Refuz soluţionare cerere. Decizia nr. 5034/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5034/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-10-2015 în dosarul nr. 5034/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ /C./2014
DECIZIA CIVILĂ NR. 5034
Ședința publică din data de 26.10.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: O. D. P.
JUDECĂTOR: B. C.
JUDECĂTOR: V. H.
GREFIER: E. S. M.
Pe rol se află pronunțarea recursului civil formulat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 8492/19.12.2014, pronunțate de Tribunalul București, Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. L. C. și intimatul-pârât M. A. INTERNE, având ca obiect „refuz soluționare cerere-declinat”.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc la termenul de judecată din data de 12.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la datele de 19.10.2015 și 26.10.2015, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului în contencios administrativ de față:
Prin sentința civilă nr. 8492/19.12.2014, pronunțate de Tribunalul București, Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, s-a dispus admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului A. Interne si respingerea acțiunii in contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I. L. C., CNP_, cu domiciliul în ., ., Județul G. în contradictoriu cu pârâții M. A. Interne, C._, cu sediul în sector 1, București, Piata Revolutiei, nr. 1A și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, C._, cu sediul în sector 3, București, Calea V., nr. 19.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a ajutoarelor pecuniare prevăzute de art.20 alin.1 din Legea 284/2010, Anexa VII - secțiunea a-3-a, fără a fi supuse contribuției de asigurări sociale - CAS și contribuției de asigurări sociale de sănătate - CASS - de 10,5% și 5,5%, suma acordata urmând a fi actualizata cu indicele de inflație la data plății.
A fost respinsă acțiunea în rest, ca neîntemeiată.
Pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, cu sediul în București, Calea V. nr. 19, sector 3, număr de telefon_, număr de fax_, adresa de e-mail_, prin reprezentanții săi legali, în conformitate cu art. 483 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a formulat recurs împotriva sentinței civile nr.8492/19.12.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ .
Recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea, în ce privește acordarea către reclamant a ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. 1 din Anexa nr. VII a Legii-cadru nr.284/2010, a fost dată de instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel încât este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, având în vedere următoarele considerente:
Ajutoarele bănești la care se referă art.20 alin. l din Anexa VII a Legii-cadru nr.284/2010 au fost prevăzute a fi acordate polițiștilor la încetarea raporturilor de serviciu cu drept la pensie, pentru activitatea depusă, în funcție de vechimea efectivă în specialitate.
Raporturile de serviciu ale intimatului-reclamant au încetat începând cu data de 25.09.2012, astfel cum rezultă din Dispoziția directorului general al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București nr.3426/04.10.2012, ca urmare a clasării medicale „inapt pentru îndeplinirea serviciului în poliție", gradul III (trei) de invaliditate, cu drept la pensie.
În perioada în care au încetat raporturile de serviciu ale acestuia, au fost incidente dispozițiile art. 9 ale art. II din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, dispoziții care prevedeau următoarele: „în anul 2012 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă".
Caracterul contradictoriu dintre dispozițiile art. 20 din Anexa VII a Legii-cadru nr. 284/2010 (care prevăd acordarea de ajutoare polițiștilor la încetarea raporturilor de serviciu) și dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr. 80/2010 (care prevăd neacordarea acestor ajutoare polițiștilor ale căror raporturi de serviciu încetează în cursul anului 2012) a determinat necesitatea stabilirii legislației incidente în cazul concret al intimatului-reclamant.
În acest context, s-a făcut aplicarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de art. 15 din Legea nr. 24/2000 ("reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri").
Astfel, s-a apreciat că Legea-cadru nr. 284/2010, astfel cum reiese și din titulatura sa, reprezintă legea-cadru de stabilire a salarizării personalului din domeniul bugetar, iar O.U.G. nr.80/2010 reglementează salarizarea aceleiași categorii de personal în anul 2012, astfel încât aceasta din urmă are caracter special și se aplică în anul 2012 cu prioritate față de art.20 din Anexa VII a Legii-cadru nr.284/2010.
Prin urmare, recurenta-pârâtă a arătat că intimatul-reclamant nu are temei legal care să îl îndreptățească la primirea acestor drepturi bănești.
