blocate conturile, societatea aflându-se practic in imposibilitatea de funcționare.
Punerea in executare a Deciziei nr. 2/14.07.2014 a condus la blocarea conturilor societății si indisponibilizarea sumelor de bani existente si viitoare determinând nu doar o paralizare a activității, ci chiar imposibilitatea onorarii de către societate a contractelor asumate fata de clienți si furnizori, aspect ce va conduce la o stare de insolventa si implicit consecințe sociale pentru salariații sai.
F. de cele expuse mai sus, a solicitat a fi admis recursul, casată Sentința Civila nr. 8314 din 11.12.2014 pronunțata de Tribunalul București si admisă cererea de suspendarea astfel cum a fost formulata.
In drept: Art. 20 din Legea nr. 554/2004 si ale art. 483 si urm. Cod procedura civila.
Intimata-pârâtă Direcția G. Regionala a Finanțelor Publice București- Activitatea Juridica -Biroul Juridic C. 2, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 6, in temeiul dispozițiilor art. 205 din Codul de procedura civila a formulat întâmpinare, solicitând a fi respins neîntemeiat recursul formulat de către . si sa mențină ca temeinice si legale dispozițiile sentinței recurate, pentru următoarele motive:
În mod corect instanța de fond a reținut in considerentele sentinței recurate faptul ca „ in raport de apărările invocate si dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța apreciază neîntemeiata cererea de suspendare, [...].
Actul administrative se bucur de prezumția de legalitate, care la rândul sau se bazează pe prezumțiile autenticității si veridicității, fiind el insusi titlu executoriu."
De asemenea, in mod corect instanța de fond a reținut in considerentele sentinței recurate faptul ca in sensul Legii nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt si de drept, care sunt de natura sa creeze o îndoiala serioasa in privința legalitatii actului administrativ, iar paguba iminenta consta in prejudicial material viitor si previzibil sau, dupa caz, perturbarea previzibila grava a funcționarii unei autorități publice sau a unui serviciu public, astfel cum se prevede prin art. 2 Ut. t si s."
În mod correct instanța de fond a reținut ca din „examinarea actelor dosarului, fara a fi posibila antamarea fondului [...], instanța apreciaza ca nu este indeplinita nicuna dinte cele doua condiții:
Existenta cazului bine justificat impusa de art14 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi reținuta in raport de conținutul actului a cărui anulare se solicita si de datele care au stat la bazaemiterii actului contestat, in care se regăsesc atat motivele de fapt cat si cele de drept ce au stat la baza emiterii lui.
Afirmațiile reclamantei nu sunt de natura sa creeze o indoiala serioasa privind legalitatea actelor întocmite. "
Totodată, susținerea reclamantei potrivit căreia, prin executarea actului s-ar ajunge la producerea unei consecințe negative in ceea ce privește relațiile economice si patrimoniul societății nu este suficienta pentru a demonstra iminenta producerii unei pagube, care ar trebui sa constea . executării, iar nu sa reprezinte chiar în efectul emiterii actului.
Astfel, executarea unei obligații bugetare, stabilita printr-un act administrativ fiscal care se bucura de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea insasi o paguba, in sensul art. 2 alin 1 lit. s din Legea nr. 554/2004..
Paguba iminenta astfel cum aceasta este definita prin prevederile legale menționate presupune existenta in cuprinsul actului vizat a unor dispoziții care, prin aducerea la îndeplinire ar produce un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat in ipoteza anularii actului.
Pe de alta parte, îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminenta presupune administrarea de dovezi care sa probeze iminenta producerii pagubei invocate, ori in prezenta speța dupa cum se poate observa, simplele afirmații făcute de reclamanta sunt lipsite de relevanta.
F. de cele expuse anterior si fata de apărările formulate in fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului declarat ca nefondat și, pe cale consecință, să fie menținută ca temeinică și legală sentința recurata.
