Pretentii. Decizia nr. 113/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 113/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-01-2016 în dosarul nr. 113/2016
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 113
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 18.01.2016
CURTEA CONSTITUITĂ DIN :
PREȘEDINTE M. - C. I.
JUDECĂTOR A.-G. ȚAMBULEA
JUDECĂTOR A. P.
GREFIER D. Ș.
Pe rol se află spre soluționare recursul formulat de recurenta pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 1 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 1523/03.03.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II a C. Administrativ și Fiscal în contradictoriu cu intimata reclamantă . SRL și intimata pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU având ca obiect „taxă poluare ”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform disp.art. 411 Noul Cod de Procedură Civilă.
Curtea constată că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art.411 alineat 2 C.pr.civ.; nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alineat 1 C.pr.civ., declară dezbaterile închise și reține recursul spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința nr. 1523/3.03.2015, Tribunalul București-Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a A.F.P. sector 3, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. C. R. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 4.298 lei, reprezentând taxă pentru emisii poluante, cu dobânda aferentă calculată de la data plății taxei și până la restituirea acesteia, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a respins ca cererea pârâtei de chemare în garanție a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU.
Împotriva acestei sentințe, la data de 29.05.2015, a formulat recurs pârâta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI.
În motivare, recurenta a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în condițiile în care taxa pentru emisii poluante încasată se face venit la bugetul F. pentru mediu, fiind doar colectată de către organul fiscal.
De asemenea, recurenta a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea, până nu se stabilește dacă s-a născut raportul juridic în temeiul căruia bugetul de stat să fie obligat la restituirea către plătitor a sumei legal plătit cu titlu de taxă de poluare, neputându-se reține că plata făcută ar fi nedatorată.
Totodată, recurenta a arătat că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea sa la plata dobânzii fiscale, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 124 din Codul de procedură fiscal, precum și la plata cheltuielilor de judecată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 din Codul de procedură civilă.
În drept, recurenta a invocat art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esență, motivele cererii de chemare în judecată.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea reține următoarele:
Astfel, în ceea ce privește criticile recurentei-pârâte constând în greșita respingere de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale pasive, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, prima instanța procedând în mod legal la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive.
În acest sens, instanța de fond a constatat în mod corect că A.F.P. sector 1 este emitenta deciziei de calcul al taxei pentru emisii poluante, a încasat această taxă și a refuzat restituirea ei, astfel încât raporturile juridice de drept administrativ fiscal s-au născut între intimata-reclamantă și A.F.P. sector 1, neavând relevanță din această perspectivă împrejurarea că taxa încasată se face venit la bugetul F. pentru Mediu și se administrează de către A.F.M. Tocmai de aceea prin Legea nr. 9/2012 s-a prevăzut că cererea de restituire se depune la organul fiscal competent și se soluționează de către acesta, pe baza unei note de restituire, precum și că restituirea efectivă se efectuează tot de către organul fiscal competent, de la bugetul de stat, din contul de venituri bugetare în care a fost încasată suma respectivă.
Nici critica recurentei-pârâte constând în greșita admitere de către instanța de fond a acțiunii nu este întemeiată, întrucât tribunalul a reținut întemeiat neconformitatea obligației de plată a taxei pentru emisii poluante, instituite în dreptul intern prin Legea nr. 9/2012, față de prevederile art. 110 alin. 1 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.
Având în vedere invocarea în cauză a contrarietății legislației interne față de prevederile art. 110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, instanța de fond a reținut corect că dispozițiile art. 11 alin. 1 și 2 din Constituția României republicată, potrivit cărora statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, făcând parte din dreptul intern. Prin urmare, încălcarea legii și, implicit, excesul de putere survine nu doar în situația în care este nesocotită o normă internă, ci și în ipoteza în care se încalcă o dispoziție comunitară. De asemenea, conform dispozițiilor art. 148 din Constituția României republicată, legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Obligația instanțelor din statele membre de a aplica cu prioritate dreptul comunitar a fost statuată în mod expres prin hotărârile pronunțate de C.J.C.E. în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978), când Curtea de la Luxemburg a subliniat că, odată cu . T.C.E, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, motiv pentru care, atunci când o instanță națională este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, aceasta are obligația de a aplica prevederile respective, dacă este necesar, chiar refuzând să aplice legislația națională, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea normelor contrare de puterea legislativă sau de Curtea Constituțională.