În ceea ce privește considerentele reținute de instanța de fond în motivarea sentinței pronunțate cu privire la ajutoarele prevăzute de art. 20 alin. 1 din Anexa VII a Legii-cadru nr. 284/2010, recurenta-pârâtă a învederat următoarele aspecte:
În primul rând, penultimul și antepenultimul paragraf din pagina 6 a hotărârii instanței vizând un alt reclamant - Serbau C. și situația concretă a acestuia întrucât nu au nicio legătură cu obiectul prezentei cauze: cererea de chemare în judecată formulată de Ș. C. a făcut obiectul dosarului nr._: lui Ș. C. i-au încetat raporturile de serviciu în cursul anului 2011 din motive de invaliditate, astfel că, fiind incidente alte dispoziții legale, respectiv art. 13 alin. 2 din Legea nr. 285/2010, acesta a beneficiat de acordarea ajutoarelor; în dosarul nr._, instanța de fond a apreciat că în mod nelegal recurenta a calculat și achitat contribuțiile obligatorii (CAS și CASS) față de ajutoarele achitate reclamantului Ș. C., folosind aceeași motivare ca cea indicată în primul paragraf al paginii 9 a hotărârii din prezenta cauză: însă prin decizia nr. 427/26.01.2015, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal a admis recursul și a casat hotărârea pronunțată, reținând faptul că recurenta în mod legal a calculat cuantumul ajutoarelor cuvenite reclamantului Ș. C. și a reținut contribuțiile obligatorii.
Instanța de fond a apreciat că în cazul intimatului-reclamant I. L. C. nu trebuia să se facă aplicarea art. 9 din O.U.G. nr. 80/2010 întrucât prin acesta "s-a adus însă atingere dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în contextul în care (...) s-a produs în concret suprimarea acestora, afectându-le chiar în substanța lor, fără o justificare rezonabilă și obiectiva”; totodată, instanța de fond a mai reținut că "se află în ipoteza în care reclamanților le-au fost suprimate ajutoarele bănești după scadența acestora în mod retroactiv".
De asemenea, recurenta-pârâtă a arătat că scadența drepturilor pretinse de I. L. C. conform art. 20 din Anexa VII a Legii-cadru nr. 284/2010 era reprezentată de data încetării raporturilor de serviciu ale acestuia cu drept la pensie, iar din conținutul înscrisurilor atașate la dosar rezultă faptul că i-au încetat raporturile de serviciu începând cu data de 25.09.2012, în timp ce "suprimarea" drepturilor sale nu a survenit retroactiv, ci prin . data de 10.10.2010, a O.U.G. nr.80/2010.
Referitor la aplicabilitatea în cauza de față a art. l din Protocolul nr. l al Convenției, reclamanta-pârâtă a arătat că intimatul-reclamant nu a avut niciodată aceste drepturi în sensul de „bun” prevăzut de Protocol întrucât aplicarea prevederilor legale care le reglementau au fost înlăturate înainte de data încetării raporturilor sale de serviciu.
În același sens, recurenta-pârâtă a arătat și considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 42/22.01.2014 (publicată în Monitorul Oficial nr. 210/25.03.2014) în sensul că ajutoarele bănești (a căror situație a fost reglementată prin legile anuale de salarizare în mod similar cu cea a indemnizației prevăzute de Legea nr. 341/2004) reprezintă drepturi câștigate doar cu privire la cele obținute până la . actelor normative care au prevăzut neacordarea acestor drepturi, ceea ce nu este cazul în situația de față.
Totodată, Curtea Constituțională a mai statuat, contrar considerentelor reținute de instanța de fond, că ajutoarele prevăzute a fi acordate la încetarea raporturilor de serviciu reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora, fără a avea însă un temei constituțional" (Decizia nr. 1576/07.12.2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 32/16.01.2012). Astfel încât "legiuitorul este liber să dispună cu privire la conținutul, limitele și condițiile de acordare a acestora, precum și să dispună diminuarea, ori chiar încetarea acordării acestora fără a fi necesară întrunirea condițiilor stabilite de art.53 din Legea fundamentală (Decizia ni 334/12.06.2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 533/17.07.2014)”.
În motivare, instanța de fond a mai reținut și faptul că potrivit Hotărârii Kechko c. Ucrainei din 08.11.2005, "autoritățile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare":
Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că neplata ajutoarelor nu a constituit o amânare a autorităților din proprie voință, ci a fost cauzată de adoptarea O.U.G. nr. 80/2010.
