CSJ. Decizia nr. 2530/2003. Contencios. Refuz atribuire în concesiune directa terenurile apartinând domeniului public. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2530/2003
Dosar nr. 1930/2002
Şedinţa publică din 25 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 4 ianuarie 2002, reclamanta SC U. SA Constanţa a chemat în judecată Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, solicitând obligarea acestuia să-i atribuie în concesiune directă terenurile aparţinând domeniului public, pe care îşi desfăşoară activitatea ca operator portuar.
Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, precum şi pe Normele metodologice de aplicare a acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 73 din 30 mai 2002, Curtea de Apel Constanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 219/1998, precum şi acţiunea reclamantei, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 136 din 3 mai 2001. Referitor la fondul pricinii, a reţinut că reclamantul nu avea în administrare terenurile solicitate şi, mai mult, că a demarat procedura de primire în concesiune, după ce a aflat de concesionarea terenurilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC U. SA Constanţa care a susţinut ca prim motiv de casare, că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2001, s-a analizat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 219/1998, în raport de actele administraţiei locale, decizie extinsă în mod greşit de instanţa fondului şi la speţa de faţă, care priveşte acte ale administraţiei centrale. În opinia recurentei, singura în măsură să se pronunţe în această situaţie, era Curtea Constituţională.
Al doilea motiv de casare a vizat netemeinicia soluţiei pronunţate, recurenta considerând că instanţa era datoare să se pronunţe asupra dreptului său şi vătămării produse, dovedite şi susţinute în drept de dispoziţiile art. 5.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 219/1998.
Recursul nu este fondat.
Reclamanta-recurentă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 219/1998, susţinând că acordarea în concesiune a „bunurilor proprietate publică sau privată a statului numai unor anumite societăţi sau companii naţionale, contravine în mod vădit dispoziţiilor art. 134 din Constituţie".
Constatând că această excepţie a fost soluţionată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 136/2001, legal şi temeinic, instanţa fondului a dispus respingerea cererii reclamantei, nefiind relevantă speţa în cadrul căreia s-a invocat această excepţie, atâta vreme cât textul supus cenzurii curţii este acelaşi, iar analiza sa se raportează la dispoziţiile constituţionale.
În ce priveşte fondul pricinii, în conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, „bunurile proprietate publică ori privată a statului, judeţului, oraşului sau comunei, precum şi activităţile şi serviciile publice de interes naţional sau local, se atribuie direct printr-un contract de concesiune, societăţilor comerciale, companiilor naţionale ori societăţilor naţionale, înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut în administrare aceste bunuri, activităţi ori servicii".
Rezultă drept condiţie esenţială pentru concesionare, deţinerea în administrare a acestor bunuri.
Or, reclamanta nu a făcut dovada că a deţinut terenurile solicitate în administrare.
Astfel fiind, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că cererea sa nu este întemeiată.
Nici temeiul de drept pe care şi-a sprijinit acţiunea, s-a dovedit a nu fi justificat.
Nu numai că OUG nr. 88/1997 a apărut ulterior privatizării reclamantei şi că are în vedere privatizarea societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, dar chiar din conţinutul dispoziţiilor art. 5.1 din Normele de aplicare rezultă că terenurile care alcătuiesc domeniul public al statului sau al unei autorităţi administrative teritoriale potrivit Legii nr. 213/1998, se atribuie direct societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, care le deţin şi numai dacă le sunt necesare în vederea realizării obiectului de activitate.
Cum reclamanta nu a deţinut terenurile solicitate în administrare, iar demersurile pentru concesionare au fost începute după ce a aflat de concesionarea lor către Compania Naţională a Administraţiei Porturilor Maritime Constanţa, legal şi temeinic Curtea de Apel Constanţa a respins acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC U. SA Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 73/CA din 30 mai 2002 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 253/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 2531/2003. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