În drept, invocă art.205 Cod procedură civilă, precum și prevederile Codului de procedură fiscală la care a făcut referire în cuprinsul prezentei întâmpinării.
Recurenta-reclamantă ..R.L. a formulat și răspuns la întâmpinare arătând următoarele:
Având in vedere ca argumentația prin care intimata a inteles sa susțină respingerea recursului este una generala si sumara, intimata limitandu-se a-si exprima aprobarea cu privire la soluția reținuta de instanța de fond, citând câteva pasaje favorabile din sentința pronunțata, va proceda la scurta prezentare a motivelor de nelegalitate si netemeinicie a hotărârii instanței de fond, in raport de susținerile preluate de intimata in cuprinsul intampinarii.
MOTIVE DE NELEGALITATE ALE SENTINȚEI ATACATE
1. Instanța a apreciat in mod nelegal ca nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat.
Asa cum a arătat in cuprinsul cererii de recurs, in fata instanței de fond, a motivat cererea de suspendare in ceea ce privește îndeplinirea condiției impusa de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat pe următoarele aspecte:
Nerespectarea de parata-intimata a dispozițiilor art. 102 Cod Procedura fiscala, in sensul ca avizul de inspecție fiscala a fost comunicat unei persoane ce nu avea calitate de reprezentant, persoana care si-a exprimat acordul cu privire la decalarea datei de incepere a inspecției fiscale;
Nerespectarea de parata-intimata a dispozițiilor art. 9 Cod procedura fiscala referitor la dreptul contribuabilului de a fi ascultat; nerespectarea disp.. 22 alin. (6) si art. 21 alin. 1 CoduL Fiscal, referitor la deductibilitatear rezervei legale.
Susținerile au fost respinse in mod nelegal, instanța apreciind ca nu a dovedit existenta cazului bine justificat de natura sa răstoarne prezumția de legalitate de care se bucura actul administrativ fiscal atacat.
In ceea ce privește decalarea datei de incepere a inspecției fiscale, instanța de fond a reținut ca actele efectuate de dna. L. G. D. la data de 26.03.2014, data la care a aprobat inceperea inspecției fiscale inainte de termenul prevăzut inițial, au fost ratificate prin acordarea in favoarea dnei. D. a unei împuterniciri fara data certa.
Analizând împuternicirea acordata dnei. D., se poate observa ca aceasta a fost înregistrata la organul fiscal sub nr._/10.06.2014, astfel ca nu poate fi susținut faptul ca aceasta împuternicire nu are data certa, fiind evident ca împuternicirea a fost acordata la mai mult de doua luni de la data decalării inspecției fiscale, respectiv 26.03.2014.
Mai mult, in cuprinsul împuternicirii este prevăzut in mod expres scopul pentru care aceasta a fost acordata, respectiv clarificarea situației fiscale a S.C. P. 2000 S.R.L. in fata AFP S. 6.
Astfel, atâta timp cat mandatul a fost acordat pentru soluționarea problemelor ivite pe parcursul desfășurării inspecției fiscale, nu poate fi considerat ca acesta are efect retroactiv si pentru perioada anterioara începerii inspecției fiscale, aprecierea instanței sub acest aspect fiind lipsita de fundament faptic si legal.
In ceea ce privește respectarea dreptului la apărare, consideră ca instanța a reținut in mod greșit ca prin emiterea deciziei de impunere la data de 25.06.2014, in condițiile in care termenul acordat pentru depunerea unui punct de vedere cu privire la constatările inspecției fiscale expira la data de 24.06.2014, a fost respectat dreptul la apărare.
Prin conduita lui organul de inspecție fiscala trebuie sa respecte in mod efectiv dreptul la apărare si de a fi ascultați, nu numai formal. Din documentele depuse la dosarul cauzei rezulta ca organul fiscal a procedat la emiterea deciziei de impunere următoarea zi după expirarea termenului in care putea depune punctul de vedere.