De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat Hotărârea Kechko c. Ucrainei, însă în susținerea apărărilor sale, pentru următoarele considerente reținute în conținutul său: "statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare", ceea ce s-a și întâmplat prin adoptarea O.U.G. nr. 80/2010.
În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 42/22.01.2014 (publicată în Monitorul Oficial nr. 210/25.03.2014), reținând că: "trimiterea la Hotărârea Kechko c. Ucrainei nu schimbă cele de mai sus pentru că instanța europeană nu a negat posibilitatea statului de a suspenda pe cale legală acordarea unor drepturi prevăzute de lege. Prin această hotărâre, Curtea de la Strasbourg a considerat că refuzul de a acorda drepturile bănești pretinse ca urmare a intervenirii unei legi care suspendă aceste drepturi nu contravine art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale1""; în acest fel a concluzionat Curtea Constituțională că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate vizând încălcarea dreptului de proprietate.
Recurenta-pârâtă a mai arătat, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1576/07.12.2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 32/16.01.2012, că măsura instituită prin art. 9 din O.U.G. nr. 80/2010 a făcut parte dintr-o . măsuri financiare menite să conducă la adoptarea anumitor acte normative la condițiile economice "marcate de traversarea unei perioade de criză, atât la nivel național, cât și mondial și de imperativul reechilibrării situației economice a țării care impune, între altele, reducerea ori limitarea unor cheltuieli bugetare destinate plății unor drepturi bănești" iar prin Decizia nr. 1533/28.11.2011, Curtea Constituțională însăși a reafirmat necesitatea restrângerii chiar a unor drepturi fundamentale din perspectiva deficitului economic bugetar al țării. În aceeași . măsuri se încadrează și dispozițiile din legile anuale de salarizare privind neacordarea indemnizației de concediu, deși aceasta este prevăzută de Legea-cadru nr. 284/2010, precum și dispozițiile legilor anuale referitoare la salarizarea personalului din fonduri publice prin raportare la salarizarea din anul anterior, nicidecum pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți de Legea-cadru nr. 284/2010.
Este evident că soluția legislativă cuprinsă în actele normative invocate a fost determinată de apărarea securității naționale, care are și o componentă socială și economică.
Astfel de aspecte din viața statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși „ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului, pot constitui o amenințare la adresa stabilității economice, situație pentru evitarea căreia Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare, iar una dintre aceste măsuri a fost reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată printre altele, în sistarea plății ajutoarelor la ieșirea la pensie”.
În acest sens, este și Hotărârea Wieczorek c. Poloniei din 8 decembrie 2009 prin care se reține că „…statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei legal".
Așadar, atâta timp cât vocația intimatului-reclamant la primirea ajutoarelor la trecerea în rezervă nu a fost materializată într-un nou act normativ și nici nu s-a obținut desființarea sau modificarea actelor normative prin care a fost stabilită neacordarea acestor drepturi, reclamanta-pârâtă a arătat că nu există temei legal pentru a dispune obligarea ei la plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. 1 din Anexa VII a Legii-cadru nr. 284/2010.
Aceasta deoarece exercitarea unor drepturi în justiție se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale și nu la examinarea soluțiilor legislative alese de legiuitor, fiind evident că normele legale în materie sunt clare și nu lasă loc de interpretare astfel încât instanța nu poate acorda ceea ce nu își are izvorul în norma legală.
În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate faptul că prin sentința recurată, instanța de fond a încălcat normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 15 din Legea nr. 24/2000 și a nesocotit puterea de lucru judecat care însoțește nu numai dispozitivul, ci și considerentele deciziilor date de Curtea Constituțională, conform art. 147 alin. 4 din Constituție, în sensul că raportarea instanței de fond la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu este de natură să ducă la o altă concluzie, măsura legislativă de neacordare a salariilor compensatorii, a fost destinată menținerii echilibrului între cheltuielile și veniturile publice, urmărind un scop de utilitate publică, astfel cum reiese din parcurgerea Deciziei cu privire la cererea nr.57.265/08 introdusă de D. D. D. ș.a. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr.709 din 17.10.2012.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că în materia drepturilor salariale, statele se bucură de o largă marjă de apreciere în a determina oportunitatea și intensitatea măsurilor adoptate, apreciind în mod constant că respectă modalitatea în care statele membre concep imperativele utilității publice, cu excepția cazului în care raționamentul acestora se dovedește în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil, astfel cum rezultă din Hotărârea pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. M. împotriva României (cererea nr._/11) și A. G. S. împotriva României (cererea nr._/11).
