CSJ. Decizia nr. 182/2003. Contencios. Anularea partiala a certificatului de atestare a dreptului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 182/2003
Dosar nr. 922/2002
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 septembrie 2000, reclamanţii P.T. şi P.M. au solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2176, eliberat la 20 ianuarie 1999, de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în favoarea SC F. SA Roman, pentru terenul în suprafaţă de 17.789,50 mp, reprezentând pct. 4 F.T. din comuna Săbăoani, judeţul Neamţ.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că terenul în suprafaţă de 17.789,50 mp este proprietatea lor, fiind dobândit prin moştenire de la tatăl lor, A.P. şi că prin încălcarea Legii nr. 15/1990 şi a HG nr. 834/1991, a fost inclus în suprafaţa totală de teren, pentru care s-a întocmit certificatul de proprietate contestat în cauză.
La data de 13 noiembrie 2001, pârâţii Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi SC F. SA Roman au invocat excepţiile de necompetenţă materială a instanţei de contencios administrativ şi de tardivitate a acţiunii formulate de reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr. 6 din 22 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia de necompetenţă materială, reţinându-se că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ, emis de o autoritate a administraţiei publice centrale, fiind supus cenzurii instanţei de contencios administrativ, conform art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Prin aceiaşi sentinţă a fost admisă excepţia de tardivitate şi a fost respinsă acţiunea, ca tardivă, cu motivarea că reclamanţii nu s-au adresat instanţei de judecată în termen de 30 de zile de la primirea răspunsului, comunicat cu adresa nr. 107809 din 3 august 1999, în procedura administrativă şi nici în termenul de 1 an, care a început să curgă de la data de 18 mai 1999, când au luat cunoştinţă de certificatului de atestare emis pentru SC F. SA Roman.
Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, au declarat recurs reclamanţii, care au solicitat casarea hotărârii, ca nelegală şi netemeinică.
În primul motiv de casare, recurenţii au invocat necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ, susţinând că actul de proprietate contestat a intrat în circuitul civil şi competenţa de judeca acţiunea în anulare, aparţine instanţei de drept comun.
Prin cel de al doilea motiv de casare, recurenţii au criticat soluţia de admitere a excepţiei de tardivitate, motivând că în aplicarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 20/1990, instanţa de fond nu a avut în vedere că termenele de 30 de zile şi respectiv, de 1 an, se calculează de comunicarea actului administrativ, iar o asemenea comunicare nu a existat în cazul certificatului de proprietate eliberat intimatei SC F. SA.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de casare invocate şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2176 din 20 ianuarie 1999 a fost emis în cadrul procedurii speciale, reglementate în HG nr. 834/1991, fiind întocmit de intimatul-pârât Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care funcţionează ca autoritate a administraţiei publice centrale.
Instanţa de fond a stabilit judicios că acest certificat reprezintă un act administrativ supus controlului judecătoresc, în condiţiile Legii nr. 29/1990, şi faţă de natura juridică a actului contestat, a respins corect excepţia de necompetenţă materială invocată de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.
În atare situaţie, recurenţii au invocat fără temei, necompetenţa materială a Curţii de Apel Bacău, care s-a pronunţat în primă instanţă asupra acţiunii în anulare, în conformitate cu art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Cel de al doilea motiv de casare este, de asemenea, nefondat, întrucât instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi alin. final din Legea nr. 29/1990, constatând că recurenţi –reclamanţi nu au respectat termenele de formulare a acţiunii în anulare.
Recurenţii nu au contestat că la data de 5 august 1999 li s-a comunicat cu adresa nr. 107809/1999, răspunsul la plângerea prealabilă şi nici faptul că la data de 18 mai .1999, au luat cunoştinţă de certificatul de atestare a dreptului de proprietate depus de SC F. SA, în dosarul nr. 1202/CA/1999 al Tribunalului Neamţ şi în care recurenţii au avut calitatea de intimaţi-intervenienţi.
Faţă de aceste date, acţiunea înregistrată la 19 septembrie 2000 a fost corect respinsă ca tardivă, fiind formulată după împlinirea termenelor prevăzute de Legea nr. 29/1990, pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ.
Împrejurarea că actul contestat nu a fost comunicat recurenţilor, este lipsit de relevanţă în cauză, deoarece aceştia au calitatea de terţi şi ministerul intimat nu avea obligaţia legală să le comunice actul administrativ individual întocmit unei alte persoane, astfel încât termenul de sesizare a instanţei a început să curgă de la data când recurenţii au cunoscut atât existenţa, cât şi conţinutul actului, având posibilitatea să aprecieze dacă le-a fost vătămat un drept recunoscut de lege şi dacă se adresează justiţiei pentru recunoaşterea dreptului încălcat.
Independent de faptul că la data de 8 februarie 1999, certificatul de atestare a dreptului de proprietate a devenit opozabil erga omnes, prin efectul transcrierii sub nr. 520/1999 în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Roman, se reţine că cel târziu, la data de 18 mai 1999, recurenţii au luat cunoştinţă de acest act, care le-a fost prezentat de SC F. SA, în dosarul nr. 1202/CA/1999.
Cu toate aceastea, sesizarea instanţei de judecată nu a avut loc decât după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990, ceea ce a avut consecinţa stingerii dreptului recurenţilor-reclamanţi, la acţiune, în sens material.
În consecinţă, hotărârea pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nefiind motive de casare, Curtea va respinge ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.T. şi P.M., împotriva sentinţei civile nr. 6 din 22 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1818/2003. Contencios. Conflict negativ de... | CSJ. Decizia nr. 1826/2003. Contencios. Conflict negativ de... → |
|---|