Astfel, organul de inspecția a procedat imediat la emiterea deciziei de impunere, ignorând faptul ca punctul de vedere al contribuabilului ar putea fi depus prin posta, caz in care acesta ar fi ajuns oricum mai târziu de 25.06.2014.
Procedând astfel, organul de inspecție fiscala i-a incalcat dreptul la apărare si de a fi ascultat, aspect ce ar fi trebuit sa fie reținut de instanța de judecata.
Instanța a ignorat si aspectul ca punctul de vedere a ajuns in data de 30.06.2014 din motive obiectiva, neîndeplinirea de către factorul postai al obligațiilor sale nefiindu-i imputabile.
In ceea ce privește sarcina fiscala suplimentara constând in impozit suplimentar pe profit, instanța de fond a considerat in mod greșit ca analizarea neregularitatilor invocate in cererea de suspendare ar prejudicia fondul.
Astfel, asa cum a arătat si in cererea de chemare in judecata, organul de inspecție fiscala a reținut in mod eronat ca a inregistrat si stabilit ca sursa de acoperire a pierderii contabile aferente anului 2006 este rezerva legala in suma de 224.510 lei.
Asa cum a arătat si in Nota explicativa data in timpul inspecției fiscale, precum si in cererea de chemare in judecata, aceasta asa-zisa "acoperire" a pierderii fiscale aferente anului 2006, este doar o înregistrare contabila eronata, care nu influențează in niciun fel rezultatul exercițiului fiscal 2011 si nici constituirea si plata impozitului pe profit la bugetul de stat.
Analizarea acestor considerente nu ar constitui o prejudiciere a fondului, fiind vorba de o simpla eroare in inregistrarile contabile, nefiind necesara o analiza aprofundata unde sunt necesare probatorii si raționamente judiciare ce tin de controlul de legalitate in substanța a actului administrativ asa cum a reținut in mod eronat instanța de fond.
In ceea ce privește prescripția dreptului organului fiscal de a ne aplica impozit pe profit, instanța in mod nelegal a considerat ca aspectul prescripției nu poate fi analizat in cazul unei cereri de suspendare pentru a evita judecarea fondului cauzei. Consideră ca noțiunea de caz bine justificat este cu precădere aplicabila in cazul in care se invoca prescripția unui drept, cata vreme acest aspect este ușor de constatat si nu necesita o analiza in profunzime a fondului cauzei. Instanței investite cu cererea de suspendare nu i se solicita anularea actului ca prescris, ci numai sa aiba in vedere probabilitatea ridicata ca in speța sa fi intervenit prescripția ca justificare pentru o cerere de suspendare.
F. de considerentele expuse mai sus, consideră ca susținerile intimatei cu privire la inexistanta cazului bine justificat sunt neintemeiate si solicitând a fi respinse.
2. In ceea ce privește existenta pagubei iminente
Intimata învederează ca nu este posibila existenta unei pagube derivând din executarea unui act administrativ fiscal care se bucura de prezumția de legalitate.
Consideră ca in speța cerința pagubei iminente este îndeplinita atat prin prisma valorii ridicate debitului - 246.794 lei, cat si fata de faptul ca patrimoniul societății este direct afectat de o executare silita, ce ar putea avea ca si consecința chiar falimentul societății.
Prin Decizia de masuri asigurătorii nr. 2/14.07.2014, intocmita de Administrația S. 6 a Finanțelor Publice - Activitatea de Inspecție fiscala s-au instituit popriri asigurătorii asupra disponibilităților din conturile deschise la Unicredit Tiriac Bank SA indisponibilizarea sumelor de bani existente si viitoare determinând nu doar o paralizare a activității ci chiar imposibilitatea onorarii de către societate a contractelor asumate fata de clienți si furnizori, aspect ce va conduce la o stare de insolventa si implicit consecințe sociale pentru salariații sai, ca urmare a indisponibilizarii conturilor bancare.
