CSJ. Decizia nr. 2371/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2371/2003
Dosar nr. 2598/2002
Şedinţa publică din 17 iunie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 1 noiembrie 2001, Banca T. SA, sucursala Rosetti Bucureşti (în prezent Bucureşti - Lipscani), a solicitat ca în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti să se dispună anularea deciziei nr. 1469 din 28 septembrie 2001 emisă de primul pârât, precum şi a procesului-verbal de control nr. 1147 din 12 aprilie 2001, încheiat de funcţionari ai pârâtei secunde, ca nelegale.
Pe cale de consecinţă, reclamanta a cerut exonerarea sa de obligaţia de plată la bugetul de stat a sumelor de 5.078.616 lei - majorări de întârziere aferente impozitului pe salarii, 8.840.310 lei - penalizări aferente aceluiaşi impozit, 16.580.490 lei – cheltuieli cu provizioanele specifice de risc.
Referitor la majorările de întârziere aferente impozitului pe salarii, reclamanta a arătat că organul administrativ-jurisdicţional nu a motivat respingerea obiecţiunilor formulate, ci doar a menţionat unele texte legale, dintre care unele îi sunt favorabile, iar altele nu au legătură cu cauza.
Astfel, atât art. 11 alin. (2) din OG nr. 11/1996, modificată prin OUGnr. 113/1999 şi OG nr. 53/1997, cât şi art. 9 din Legea nr. 32/1991, republicată, inclusiv art. 25 al OG nr. 73/1999, au fost respectate întocmai de către bancă prin faptul că odată cu plata salariilor s-a reţinut impozitul aferent şi virat în aceeaşi zi prin ordin de plată la buget. Pentru întârzierea de 1 - 3 zile constatată de organul financiar nu se poate reţine culpa reclamantei, faptul fiind datorat efectuării şedinţei de schimb de documente la Banca Naţională a României între aceasta şi trezorerie care, la rândul ei, înregistrează documentul în următoarea zi lucrătoare.
Referitor la calculul provizioanelor de risc, ministerul a săvârşit aceeaşi eroare cu cea a organului de control, în sensul că nu a luat în considerare dispoziţiile speciale privind regimul lor juridic, cuprinse în HG nr. 335/1995 şi nr. 544/1999, care fac trimitere la Normele Băncii Naţionale a României.
De asemenea, au fost ignorate constatările organelor de control ale acestei din urmă bănci, consemnate în procesele-verbale întocmite cu ocazia controalelor repetate, atât la nivel de sucursală, cât şi de centrală.
În fine, organele financiare nu au ţinut seama de faptul că sucursala nu este plătitoare de impozit şi că Centrala a fost deja controlată de către organele Ministerului Finanţelor Publice pe aceeaşi perioadă, prilej cu care nu s-a constatat nici o neregulă în legătură cu modul de calcul al provizioanelor şi impozitului pe profit.
Prin sentinţa civilă nr. 722 din 4 iulie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea şi a anulat actele juridice atacate în ceea ce priveşte majorările de întârziere şi penalităţile aferente impozitului pe salarii (în sumă totală de 13.929.926 lei), precum şi provizioanele specifice de risc.
A exonerat pe reclamantă de plata sumelor respective şi a luat act de declaraţia sa că nu solicită cheltuieli de judecată.
Instanţa a reţinut că organul de control financiar a stabilit în mod eronat data plăţii impozitului pe salarii de către reclamantă deoarece în realitate, aceasta a reţinut în aceeaşi zi în care s-au făcut plăţi salariaţilor, impozitul aferent, data plăţii fiind aceea la care a plecat din contul băncii, iar nu data când impozitul a ajuns la destinaţie.
Referitor la provizioanele specifice de risc în valoare de 16.580.490 lei, s-a apreciat că ele nu sunt datorate faţă de concluziile expertului contabil numit în cauză şi de constatările anterioare efectuate la nivel de Centrală de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj şi Administraţia Financiară a municipiului Cluj-Napoca.
Împotriva sentinţei au declarat recurs ambii pârâţi.
În cadrul unor motive de casare ce se regăsesc în cele două recursuri, recurenţii au susţinut, în esenţă, că argumentele primei instanţe privind virarea impozitului pe salarii de către reclamantă, contravine prevederilor art. 11 alin. (2) din OG nr. 11/1996, modificată prin OUGnr. 113/1999, art. 9 din Legea nr. 32/1991 şi art. 25 din OG nr. 73/1999, că, în raport de aceste reglementări, în mod corect organul de control financiar a stabilit creanţele bugetare în valoare totală de 13.929.926 lei.
Pe de altă parte, în condiţiile în care sucursala Băncii T. SA a ignorat, la constituirea provizioanelor specifice de risc, dispoziţiile pct. 5 alin. ultim din Normele Băncii Naţionale a României nr. 3/1994, luând în calcul o altă valoare decât cea de la data acordării creditelor, în mod justificat s-a considerat cu prilejul controlului că ele nu sunt cheltuieli deductibile.
