CSJ. Decizia nr. 2476/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2476/2003
Dosar nr. 43/2003
Şedinţa publică din 20 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 23 aprilie 2002 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, sub nr. 771, reclamanta G.A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală de Control şi audit Public Intern, anularea procesului-verbal de inspecţie nr. 410179 din 24 ianuarie 2002 şi a deciziei nr. 27 din 22 februarie 2002, ca nelegale.
În motivarea acţiunii s-a precizat de către reclamantă că prin procesul-verbal de inspecţie, încheiat de Ministerul Finanţelor, s-a stabilit în sarcina sa nerespectarea unor prevederi legale, cu consecinţa răspunderii pentru producerea unor pagube.
S-a mai susţinut că obiectul inspecţiei l-a format modul de constituire, urmărire şi încasare a debitelor de la societăţile comerciale care au făcut importuri, în contul recuperării creanţelor României din R.S. Vietnam şi în cadrul lichidării contului de cliring-cooperare pe relaţia Bangladesh.
Cu acea ocazie s-a reţinut, în mod nelegal, situaţie menţinută şi de Decizia Ministerului Finanţelor, că termenul de plată a contravalorii în lei a importului a fost stabilit la 180 de zile de la data declaraţiei vamale de import şi că s-au încălcat prevederile capitolului IV pct. 5 din Ordinul nr. 1547/1994, în care se stipulează un interval ce nu depăşeşte 90 de zile.
Referitor la responsabilitatea neverificării contractului de gaj cu deposedare de acţiuni şi semnarea contractului de gaj, fără a se face o verificare a calităţii acestuia şi fără avizul Direcţiei Judeţene din Ministerul Finanţelor, reclamanta a susţinut că persoanele care au încheiat procesul-verbal de inspecţie nu aveau competenţa şi calificarea necesară controlării modului de evaluare a acţiunilor respective, iar corectitudinea datelor privind valoarea acţiunilor depuse în gaj a fost stabilită de experţi autorizaţi.
Legat de responsabilitatea urmăririi depunerii scrisorilor de garanţie bancară, reclamanta a susţinut că este nelegală stabilirea în sarcina sa a răspunderii, această situaţie fiind gestionată de lucrătorul responsabil pe ţară.
Şi în cea ce priveşte răspunderea pentru urmărirea depunerii actelor privind importul, reclamanta a arătat că a solicitat importatorului respectarea termenelor de depunere convenite de comun acord.
De asemenea, reclamanta a arătat că este nelegală stabilirea răspunderii pentru acordul dat de SC E.P. SRL, de a efectua un import din Bangladesh după expirarea Convenţiei şi cu încălcarea Notei Comisiei Interdepartamentale, întrucât aceasta a rămas în vigoare şi şi-a produs efectele pe toată durata derulării contractului, până la încasarea efectivă a importului.
Aceeaşi motivare a susţinut-o şi în legătură cu importul efectuat de SC R.H. SRL, iar în legătură cu răspunderea pentru modificarea prevederilor referitoare la modalitatea de garantare, reclamanta a precizat că preşedintele Comisiei Interdepartamentale a fost autorizat să ia Decizia asupra termenului de plată şi modalităţilor de garantare a plăţii, astfel încât să fie asigurate preluarea fără întârziere a mărfurilor care făceau obiectul importurilor respective.
De asemenea, reclamanta a contestat şi modul de calcul al penalităţilor, în funcţie de termenele de plată de 90 de zile şi de aplicarea unor cote de penalizări aferente altor categorii de obligaţii de plată datorate bugetului de stat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 999, pronunţată la 24 octombrie 2002, a respins acţiunea formulată de reclamanta G.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut ca situaţie de fapt, că la data de 24 ianuarie 2002 s-a efectuat o inspecţie la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Externe, în perioada 26 septembrie – 19 octombrie 2001, control dispus de conducerea ministerului, având ca obiect modul de constituire, urmărire şi încasare a debitelor de la societăţi comerciale care au efectuat importuri în contul recuperării creanţelor României din R.S. Vietnam şi în cadrul lichidării contului de cliring-cooperare pe relaţia Bangladesh.