Atat intimata cat si instanța de fond interpretează excesiv de restrâns noțiunea de paguba iminenta, apreciind ca iminenta stare de insolventa a societății cu urmările aferente in ce privește salariații societății nu este suficienta pentru a justifica o cerere de suspendare.
O astfel de interpretare restrânge excesiv câmpul de aplicare al instituției suspendării, ducând practic la inaplicabilitatea acesteia in cazul actelor administrativ fiscale, in raport de obiectul acestora, care întotdeauna constituie plata unor sume de bani cuvenite bugetului de stat..
F. de cele expuse mai sus a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata, admiterea recursului, casarea Sentinței Civile nr. 8314 din 11.12.2014 pronunțata de Tribunalul București si admiterea cererii de suspendarea astfel cum a fost formulata.
In drept: Art. 201 alin. (2) si urm. Cod procedura civila.
Deliberând asupra prezentului recurs, prin prisma susținerilor părților, a probelor administrate în fața primei instanțe, a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, precum și a sentinței civile recurate, Curtea constată că este nefondat având în vedere următoarele considerente:
Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ. vizând greșita interpretare a dispozițiilor legale invocate în susținerea cererii introductive este nefondat.
Astfel, cu privire la aplicarea art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată, Curtea constată că în mod judicios prima instanță a dat eficiență celor două condiții privind cazurile bine justificate și paguba iminentă astfel cum acestea au fost reglementate de art. 2 alin. 2 din acest normativ.
Din această perspectivă, se constată că în privința primei condiții legiuitorul a stabilit că aceasta vizează exclusiv situația în care reclamantul dovedește existența unor împrejurări legate de situația de fapt și/sau de drept care conduc la existența unei îndoieli serioase asupra legalității actelor administrativ-fiscale atacate a căror suspendare se solicită în prezenta cauză.
Cu privire la această sintagmă se constată că în mod corect prima instanță a analizat susținerile de fapt și de drept invocate de către recurenta-reclamant arătând că acestea nu pot fi circumscrise cel puțin aparent și formal în cazul bine justificat.
Astfel, sub aspectul nerespectării dreptului de a fi asistat și reprezentat în fața organului fiscal, cu referire la aplicarea art. 102 din OG nr. 92/2003, Curtea constată că într-adevăr recurenta-reclamantă a confirmat retroactiv mandatul dat împuternicitului său în fața organelor fiscale, nefiind necesară o mențiune expresă în conținutul mandatului, constatându-se în plus că recurenta-reclamantă nu a indicat faptul că o altă persoană decât aceea care a semnat la începerea inspecției fiscale, cu privire la care organele fiscale au avut cunoștință anterior demarării inspecției fiscale, context în care se constată, cel puțin formal că dispozițiile art. 102 alin. 2 din Codul de procedură fiscal au fost respectate, pentru inspecția fiscală asupra recurentei-reclamante fiind exprimat acordul împuternicitului fiscal al recurentei-reclamante în sensul ca inspecția să înceapă înainte de data înscrisă în avizul de inspecție fiscală, astfel încât decalarea momentului de început efectiv al acesteia nu constituie o cauză de nulitate a deciziei de impunere a cărei suspendare se solicită care a condus la vătămarea reclamantei și care nu putea fi înlăturată în alt mod decât prin anularea/suspendarea executării deciziei de impunere.
În plus, se constată că nu este fondată nici susținerea potrivit căreia împuternicirea dată ulterior ar avea dată certă și astfel ar produce efecte exclusiv din momentul emiterii acesteia, având în vedere că recurenta-reclamantă avea obligația ca din momentul primirii avizului de inspecție fiscală să anunțe imediat organele de inspecție în sensul că persoana respectivă nu are împuternicirea de a o reprezenta în cadrul inspecției fiscale, demers care formal nu a fost dovedit.
