ICCJ. Decizia nr. 149/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
INALTA CURTE DE CASAŢIE ŞIJUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 149
Dosar nr.2976/2003
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradeala data de 30 mai 2003, reclamantul G.I. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Satu-Mare, solicitând anularea hotărârii nr.1635 din 17 aprilie 2003 emisăde pârâtă şi obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiar al Ordonanţei de Guvern nr.105/1999, aprobată prinLegea nr.189/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
În motivarea acţiunii, reclamantaa arătat că s-a născut în perioada de refugiu a părinţilor, care au fost nevoiţi să se refugieze datorită persecuţiilor etnice în localitatea Surdeşti şi ulterior în localitatea Negreşti, judeţul Maramureş.
Prin sentinţa civilă nr.264/CA-P din 23 iunie 2003, Curtea de Apel Oradea, secţiacomercialăşi de contencios administrativ a admis acţiunea introdusă de reclamantul G.I., a anulathotărârea nr.1635 din 17 aprilie 2003emisă depârâta Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al OG nr.105/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000 cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a pronunţaaceastă soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul s-a născutîn perioada refugiului părinţilor săi şi în consecinţă se încadrează în prevederile art.1 lit.c din Legea nr.189/2000.
Impotrivasentinţei civile susmenţionate a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Satu-Mare care a motivat, în esenţă, că, nici în OG nr.105/1999 şi niciîn modificările ulterioare ale acesteia, prin Legea nr.189/2000 şi respectiv prin Legea nr.367/2001 nu se face vorbire de persoanele care s-au născut în timpulîn care părinţii au fost strămutaţi sau refugiaţi.
Recursul este neîntemeiat.
În conformitate cu dispoziţiile art.14 din Decretulnr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art.100 C. fam. copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art.101, 105, 107 ş.a. din C. fam., texte aflate sub Titlul III privind "Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" .
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduităjuridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinţii săi precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurentă în sensul că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice şi bunelor moravuri ( art.5 din codul civil).
Soluţia ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.
De asemenea, potrivit prevederilor art.1 din OG nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una din cele 6 situaţii enumerate, în dispoziţiile normative menţionate.
Din interpretarea teleologică a prevederilor ordonanţei, rezultă că atât obiectul cât şi scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, din motive etnice, în perioada arătată.
Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice, prin persoane persecutate trebuie înţeles atât persoanele care au suferit acele persecuţii în mod nemijlocit, cât şi acelea care au suferit persecuţiile respective în mod indirect, prin consecinţele care s-au răsfrânt nemijlocit asupra lor.
Acesta este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinţii lor s-au refugiat sau au fost strămutaţi, ca urmare a unor persecuţii din motive etnice şi au suferit astfel toate consecinţele nefavorabile care au decurs din această situaţie.
În cauză este necontestatcă reclamantul, care s-a născut ulterior datei la care părinţii săi au fost nevoiţi să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii pe care le-a suferit familia sa ca urmare a persecuţiilor etnice exercitate.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Satu-Mare împotriva sentinţei civile nr. 264/CA-Pi din 23 iunie 2003 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 20 ianuarie2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 1489/2003. Contencios. Refuz recunoastere... | CSJ. Decizia nr. 1490/2003. Contencios → |
|---|