În sfârşit, s-a susţinut că reclamanta a omis să ia în calcul, valoarea integrală a garanţiilor acceptate la momentul contractării împrumutului, nesocotind astfel, prevederile art. 2, 3 şi 5 din HG nr. 335/1995 şi art. 4 din OG nr. 70/1994.
Recursurile sunt fondate în sensul considerentelor ce se vor expune în continuare.
Potrivit art. 11 alin. (2) din OG nr. 11/1996, modificată prin OUGnr. 113/1999, pentru plătitorii care au cont bancar, data plăţii este data la care băncile debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, confirmate prin ştampila şi semnătura autorizată a acestora, cu condiţia creditării contului bugetar corespunzător.
În conformitate cu art. 9 din Legea nr. 32/1991, privind impozitul pe salarii, acesta se reţine şi se varsă odată cu ridicarea sumelor pentru plata celei de a doua chenzine, iar potrivit art. 25 din OG nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, la data efectuării acestor venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat la termenul stabilit pentru ultima plată a drepturilor salariale efectuată pentru fiecare lună, dar nu mai târziu de data de 15 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se cuvin aceste drepturi.
Deşi admite în acţiune că a existat o întârziere de 1 - 3 zile în virarea impozitului pe salarii, reclamanta pretinde că acest lucru s-a datorat efectuării şedinţei de schimb de documente la Banca Naţională a României, între reprezentantul băncii şi trezorerie.
Instanţa de fond şi-a însuşit această apărare, susţinută prin concluziile expertului contabil Z.A.S., apreciind că impozitul a fost virat în termenul legal şi că data decontării documentelor de plată este data de prezentare a documentelor la ghişeele serviciului de plăţi şi decontări din sucursala Băncii Naţionale a României, iar nu data la care impozitul a ajuns efectiv la destinaţie.
Justeţea aprecierii este însă, contrazisă de reglementarea conţinută în normele legale mai sus citate, dar şi în dispoziţiile de la pct. 10.6 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 8/1994, conform cărora o societate bancară receptoare care recepţionează un ordin de plată după închiderea zilei sale bancare are dreptul să trateze ordinul respectiv ca şi cum ar fi fost primit în următoarea sa zi bancară.
Stabilind aşadar, că reclamanta a virat impozitul pe salariu în termenul legal, pe baza unei interpretări greşite a normelor legale incidente, prima instanţă a pronunţat, sub acest aspect, o hotărâre nelegală şi netemeinică.
În consecinţă, urmează a se admite recursurile şi a fi modificată sentinţa în sensul respingerii capătului de cerere privind majorările de întârziere şi penalităţile pe salarii, calculate potrivit art. 13 din O.G nr. 11/1996, modificată prin OG nr. 53/1997, la suma totală de 13.929.926 lei.
Celelalte dispoziţii ale hotărârii vor fi menţinute.
Cât priveşte modul de constituire al provizioanelor specifice de risc, curtea de apel a stabilit în mod judicios că această operaţiune a fost efectuată de sucursala băncii cu respectarea normelor legale în vigoare.
Provizioanele în valoare de 16.580.490 lei sunt cheltuieli deductibile fiscal şi ele nu trebuie să influenţeze contul de profit şi pierdere al Centralei Băncii T. SA, persoană juridică cu sediul central în municipiul Cluj-Napoca.
În sprijinul acestei concluzii, expertul contabil a invocat între altele, prevederile art. 19 din OG nr. 70/1997, potrivit cărora, controlul fiscal la sediul contribuabilului sau în alt loc stabilit de comun acord cu acesta se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării.
Ori, în speţă nu se contestă de toţi participanţii la proces că, cheltuielile băncii cu provizioanele specifice de risc au constituit anterior, obiect al unor controale efectuate de organele Direcţiei Finanţelor Publice Cluj şi cele ale Administraţiei Financiare a municipiului Cluj-Napoca care au stabilit de fiecare dată corecta lor determinare (procesele verbale din anexele 19-22 ale raportului de expertiză).
Semnificativ este faptul că prin aplicarea aceloraşi norme bancare interne, doar pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a reţinut la una din cele 28 sucursale ale băncii, existenţa unor pretinse deficienţe în calculul provizioanelor specifice de risc.
Reţinând că o atare neconcordanţă între constatările conţinute în actele de control financiar încheiate la sediul Centralei Băncii şi constatările efectuate la sucursala bucureşteană a acesteia nu poate fi acceptată, în mod corect prima instanţă a admis cel de-al doilea capăt de cerere, cu consecinţa exonerării reclamantei de plata sumei de 16.580.490 lei.
Văzând şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 722 din 4 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge capătul de cerere privind majorările de întârziere şi penalităţile la plata impozitului pe salarii în sumă de 13.929.926 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 237/2003. Contencios | CSJ. Decizia nr. 2373/2003. Contencios → |
|---|