În ceea ce privește dreptul unional aplicabil în cauză, Curtea reține că, potrivit unei jurisprudențe constante C.J.U.E., contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor încasate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (cauza 199/82-San Giorgio, cauza 62/93-BP Soupergaz, cauzele reunite 441/98 și 442/98-Michailidis).
De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții, regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului unional sunt regulile naționale, care, însă, trebuie să respecte principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificilă sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european).
Raportat la jurisprudența indicată, Curtea constată că dreptul fiscal român nu prevede vreun remediu special, care să asigure contribuabilului posibilitatea de a obține rambursarea taxelor încasate de autoritățile fiscale naționale cu încălcarea dreptului unional. În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea ca, în temeiul dispozițiilor art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție și art. 117 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură fiscală, să solicite restituirea taxei încasate „prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale”.
Potrivit dispozițiilor art. 110 T.F.U.E., invocate de către intimata-reclamantă în susținerea prezentului său demers judiciar, „niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.” Aceste dispoziții limitează practic libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor, prin aplicarea unor taxe direct sau indirect discriminatorii ori protecționiste. Actualul art. 110 din T.F.U.E. interzice, așadar, discriminarea fiscală, directă sau indirectă, între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esența acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară în Romania.
În ceea ce privește reglementarea internă, Curtea constată ca taxa specială pentru autovehicule a fost introdusă pentru prima dată în România prin Legea nr. 343/2006 de completare a Codului fiscal, sub denumirea de taxă de primă înmatriculare, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar, după modificarea Legii nr. 343/2006 prin OUG nr. 110/2006, a fost restrânsă, prevăzându-se situații de scutire de la plata taxei.
Dispozițiile art. 241¹-241³ din Codul fiscal au fost abrogate la 1 iulie 2008, prin . OUG nr. 50/2008, care a instituit taxa pe poluare, în legătură cu care CJUE s-a pronunțat că este contrară art. 90 din T.C.E. (art. 110 T.F.U.E.), întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand, deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând vânzarea autoturismelor deja înmatriculate în România.
Astfel, în cauza 402/09-T., răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu,Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „articolul 110 T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât să descurajeze punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”. În același sens a fost și soluția în cauza 236/10-N., în care s-au pus în discuție variantele taxei pe poluare aplicate în perioada ulterioară datei de 15.12.2008.
Ulterior, OUG nr. 50/2008 a fost abrogată prin . Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (act normativ aplicabil în speța de față), care, prin dispozițiile art. 4, înlătură practic discriminarea constată de CJUE în legislația anterioară. Astfel, potrivit acestui articol, obligația de plată a taxei intervine: a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare; b) la repunerea în circulație a unui autovehicul, după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8; c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei. Potrivit art. 4 alin. 2, obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Însă, prin OUG nr. 1/2012 s-a dispus suspendarea, până la data de 01.01.2013, a aplicării dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin. 2 și acelor privind prima transcriere a dreptului de proprietate, ale art. 5 alin. 1 din Legea nr. 9/2012, astfel încât, la acest moment, considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene prezentate în cauzele T. și N., ca și în cele ulterioare, soluționate de Curte prin ordonanțe (D., I., I., V., M., O., ., Ș.), sunt în continuare actuale, fiind menținută discriminarea indirectă între autovehiculele de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene și cele de ocazie, având aceeași vechime și aceeași uzură, de pe piața națională, ceea ce conduce la încălcarea principiului liberei circulații a mărfurilor (una dintre cele patru libertăți fundamentale pe baza cărora s-a construit Comunitatea Europeană).
Această concluzie a fost confirmată de C.J.U.E. prin ordonanța pronunțată la data de 3 februarie 2014 în cauzele conexate C. C-97/13 și C. C-214/13, când a răspuns întrebărilor preliminare adresate de Tribunalul Sibiu și de Curtea de Apel București și a decis că taxa instituită prin Legea nr. 9/2012 contravine art. 110 din T.F.U.E., statuând că "art. 110 din T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumcis de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă de poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație în acest stat membru a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională".
Prin urmare, Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dreptului unional și a principiilor desprinse din jurisprudența C.J.U.E., constatând întemeiat că refuzul recurentei-pârâte de restituire a taxei pentru emisii poluante, calculate și încasate în temeiul Legii nr. 9/2012, este nejustificat, fiind dat cu încălcarea dreptului european în materie, care se aplică prioritar față de dispozițiile legale interne contrare.