Totodată, prin Decizia nr._/11 (C. A. și alții împotriva României), se reține „Curtea amintește, de asemenea, că statele părți la convenție dispun de o marjă de largă apreciere atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale, întrucât adoptarea legilor în vederea stabilirii echilibrului între cheltuielile și veniturile statului implică, de regulă, o examinare a aspectelor politice, economice și sociale, Curtea consideră că autoritățile naționale, sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care acestea se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil. în ceea ce privește diferența de tratament în raport cu alte categorii de pensionari, Curtea reamintește că o distincție este discriminatorie în sensul art.14 din convenție dacă îi lipsește o justificare obiectivă și rezonabilă. În speță, Curtea susține și faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului".
De asemenea, recurenta-pârâtă a solicitat să se țină cont și de Decizia nr.2/2015 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel C., Secția I Civilă, în dosarul nr.2._ -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 201 din 26 martie 2015 în care s-a apreciat că: „..în considerarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și față de amintitele decizii pronunțate de Curtea Constituțională, Înalta Curte constată că atât timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajați este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătorești prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, în raport cu alți salariați cărora nu li s-au acordat aceste drepturi ori cărora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe diferite, nu există discriminare în sensul art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată. Art. 16 alin. (2) din Constituție statuează că nimeni nu este mai presus de lege. Așadar, nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obține un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea și temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalității de tratament în raport cu soluția pronunțată de o altă instanță, ci pe argumente de interpretare și aplicare corectă a legii, chiar și în situația în care invocă o astfel de hotărâre. Pe cale de consecință, interpretarea și aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reține existența unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajați este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătorești prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale".
Totodată, recurenta-pârâtă a invocat și deciziile pronunțate de Curtea de Apel București și sentințele pronunțate Tribunalul București în cauze care au avut obiect similar, în care acțiunile promovate au fost respinse ca neîntemeiate, respectiv:
- decizia nr.4102/11.10.2013 pronunțată în dosarul nr._/3/2012* în care s-a respins ca nefondat recursul formulat de recurentul M. M., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă;
- decizia nr.4507/25.10.2013 pronunțată în dosarul nr._/3/2012*, în care de asemenea s-a respins ca nefondat recursul formulat de recurentul M. F. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă;
- decizia nr.3977/20.06.2014, prin care s-a respins ca nefondat recursul promovat de N. I., în dosarul cu numărul_/3/2012;
- decizia nr. 841/12.02.2015, prin care s-a respins ca nefondat recursul promovat de L. A., în dosarul cu numărul_/3/2012;
- decizia nr. 930/12.03.2015, prin care s-a respins ca nefondat recursul promovat de N. G., în dosarul cu numărul_ *:
- sentința civilă nr. 5921/29.09.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, reclamant Vîjîiac T., în dosarul nr._/3/2014;
- sentința civilă nr. 3064/23.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, reclamant B. S., în dosarul nr._ ;
- sentința civilă nr. 3062/23.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, reclamant D. C., în dosarul nr._ ;
- sentința civilă nr. 3256/30.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, reclamant R. M., în dosarul nr._ ;
- sentința civilă nr. 5952/20.09.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, reclamant D. V., în dosarul nr._/3/2013;
- sentința civilă nr. 2456/01.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, reclamant M. A., în dosarul nr._/3/2012;
- sentința civilă nr. 2046/20.03.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, reclamant O. D. C. în dosarul nr._/3/2014.
Având în vedere cele expuse, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate faptul că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din codul de procedură civilă și, pe cale de consecință, să se dispună în temeiul art. 496 alin. 2 din Codul de procedură civilă, admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv în ceea ce privește obligarea instituției lor la plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. 1 din Anexa VII a Legii-cadru nr. 284/2010.
Intimatul reclamant I. L. C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat ca neîntemeiat.
Recurenta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a formulat răspuns la întâmpinarea depusă.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art. 492 noul Cod Procedură Civilă, recurenta depunând doar practică judiciară.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 96 noul Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 496 din noul Cod procedură civilă, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul a fost angajatul pârâtei Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, subofițer, până la data de 25.09.2012, când i-au încetat raporturile de serviciu, întocmindu-se decizia nr._/16.04.2013 prin care i-a fost acordată pensie de invaliditate începând cu data trecerii în rezervă – 25.09.2012.
