CSJ. Decizia nr. 2681/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2681/2003
Dosar nr. 2820/2002
Şedinţa publică din 18 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
D.G.F.P. Caraş-Severin a verificat activitatea Primăriei oraşului Moldova Nouă, pentru perioada 1 ianuarie 1993 – 30 septembrie 2001, în raport de aplicarea legislaţiei privind T.V.A., iar prin procesul verbal nr. 73 din 28.11.2001 a impus-o la plata sumei de 1.999.838.995 lei, cu titlu de T.V.A. şi majorări aferente în valoare de 1.189.269.169 lei, pentru operaţiunile de închiriere, concesionare a unor bunuri din domeniul public sau privat al statului, precum şi din vânzări de spaţii cu o altă destinaţie decât cea de locuinţă şi alte prestări de servicii, în condiţiile în care reclamantul a depăşit plafonul de 50.000.000 lei, pentru aceste operaţiuni şi nu s-a înregistrat ca plătitor de T.V.A. şi nici nu a virat taxa.
Ministerul Finanţelor Publice, prin Decizia nr. 150 din 7 februarie 2002, a menţinut măsura obligării reclamantului la plata sumei de 2.388.108.164 lei, cu titlu de T.V.A. şi majorări aferente.
Impunerea s-a întemeiat pe considerentul că activitatea reclamantului a fost de prestări servicii, pentru care a avut obligaţia de a plăti T.V.A. conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din OG nr. 3/1992, raportat la pct. 1.4 lit. d) şi pct. 2.3 din HG nr. 512/1998 din Normele pentru aplicarea ordonanţei aprobate prin această hotărâre; totodată obligaţia s-a întemeiat şi pe HG nr. 401/2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a OG nr. 17/2000, privind T.V.A.
Pârâţii au reţinut apoi, că reclamantul nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. d) din OG nr. 3/1992.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 330 din 8 octombrie 2002, a admis acţiunea reclamantului oraşul Moldova Nouă şi, pe cale de consecinţă, a anulat procesul-verbal şi pct. 3 din Decizia nr. 150 din 7 februarie, cu privire la obligarea reclamantului la plata sumei de 2.388.108.164 lei cu titlu de T.V.A. şi majorări aferente.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Potrivit actelor din dosar, inclusiv constatările expertului, pentru perioada în discuţie, supusă reglementării OG nr. 3/1992, reclamantul nu datorează T.V.A. pentru că activitatea desfăşurată a fost de natură administrativă, din care nu a realizat profit, aşa cum condiţionează art. 3 alin. (1) lit. d) din ordonanţă.
Pentru perioada reglementată de OUG nr. 17/2000, potrivit art. 3 pct. 2.2 lit. b) din HG nr. 401/2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a ordonanţei, nu se cuprind în sfera de aplicare a T.V.A. operaţiunile efectuate de contribuabili înregistraţi ca plătitori de T.V.A., care au ca obiect de activitate administrarea şi întreţinerea locurilor publice, pentru încasările cuvenite bugetelor locale, conform art. 42 din Legea nr. 27/1994, privind taxele şi impozitele locale, republicată şi modificată.
Obligaţia reclamantului de a aloca bugetului local sumele rezultate din vânzarea sau închirierea bunurilor în litigiu a rezultat şi din art. 39 alin. (3) din Legea nr. 72/1996 privind formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţii administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice, prin care se prevede că sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri ale statului, constituie venituri ale bugetului de stat, sau ale bugetelor locale după caz, dacă legea nu prevede altfel.
În fine, s-a făcut referire la dispoziţiile art. 9 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 189/1998, potrivit cărora sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat de interes local sau judeţean constituie venituri ale bugetului local.
Împotriva sentinţei a declarat recurs D.G.F.P. Caraş-Severin în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând în esenţă, aspectele invocate în actele administrative atacate, în sensul că operaţiunile reclamantului de închiriere şi concesionare din vânzări de spaţii cu altă destinaţie decât cea de locuinţă intră în sfera de aplicare a T.V.A., atât potrivit art. 2 alin. din OG nr. 3/1992, cât şi potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) din OUG nr. 17/2000.
Recursul este fondat.
În adevăr, T.V.A. reprezintă venit al bugetului de stat din categoria impozitelor indirecte, care se aplică asupra operaţiunilor privind livrările de bunuri mobile, transferul proprietăţii bunurilor imobile, importuri de bunuri, prestări de servicii, precum şi operaţiunile asimilate acestora.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) din OUG nr. 17/2000 şi art. 2 alin. (1) din OG nr. 3/1992, republicată, în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind operaţiunile cu plată, precum şi cele asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă de contribuabili, privind:
a) livrări de bunuri mobile şi prestări de servicii efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale;
b) transportul proprietăţii bunurilor imobiliare între agenţii economici, precum şi între aceştia şi instituţii publice sau persoane fizice.
Apoi, în sfera de aplicare a T.V.A.A intră, potrivit pct. 1.5 din HG nr. 512/1992 pentru aprobarea Normelor de aplicare a OG nr. 3/1992 şi pct. 1.4 din HG nr. 401/2000 privind aprobarea Normelor de aplicare a OUG nr. 17/2000, referitoare la T.V.A., operaţiunile privind transferul proprietăţii bunurilor imobile, indiferent de forma juridică prin care se realizează.
Or, în raport de aceste reglementări legale, primăria, prin vânzarea spaţiilor în litigiu, a efectuat un transfer al dreptului de proprietate, operaţiune care priveşte sfera de aplicare a T.V.A.
Totodată, pe lângă activităţi specifice autorizate: administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, siguranţa statului, culturale, sportive, care sunt scutite de plata T.V.A. - ului, Primăria a desfăşurat şi alte activităţi, respectiv închirieri de spaţii cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, închirieri şi concesionări de terenuri, care intră în sfera de aplicare a T.V.A., potrivit OG nr. 3/1992 şi OUG nr. 17/2000.
În consecinţă, pentru operaţiunea de închiriere/concesionare producătoare de profite, în mod corect a fost impusă primăria la plata T.V.A. - ului.
Dispoziţiile art. 169 din OG nr. 61/2002, potrivit cărora sumele reprezentând T.V.A. datorate de către autorităţile administraţiei publice locale, pentru servicii, constând în închirieri/concesionări de bunuri imobile, care până la data de 31 mai 2002 nu au fost facturate beneficiarilor şi nu au fost achitate la bugetul de stat, se anulează, inclusiv majorările la întârziere şi penalităţile de întârziere aferente, privesc faza executării, fiind, deci, fără relevanţă în ce priveşte stabilirea obligaţiei de plată a T.V.A.
Faţă de cele arătate, recursul este fondat, urmând să fie admis, casată sentinţa şi pe fond, respinsă acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. a judeţului Caraş-Severin în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 330 P.I. din 8 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează Decizia atacată şi pe fond, respinge acţiunea.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2680/2003. Contencios. Refuz emitere decizie de... | CSJ. Decizia nr. 2682/2003. Contencios. Anulare decizie M.F.si... → |
|---|