Cu acea ocazie au fost verificate dosarele societăţilor care nu au achitat la termenele scadente, contravaloarea în lei a importurilor, iar în baza Ordinului comun al Ministerului Finanţelor, Ministerului Comerţului şi Ministerului Afacerilor Externe, nr. 1547 din 6 decembrie 1994, a fost reglementată funcţionarea Comisiei Interdepartamentale pentru avizarea modalităţilor de încasare a creanţelor României din activitatea de comerţ exterior şi alte activităţi externe derulate înainte de 31 decembrie 1989, comisie din care a făcut parte şi reclamanta, care a deţinut funcţia de director general adjunct al D.G.F.P. Externe.
Comisia a avizat încheierea unor convenţii cu trei societăţi comerciale: SC E.I. SRL, SC E.P. SRL şi SC E.R. SRL.
În drept, instanţa de fond a reţinut că s-au produs încălcări al Ordinului nr. 1547/1994, întrucât Comisia Interdepartamentală a întocmit note, prin care termenul de plată a contravalorii importului în lei a fost stabilit la 180 de zile de la data declaraţiei vamale de import, faţă de 90 de zile, că, de asemenea, aceasta a modificat modalitatea de garantare a importului din scrisoarea de garanţie bancară în gaj cu deposedare de acţiuni, renunţând astfel la o formă sigură şi rapidă de executare a garanţiei.
Instanţa de fond a înlăturat apărarea formulată de reclamantă, în sensul că ordinele în baza căreia a funcţionat Comisia Interdepartamentală, din care a făcut şi ea parte, nu sunt valabile întrucât nu au fost publicate în Monitorul Oficial, reţinând că acestea nu aveau caracter general pentru a se impune publicarea lor.
În aceeaşi ordine de idei, instanţa a mai argumentat că dacă s-ar accepta inexistenţa acestor ordine, ar însemna că nici activitatea desfăşurată de comisie nu ar avea temei legal, or temeiul legal al constituirii comisiei l-a reprezentat HG nr. 362/1994.
De asemenea, a fost înlăturată şi apărarea referitoare la prelungirea termenului de achitare a contravalorii importurilor în temeiul O.M.F. nr. 1283/1998, întrucât acest act nu era aplicabil în cauză.
În ce priveşte responsabilitatea reclamantei pentru neverificarea contractului de gaj cu deposedare de acţiuni şi semnarea acestuia fără a-l verifica, precum şi în legătură cu faptul că nu a urmărit depunerea scrisorilor de garanţie bancară, instanţa a stabilit culpa reclamantei atât în ceea ce priveşte cazul SC E.I. SRL, cât şi SC E.P. SRL.
Referitor la cazul SC E.R. SRL, instanţa a reţinut că importurile s-au efectuat fără a exista o convenţie valabilă şi că acceptarea de către reclamantă a acestor condiţii a dus la crearea de grave prejudicii.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a declarat recurs reclamanta G.A., invocând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.
În motivarea recursului s-a susţinut că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, este nemotivată cu privire la modul de soluţionare al pct. 3, 4, 5 şi 6 din cererea de chemare în judecată.
De asemenea, s-a precizat că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul că atât procesul-verbal contestat, cât şi Decizia emisă în soluţionarea contestaţiei, sunt lovite de nulitate absolută, întrucât organul care a realizat controlul, respectiv Direcţia Generală de Control şi Audit Public Intern din Ministerul Finanţelor, nu era competentă în soluţionarea cauzei.
O ultimă critică s-a referit la faptul că Ordinul comun nr. 1547/1994, cât şi Ordinul nr. 2362/1996 nu au fost publicate în Monitorul Oficial, astfel că nu-şi produc efecte juridice şi că, în mod greşit, instanţa a reţinut că sunt simple acte administrative fără caracter normativ.