Reclamantul a solicitat prin prezenta cerere, plata ajutorului prevăzut la art.20 alin.1 Anexa VII la Legea 284/2010.
Potrivit art.20 alin.1 din Anexa VII Secțiunea a 3-a la Legea 284/2010, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcție de vechimea efectivă ca militar, polițist, funcționar public cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personal civil în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcției de bază, respectiv salariul funcției de bază avută/avut în luna schimbării poziției de activitate, astfel:
Vechime efectivă:
- până la 5 ani - un ajutor egal cu 3 solde ale funcției de bază/salarii ale funcției de bază;
- între 5-10 ani - un ajutor egal cu 6 solde ale funcției de bază/salarii ale funcției de bază;
- între 10 -15 ani - un ajutor egal cu 8 solde ale funcției de bază/salarii ale funcției de bază;
- între 15 - 20 ani - un ajutor egal cu 10 solde ale funcției de bază/salarii ale funcției de bază;
- între 20 - 25 ani - un ajutor egal cu 12 solde ale funcției de bază/salarii ale funcției de bază;
- între 25-30 ani - un ajutor egal cu 15 solde ale funcției de bază/salarii ale funcției de bază;
- peste 30 ani - un ajutor egal cu 20 solde ale funcției de bază/salarii ale funcției de bază.
Aceste dispoziții au fost însă suspendate prin Legea nr.283/2011- privind aprobarea OUG 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG 37/2008 privind reglementarea unor masuri financiare in domeniul bugetar - care la art. 9 prevede că în anul 2012 nu se acorda ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea in rezervă.
Prin art.2 din Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 84/2012 - privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar in anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum si unele masuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 845, din 13 decembrie 2012, prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, si ale art. 1 alin. (4) si (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) si (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) si art. 13 ale art. II din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor masuri financiare în domeniul bugetar, precum si pentru instituirea altor masuri financiare in domeniul bugetar, aprobată cu modificări si completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător și în anul 2013.
Pentru anul 2014 produc efecte dispozițiile din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum si alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013. Actul normativ conține la art. 10 prevederi care se aplica din 2014 cu privire la dreptul solicitat de reclamant, respectiv că nu se acorda ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.
În fine, potrivit art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014): „(1) În anul 2015, dispozițiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică”.
Fată de aceste prevederi rezultă că dreptul la ajutoarele solicitate nu poate fi acordat, fiind supus unui termen suspensiv adică care amână, până la împlinirea lui, începutul exercițiului dreptului subiectiv civil și al executării obligației civile corelative, fiind astfel amânată scadența obligației.
De altfel, prin Decizia nr. 16/2015 privind dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie pentru instanțe conform art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I (15.07.2015), s-a statuat sub aspectul în discuție, mutatis mutandis, că „Rațiunea măsurii dispuse de legiuitor își are izvorul într-o situație de excepție, respectiv criza economică a țării, context în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că statul are dreptul de a suspenda sau suprima anumite retribuții și că, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, ingerința statului a fost prevăzută de lege și a urmărit un interes public, respectiv protejarea echilibrului fiscal între cheltuielile și veniturile statului, pe fondul crizei economice din țară (Decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele conexate nr. 44.232/11 și nr. 44.605/11, F. Mihaieș și A. G. S. împotriva României).
Referitor la natura drepturilor acordate cu prilejul ieșirii la pensie, retragerii, încetării raporturilor de serviciu ori trecerii în rezervă, Curtea Constituțională a statuat că aceste drepturi reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora. Ele nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este în drept să dispună cu privire la conținutul, limitele și condițiile de acordare a acestora, precum și să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării lor, fără a fi necesară întrunirea condițiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, nr. 326 din 25 iunie 2013 și nr. 334 din 12 iunie 2014).
De altfel, instanța de contencios constituțional a reținut constant în jurisprudența sa faptul că statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, premii periodice și alte stimulente personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea sunt drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale consacrate și garantate de Constituție. Legiuitorul are libertatea de le modifica în diferite perioade de timp, de a le suspenda și chiar de a dispune anularea lor (deciziile Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, nr. 1.250 din 7 octombrie 2010 și nr. 1.658 din 28 decembrie 2010).
Din interpretarea normelor legale enunțate rezultă că voința legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenței dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații, ci doar de suspendare a exercițiului acestui drept.
