Comunicare informaţii de interes public. Legea Nr.544/2001. Decizia nr. 5645/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5645/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-11-2015 în dosarul nr. 5645/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 5645
Ședința publică din data de 19.11.2015
Completul constituit din:
Președinte - R. M. V.
Judecător - A. C.
Judecător – C. M. I.
Grefier - C. I. Ș.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ împotriva sentinței civile nr. 4226/04.06.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția C. Administrativ și Fiscal în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. U. AL SALARIAȚILOR RADIO ROMÂNIA având ca obiect comunicare informații de interes public.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns a răspuns intimatul-reclamant prin președinte M. A. V. și prin avocat Preotesescu P. O. cu delegație pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legală îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Intimatul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată a căror dovadă o depune la dosar. Este vorba despre o chestiune simplă, ANAF nu trebuia decât să dea un răspuns. În niciun caz nu este vorba despre un secret fiscal.
Curtea reține dosarul în pronunțare.
CU R T E A
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4226/04.06.2015, Tribunalul București – Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul S. U. al Salariaților Radio – România în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, a obligat pârâta să comunice informațiile de interes public solicitate prin adresa nr._/10.03.2014, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată reduse la suma de 1.500 de lei.
Împotriva sentinței civile menționate a declarat recurs pârâta Agenția Naționala de Administrare Fiscala, prin care a solicitat casarea sentinței și respingerea cererii, ca nefondată.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a de C. Administrativ și Fiscal la data de 24.08.2015 sub nr._ .
În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că sentința civilă recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 Cod procedura civila). Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 134/2010 hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
În contextul expus, recurenta-pârâtă a arătat că așa cum s-a reținut în doctrină, motivarea hotărârii trebuie să fie deopotrivă în strictă concordanță cu măsurile luate de instanță prin dispozitiv și trebuie să fundamenteze și să explice măsurile adoptate. Astfel, la art. 425 alin. 1 lit. b din Legea nr. 134/2010 se menționează că hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părtilor, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia dispozițiilor mai sus invocate rezultă în mod expres că motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, ci trebuie să se refere la toate acestea.
Mai mult decât atât, aceasta nu poate fi implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor criticilor formulate și asupra tuturor argumentelor de fapt și de drept invocate, nefiind suficient ca instanța să preia exclusiv argumentele uneia dintre părți, ci trebuind sa arate si motivele pentru care au fost respinse apărările părții adverse. După cum s-a arătat în doctrină, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă. Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție.
Practica instanței supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.
Cu privire la aceeași problematică, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 1540/17.03.2010 că, „potrivit art. 261 alin. 1 din codul de procedură civilă hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților." Necesitatea motivării soluției impune ca instanța să facă o analiză proprie a aspectelor de fapt și de drept relevante, cu examinarea argumentelor părților, ceea ce va determina . convingerii proprii a instanței. În cauză, instanța de fond a îmbrățișat susținerile reclamantei, fără să arate care au fost propriile convingeri care au condus la soluția pronunțata. Instanța de fond a pronunțat o sentința care face o sinteza a expunerilor si apărărilor reclamantei fără a analiza si apărările paratei, nefacand nici macar o referire la argumentele sale si la motivele pentru care au fost îndepărtate aceste apărări si temeiuri.
Recurenta-pârâtă a mai susținut că sentința atacata este data cu incalcarea si aplicarea greșita a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 Cod procedura civila). Instanța de fond s-a limitat, la pronunțarea sentinței civile atacate, la preluarea argumentelor reclamantei, neluand in considerare apărările formulate de pârâtă.
Deși din pag. 2 a sentinței a rezultat ca instanța de fond retine ca a analizat speța dedusa judecații prin prisma inscrisurilor depuse la dosar si a prevederilor legale incidente, aceasta nu a analizat si susținerile pârâtei, limitându-se la a cita dispozițiile art. 2 lit. b) și ale art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/ 2001 privind liberul acces la informații de interes public. Astfel, fără a avea în vedere situația de fapt, temeiurile de drept aplicabile în speța si documentele aflate la dosarul cauzei, instanța de fond a ajuns la concluzii eronate asupra naturii informațiilor solicitate prin adresa nr._/10.03.2014.