În argumentarea acestei critici s-a mai arătat că prin adresa nr. 60689 din 29 aprilie 1997, aceste acte au fost transmise spre publicare chiar de către Ministerul de Finanţe, fiind, însă, returnate de Regia Autonomă Monitorul Oficial, faptă ce demonstrează inaplicabilitatea lor.
Şi în ipoteza valabilităţii acestora, recurenta a susţinut că acordarea termenelor de plată mai mari de 90 de zile se referă la momentul încărcării mărfii în portul de plecare şi nu de la data documentelor vamale de import, distinct de împrejurarea că Ordinul comun nr. 1547/1994 a fost modificat la cap. 3 pct. 5 care conţine prevederi referitoare la stabilirea termenului de plată, în funcţie de natura mărfii.
Recursul este fondat.
Curtea, verificând actele dosarului, urmează să constate că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, este nelegală.
Rezultă că atât procesul verbal de inspecţie, cât şi Decizia emisă în soluţionarea contestaţiei sunt lovite de nulitate absolută, întrucât autoritatea care a realizat controlul şi care a soluţionat în acelaşi timp contestaţia – Direcţia Generală de Control şi Audit Public Intern (D.G.C.A.P.I.) din cadrul Ministerului Finanţelor, nu era competentă.
Această autoritate, aşa cum o arată şi denumirea, este o direcţie internă din cadrul Ministerului Finanţelor, ea neavând competenţa să controleze activitatea unor comisii constituite din membrii mai multor ministere ale instituţiilor publice – Banca Naţională României, F.P.S.
Atât Comisia Interdepartamentală pentru avizarea modalităţilor de încasare a creanţelor României din activitatea de comerţ exterior şi alte activităţi externe, constituită în baza HG nr. 362/1994, modificată prin HG nr. 19/1999 şi a Legii nr. 29/1994, cât şi cealaltă Comisie, constituită în baza OG nr. 59/1994 privind reglementarea operaţiunilor de import-export care se derulează prin cliring, barter şi cooperare economică internaţională, nu sunt structuri interne ce se subordonează Ministerului Finanţelor, ele având în componenţă reprezentanţi ai mai multor instituţii publice, respectiv Ministerul Comerţului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Industriilor, Ministerul de Interne, F.P.S., ce puteau fi controlate de Curtea de Conturi.
Chiar din actele atacate, rezultă că, într-o oarecare măsură, Direcţia Generală de Control şi Audit Public Intern din cadrul Ministerului Finanţelor şi-a sesizat necompetenţa întrucât, atunci când a stabilit prejudiciul, acesta a fost pus doar în sarcina membrilor comisiei ce reprezentau Ministerul Finanţelor, înlăturând astfel răspunderea celorlalţi membrii ai Comisiei, fără nici o justificare legală.
În legătură cu celelalte critici, Curtea apreciază că faţă de constatarea nulităţii actului administrativ atacat devine inutilă analizarea legalităţii ordinelor prin care au fost stabilite procedurile de recuperare a creanţelor provenite din activitatea de comerţ exterior, precum şi cele referitoare la prejudiciu, cu atât mai mult, cu cât acesta nici nu a fost înregistrat în contabilitatea Trezoreriei Statului.
Admiţând recursul, Curtea urmează să caseze sentinţa atacată şi, pe fond, să admită acţiunea pentru considerentele precizate, dispunând astfel anularea procesului verbal nr. 410179 din 24 ianuarie 2002 şi a deciziei nr. 27 din 22 februarie 2002.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de G.A. împotriva sentinţei civile nr. 999 din 24 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi, în fond, admite acţiunea, anulează procesul-verbal nr. 410179 din 24 ianuarie 2002 şi Decizia nr. 27 din 22 februarie 2002 emisă de Ministerul Finanţelor Publice.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2475/2003. Contencios. Anulare act control... | CSJ. Decizia nr. 2477/2003. Contencios → |
|---|