Rațiunea acestei interpretări este impusă și de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispozițiilor legale privind ajutoarele/indemnizațiile în anii 2011-2015.
Sub acest aspect, relativ la măsurile financiare instituite prin Legea nr. 283/2011 pentru anul 2012, Curtea Constituțională a reținut că aceste măsuri nu aduc atingere înseși substanței drepturilor bănești vizate, ci doar amână acordarea ajutoarelor/indemnizațiilor pe o perioadă limitată de timp, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit, în contextul unui echilibru financiar marcat de criză (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011 și nr. 291 din 23 mai 2013).
Prin urmare, se impune a se reține că efectele dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010 au vizat exercițiul dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații, în sensul suspendării acestuia în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, și nu existența acestui drept”.
Curtea reține totodată, că la data de 25.09.2012, când intimatului reclamant i-au încetat raporturile de serviciu, era deja în vigoare și își producea efectele, Legea nr.283/2011 care la art. 9, suspenda acordarea acestor ajutoare, astfel încât nu se poate aprecia, astfel cum a considerat prima instanță de judecată, că s-ar pune problema suprimării unor drepturi deja născute. Din această perspectivă, nu este pertinentă nici trimiterea tribunalului la cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei din 2007, întrucât dispozițiile legale care permiteau acordarea ajutoarelor nu erau în vigoare, ele fiind suspendate, astfel cum s-a ilustrat anterior.
Astfel, instanta de recurs retine ca „inaplicarea tempoarara a unei dispozitii legale” reprezinta evenimentul legislativ al „suspendarii”, eveniment prevazut de art.66 alin.1 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa. Astfel, potrivit textului legal de mai sus, in cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendata printr-un alt act normativ de acelasi nivel sau de nivel superior. In aceasta situatie se vor prevedea, in mod expres, data la care se produce suspendarea, precum si durata ei determinata.
Potrivit art.66 alin.2 din aceeasi lege, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispozitia afectata de suspendare reintra de drept in vigoare”, de unde rezulta, per a contrario, ca pe durata suspendarii, actul normativ suspendat nu se afla in vigoare.
Nefiind in vigoare, pe perioada suspendarii, respectivul act normativ nu produce niciun efect juridic, el fiind scos temporar din fondul activ al legislatiei, ca si cum nu ar exista.
Curtea mai constată sub un ultim aspect, faptul că nici Curtea Constituțională, și nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu au constatat până în prezent, vreo încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, prin prorogarea suspendării care a operat până în prezent, astfel încât, din această perspectivă, pentru considerentele anterior expuse, inclusiv cele vizând posibilitatea recunoscută inclusiv de instanțele de contencios constituțional și european, statelor de a lua anumite măsuri de restrângere în perioadele de criză economică a țării, cu atât mai mult în privința unor drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale consacrate și garantate de Constituție, Curtea este ținută de a aplica normele juridice de suspendare expuse.
Așadar, câtă vreme există dispoziții legale care impun pârâtului neacordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, solicitarea reclamantului este prematură, sens în care va fi respinsă cererea formulată ca atare.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.496 noul Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul formulat, va casa în parte sentința recurată și rejudecând, va dispune respingerea cererii privind obligarea Direcției Generale de Poliție a Municipiului București la plata ajutoarelor pecuniare prevăzute de art. 20 alin. 1 din Legea nr. 284/2010, Anexa VII, ca prematură. Va menține în rest sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ DE POLIȚIE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, sector 3, Calea V. nr.17-19, împotriva sentinței civile nr. 8492/19.12.2014, pronunțate de Tribunalul București, Secția a II-a de C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. L. C., domiciliat în ., ., jud. G., și intimatul-pârât M. A. INTERNE, cu sediul în București, sector 1, Piața Revoluției, nr. 1A.
Casează în parte sentința recurată și rejudecând, dispune:
Respinge cererea privind obligarea Direcția Generală de Poliție a Municipiului București la plata ajutoarelor pecuniare prevăzute de art. 20 alin. 1 din Legea nr. 284/2010, Anexa VII, ca prematură.
Menține în rest sentința.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.10.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
O. D. P. B. C. V. H.
GREFIER
E. S. M.
Red./Thred. V.H.
Jud. fond R. B./ T.B. – Secția a II-a C.
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 5523/2015.... | Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 5306/2015.... → |
|---|