Așa cum s-a invederat și instanței de fond, prin adresa nr. 18/10.03.2014 inregistrata !a ANAF - Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili cu nr._/10.03.2014, reclamantul S. U. al Salariaților Radio România a solicitat ca, in temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public, sa i se comunice daca Societatea R. de Radiodifuziune si Societatea R. de Televiziune sunt inregistrate fiscal ca instituții publice.
Prin adresa nr._/20.03.2014 ANAF - Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili a răspuns in sensul ca informațiile solicitate nu se încadrează in categoria celor prevăzute de Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informații de interes public.
Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public "prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației". Având in vedere dispozițiile anterior menționate, s-a învederat că solicitarea reclamantului de a comunica un răspuns la întrebarea daca Societatea R. de Radiodifuziune si Societatea R. de Televiziune sunt inregistrate fiscal ca instituții publice nu face parte din categoria informațiilor de interes public.
De asemenea, in conformitate cu dispozițiile art. 11 alin.(2) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala "ART. 11 Secretul fiscal (2) Informațiile referitoare la impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat pot fi transmise: a) autorităților publice, în scopul îndeplinirii obligațiilor prevăzute de lege; b) autorităților fiscale ale altor țări, în condiții de reciprocitate în baza unor convenții; c) autorităților judiciare competente, potrivit legii; d) oricărui solicitant, cu acordul scris al contribuabilului în cauză; e) în alte cazuri prevăzute de lege".
Motivat de faptul ca reclamantul nu a făcut dovada calității de reprezentant al societăților cu privire la care solicita informații si nu a prezentat acordul scris al contribuabililor in cauza, S. U. al Salariaților Radio România nu are temei legal sa solicite informațiile referitoare la Societatea R. de Radiodifuziune si Societatea R. de Televiziune.
Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (4) din același act normativ este permisă transmiterea de informații cu caracter fiscal în alte situații decât cele prevăzute la alin. (2), în condițiile în care se asigură că din acestea nu reiese identitatea vreunei persoane fizice sau juridice. Tinand cont de faptul ca informațiile solicitate de către reclamant privesc chiar identitatea persoanei juridice, in mod corect ANAF - Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili a răspuns reclamantului in sensul ca informațiile solicitate nu se încadrează în cele prevăzute de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public.
Recurenta-pârâtă a criticat și dispoziția primei instanțe de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 1500 lei, învederând că în mod eronat instanța de fond le-a admis in cauza, intrucat nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 451-453 alin. (1) din Noul Cod pr. civila.
Recurenta-pârâtă a susținut că prezenta cauza nu prezintă o complexitate deosebita atât in pregătirea apărării din partea avocaților, cat si in soluționarea pricinii de către instanța de judecată astfel încât să se impună obligarea sa la plata cheltuielilor într-un cuantum atât de mare. Mai mult decât atat, in condițiile in care speța dedusa judecații nu prezintă un fenomen social nou in realitatea românească, prezentând un grad de complexitate redus, în mod greșit instanța de fond a acordat cheltuielile de judecată în cuantum de 1500 lei, neprocedând la cenzurarea acestora.
În drept, s-au invocat disp. art. 488 pct. 6 și 8 din Codul de procedura civila.
În dovedire, s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare, însă la data de 19.11.2015 a înaintat la dosarul cauzei note scrise, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.
În apărare, s-a învederat în esență că potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, cerințele referitoare la obligația de motivare nu trebuie să fie disproporționat de ridicate și că acestea pot varia în funcție de natura hotărârii și de circumstanțele concrete ale cauzei. (A se vedea Hotărârea V. de Hurk împotriva Țărilor de Jos din 19 aprilie 1994). Contrar susținerilor recurentei ANAF, sentința recurata cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, instanța nefiind ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atâta timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest lucru și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 425 C. Proc. Civ., ceea ce în speță nu se regăsește.