Pe de altă parte, faptul că în cadrul împuternicirii dată ulterior la data de 04.06.2014 erau menționate limitele împuternicirii în sensul „clarificării situației fiscale” nu poate conduce la o concluzie contrară celei constatată prin sentința recurată având în vedere că o astfel de limită nu interzicea și reprezentarea recurentei-reclamante în cadrul inspecției fiscale de către persoana menționată în cuprinsul acestei împuterniciri, clarificarea situației fiscale implicând și modul de desfășurare a inspecției fiscale și reprezentare a reclamantei în fața organelor de control fiscal.
Cu privire la pretinsa încălcare a disp. art. 9 din C.proc.fiscală, Curtea constată de asemenea că dreptul la apărare al recurentei-reclamante a fost respectat în mod eficient având în vedere că însăși recurenta a susținut prin motivele de recurs că intimata-pârâtă a procedat la emiterea deciziei de impunere în ziua următoare ultimei zile în care putea formula un punct de vedere asupra rezultatului controlului fiscal efectuat asupra acesteia, organele fiscale neavând obligația de a aștepta pentru a verifica dacă reclamanta a expediat acest punct de vedere prin serviciul poștal, revenind acesteia din urmă obligația de a face toate demersurile obiectiv posibile pentru a aduce la cunoștința organelor de control fiscal toate obiecțiunile îndreptate împotriva rezultatelor controlului fiscal, astfel încât termenul legal, acordat de către organele fiscale în acest scop, să fie respectat.
Mai mult se reține că recurenta-reclamantă a avut posibilitatea de a invoca în fața instanței toate criticile de nelegalitate îndreptate împotriva modului de efectuare a controlului fiscal și a rezultatelor acestuia, astfel încât neluarea în considerare a punctului său de vedere de către intimata-pârâtă, la emiterea deciziei de impunere, nu poate determina nelegalitatea acesteia în absența unei vătămări care să nu poată fi altfel înlăturată decât prin nulitatea deciziei de impunere.
Sub aspectul aplicării disp. art. 22 alin. 6 teza a I-a din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, Curtea constată că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada unor împrejurări de fapt și de drept de natură să determine o îndoială serioasă asupra legalității actelor a căror suspendare a solicitat-o.
Astfel, potrivit acestei dispoziții legale „Sumele înregistrate în conturi de rezerve legale și rezerve reprezentând facilități fiscalenu pot fi utilizate pentru majorarea capitalului social sau pentru acoperirea pierderilor. În cazul în care nu sunt respectate prevederile prezentului alineat, asupra acestor sume se recalculează impozitul pe profit și se stabilesc dobânzi și penalități de întârziere, de la data aplicării facilității respective, potrivit legii.”
Sub acest aspect din analiza RIF și a deciziei de impunere, Curtea constată că organele de inspecție fiscală au constatat în privința recurentei-reclamante faptul că la data de 31.12.2011 potrivit balanței de verificare întocmite și Notei nr. 3 ce însoțește situația financiară anuală „repartizarea profitului anului 2011” împreună constituind un tot unitar, s-a înregistrat și s-a stabilit ca sursă de acoperire a pierderii contabile aferente anului 2006-rezerva legală în sumă de 224.510 lei, deși aceste din urmă sume înregistrate la rezerve legale nu pot fi utilizate pentru acoperirea pierderilor, în caz contrar urmând a fi calculate impozitul pe profit, precum și accesoriile legale aferente, rezultând un impozit pe profit în cuantum de 56.128 lei.
Pe de altă parte, recurenta-reclamanta a susținut în mod constant că ar fi vorba despre o eroare de înregistrare contabilă, fără a face dovezi certe în acest sens, organele de control fiscal reținând că situația financiară anuală a fost întocmită sub semnătură de către reprezentantul recurentei-reclamante.