În ceea ce privește critica recurentei-pârâte constatând în greșita sa obligare de către instanța de fond la plata dobânzii fiscale, Curtea constată că și aceasta este neîntemeiată.
În acest sens, pe lângă reglementarea internă expresă a dreptului contribuabilului de a solicita și primi dobânzile aferente, Curtea reține că C.J.U.E. s-a pronunțat constant că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă. Aceasta cuprinde și pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilității premature a taxei. În această privință, Curtea a statuat că, în absența unei reglementări a Uniunii, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea condițiile în care se impune acordarea unor astfel de dobânzi, în special rata și modul de calcul al acestor dobânzi. Aceste condiții trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor cereri similare întemeiate pe dispoziții de drept intern și nici concepute astfel încât să facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii.
Curtea constată că, la data de 18.04.2013, C.J.U.E., prin răspunsul formulat la întrebarea preliminară în cauza 565/11-I., s-a pronunțat că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție din litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe. Cu alte cuvinte, astfel cum rezultă din paragraful 28, C.J.U.E. a statuat că, dobânzile ar trebui acordate de la data plății. Astfel, în ceea ce privește principiul echivalenței, Curtea a arătat că nu dispune de niciun element de natură să dea naștere unor îndoieli în legătură cu conformitatea cu acesta a regimului în discuție în litigiul principal, în condițiile în care din dosarul de care dispune Curtea pare să rezulte că regimul în discuție în litigiul principal, care nu acordă dobânzi decât începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, se aplică tuturor sumelor care trebuie restituite de la buget, atât celor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor percepute cu încălcarea dreptului național, aspect care trebuie însă verificat de instanța de trimitere. Însă, în ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a arătat că acesta impune, într‑o situație de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei. În speță, C.J.U.E. a constatat că un regim precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, nu îndeplinește această cerință. Astfel, această pierdere depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii și survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză și data restituirii acesteia (paragraful 28).
Prin urmare, având în vedere hotărârea preliminară din cauza 565/11-I., Curtea constată că C.J.U.E. nu numai că a recunoscut dreptul contribuabilului de a i se restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, dar a statuat că dobânda ar trebui achitată de la data plății taxei plătite fără temei. În aceste condiții, este neîntemeiată critica recurentei cu privire la greșita sa obligare de către instanța de fond la plata dobânzii fiscale.
În ceea ce privește critica recurentei-pârâte constatând în greșita sa obligare de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că și aceasta este nefondată.
În acest sens, Curtea constatată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, întrucât prin admiterea acțiunii și obligarea la restituirea taxei încasate nelegal, pârâta a căzut în pretenții, fiind așadar în culpă procesuală.
Afirmația recurentei-pârâte, în sensul că una dintre condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se acorda cheltuielile de judecată este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, este vădit neîntemeiată, dispozițiile art. 453 din codul de procedură civilă neimpunând o astfel de cerință. Chestiunea momentului la care poate fi pusă în executare hotărârea judecătorească, inclusiv sub aspectul cheltuielilor de judecată, este diferită de condițiile legale pentru acordarea acestor cheltuieli.
De asemenea, este vădit neîntemeiată și afirmația recurentei-pârâte, în sensul că una dintre condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se acorda cheltuielile de judecată este reținerea în sarcina sa a relei-credințe, comportării neglijente sau exercitării abuzive a drepturilor procesuale, întrucât art. 453 din Codul de procedură civilă prevede doar că partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Referitor la dispozițiile art. 45 alin. 1 lit. f) din OUG nr. 80/2013, invocate de către recurenta-pârâtă, Curtea constată că acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât textul de lege respectiv are în vedere restituirea taxei de timbre în situația în care contestația la executare a fost admisă definitiv, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Față de aceste considerente, constatând că motivul de casare invocat, astfel cum a fost argumentat, este neîntemeiat și că soluția recurată este legală, Curtea, în baza dispozițiilor art. 496 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă ADMINISTRAȚIA S. 1 A FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI cu sediul în București, .,sector 2 împotriva sentinței civile nr. 1523/03.03.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II a C. Administrativ și Fiscal în contradictoriu cu intimata reclamantă . SRL cu domiciliu ales în Sibiu, ..15, județ Sibiu și intimata pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.294,sector 6, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi,18.01.2016.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M.-C. I. A.-G. ȚAMBULEA A. P.
GREFIER,
D. Ș.
Jud.fond TB2-R. B.
Red.A.P/4ex
5.02.2016
| ← Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului.... | Pretentii. Decizia nr. 118/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