Cauza dedusa judecații este o cauza simpla in care singura chestiune cu adevărat importanta a constat in a se aprecia de catre judecătorul de tribunal daca informația solicitata (daca SRR si SRTV sunt înregistrate fiscal la ANAF, ca "instituții publice") se încadrează sau nu, in definiția "informației publice" formulata in art. 2 din Legea 544/2001.
Pentru o chestiune atât de simplĂ, tribunalul nu avea nici o obligație sa facă vreun raționament sofisticat si cu atât mai puțin avea obligația sa analizeze explicit un text de lege si un raționament al paratei ANAF care fuseseră invocate cu o vădita rea-credința de către parata, neavând acestea o legătura reala cu obiectul pretenției si nici cu legea "speciala" guvernând soluționarea cauzei, respectiv Legea 544/2001.
Teza ANAF în sensul incidenței art. 11 din OG nr. 92/2003 este vădit eronata, întrucât Legea nr. 544/2001 care dezvolta principiul transparentei administrației publice prevăzut la art. 31 alin. 1) si 2) din Constituție, reprezintă o norma speciala in raport de aceste dispoziții legale si are prioritate in aplicare. De asemenea, potrivit art. 11 alin. 3) lit. e) din OG nr. 92/2003, organul fiscal poate transmite informațiile pe care le deține: (...) e) în alte cazuri prevăzute expres de lege.
Analizând sentința civilă recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Motivul de recursul prevăzut de disp. art. 488 pct. 6 Cod pr. civ. nu este fondat, sentința civilă recurată îndeplinind exigențele de motivare prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența dezvoltată în temeiul acestuia. În acest sens, Curtea reține că instanța nu este ținută să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o la analiza lor grupată.
Nu poate fi reținut nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod pr. civ., informațiile a căror comunicare s-au solicitat nefiind circumscrise celor vizate de disp. art. 11 alin. 2 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
În acest sens Curtea constată că dispozițiile menționate în forma în vigoare la momentul formulării de către intimata-pârâtă a cererii de comunicare a informațiilor de interes public prevăd că informațiile referitoare la impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat pot fi transmise: a) autorităților publice, în scopul îndeplinirii obligațiilor prevăzute de lege; b) autorităților fiscale ale altor țări, în condiții de reciprocitate în baza unor convenții; c) autorităților judiciare competente, potrivit legii; d) oricărui solicitant, cu acordul scris al contribuabilului în cauză;e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Or, prin cererea de comunicare de informații înregistrată la recurenta-pârâtă sub nr._/10.03.2014, s-a solicitat să se comunice dacă Societatea Română de Radiodifuziune respectiv Societatea Română de Televiziune sunt înregistrate fiscal ca instituții publice, ca atare nu s-au solicitat informații privind sume datorate bugetului general consolidat, pentru a fi incidente dispozițiile legale precitate.
Pentru aceleași considerente urmează a fi înlăturată critica din recurs întemeiată pe disp. art. 11 alin. 4 din același act normativ și cea referitoare la lipsa dovezilor care să ateste calitatea de reprezentant sau, după caz, acordul Societății Române de Radiodifuziune și al Societății Române de Televiziune.
Nefondată este și critica referitoare la dispoziția primei instanțe de obligare la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 de lei, onorariul avocațial menționat nefiind disproporționat în raport de criteriile prevăzute de art. 451 alin. 2 Cod pr. civ.
Totodată, față de caracterul nefondat al recursului, reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte în derularea procedurii judiciare de față, Curtea urmează a obliga recurenta la plata către intima a sumei de 750 lei cheltuieli de judecată în recurs, cu titlu de onorariu avocațial conform dovezii atașate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ împotriva sentinței civile nr. 4226/04.06.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția C. Administrativ și Fiscal în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. U. AL SALARIAȚILOR RADIO ROMÂNIA.
Obligă recurenta la plata către intima a sumei de 750 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 19.11.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
R. M. V. A. C. C. M. I.
GREFIER,
C. I. Ș.
Red./Tehnored./ 4 ex./ CMI /Tehnored.
Tribunalul București - Secția C. Administrativ și Fiscal
Judecător fond: S. V.
| ← Anulare act administrativ. Hotărâre din 26-05-2015, Curtea de... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 113/2016.... → |
|---|