În raport de aceste susțineri Curtea constată că formal organele de control fiscal au constatat aplicarea art. 22 alin. 6 teza I-a în sensul recurenta-reclamantă a acoperit pierderea contabilă din sumele constituite ca rezerve legale, deși o astfel de operațiune contabilă nu era permisă de aceste dispoziții legale, fiind aplicată asupra acestei sume cota prevăzută pentru impozitul pe profit prevăzută de legea fiscală în vigoare în perioada înregistrării acestei pierderi.
Totodată Curtea apreciază că susținerea reclamantei în sensul că această înregistrare contabilă ar fi fost eronată și că nu ar influența rezultatul anului fiscal 2011 și nici constituirea și plata impozitului pe profit la bugetul de stat implică analizarea unor aspecte de fond și administrarea unui probatoriu incompatibile cu această procedură prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, susținerile neavând natura unor împrejurări de fapt și de drept formale care conduc la existența unei îndoieli serioase asupra legalității actelor a căror suspendare se solicită.
Mai mult, Curtea constată că invocarea incidenței prescripției extinctive a dreptului organelor de control fiscal de a emite o decizie de impunere pentru anul 2006 conform art. 91 și 93 din OG nr. 92/2003 nu poate constitui o împrejurare circumscrisă cazului bine justificat având în vedere natura impozitului stabilit în mod suplimentar în sarcina recurentei-reclamante, respectiv acoperirea în cadrul situației financiare pentru anul 2011 a unei pierderi contabile aferentă anului 2006 din sumele constituite cu titlu de rezervă legală, împrejurare care nu poate genera în mod direct concluzia că impozitul este aferent anului 2006 și ar fi fost scadent la finalul acestei perioade fiscale, urmând a se stabili în cadrul unui dosar vizând anularea deciziei de impunere modul de interpretare și aplicare a sintagmei „anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală”, nerezultând în mod formal din situația de fapt și de drept invocată de către reclamantă concluzia cu privire la prescripția extinctivă a dreptului de a stabili în sarcina sa impozitul pe profit contestat în cadrul acestui demers procesual, urmând a fi menținute considerentele și soluția primei instanțe, inclusiv sub acest aspect, nefiind admisibilă analizarea fondului.
Nefondate sunt și susținerile privind paguba iminentă, având în vedere că în mod corect prima instanță a stabilit că aceasta reprezintă o afectare patrimonială directă și imediată a reclamantei în măsura în care actul administrativ fiscal-decizia de impunere-ar fi pusă în executare ca atare în sensul că efectele executării acesteia ar fi disproporționate scopului urmărit prin emiterea acesteia.
Din această perspectivă Curtea reține că emiterea unei decizii de impunere nu poate constitui o împrejurare care poate conduce la suspendarea executării acesteia în toate cazurile în care suma reținută în sarcina contribuabilului este una substanțială, ci exclusiv în situațiile în care acesta din urmă dovedește că activitatea sa va fi împiedicată în mod efectiv de executarea deciziei de impunere în sensul lipsirii acesteia de orice disponibilități bănești destinate continuării activității, probă care nu a fost realizată de către recurenta-reclamantă, context în care simpla invocare a unor asemenea consecințe, reluate prin cererea de recurs, nu poate determina suspendarea executării, considerente față de care se constată că se impune în temeiul art. 496 C.proc.civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 respingerea recursului ca nefondat.
Va fi respinsă și cererea recurentei-reclamante privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiată având în vedere respingerea recursului și menținerea sentinței civile recurate, recurenta-reclamanta aflându-se în culpă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de către recurenta-reclamantă S.C. P. 2000 S.R.L., cu sediul ales la SCPA D. și Asociații, în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr. 8314/11.12.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și ADMINISTRAȚIA S. 6 A FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTATĂ PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, ambii cu sediul în București, ., sector 2, ca nefondat.
Respinge cererea privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, A. Ș. L. G. Z. G. D.
GREFIER,
ANIȘOARA N.
Red. G.D./A.C.
5 ex./
Jud. fond T.B.: C. E. I.
| ← Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 2923/2015.... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 1929/2015. Curtea de... → |
|---|
