CSJ. Decizia nr. 2706/2003. Contencios. Anulare decizie M.F.P.si proces-verbal D.G.V. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2706/2003
Dosar nr. 1536/2003
Şedinţa publică din 19 septembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
SC A.C. SRL Arad, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a Vămilor, a solicitat anularea deciziei nr. 205 din 6 martie 2002 emisă de primul pârât, desfiinţarea procesului-verbal de control nr. 12913 din 19 octombrie 2001 întocmit de cea de a doua pârâtă, Serviciul de supraveghere vamală şi luptă împotriva fraudelor vamale şi exonerarea de plata sumelor de 372.421.789 lei, datorie vamală şi 385.431.300 lei, majorări de întârziere.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în baza autorizaţiei nr. 19/1999 şi nr. 24 din 3 mai 2000 a deschis un magazin în regim duty-free, în incinta aeroportului Arad. Deoarece aprovizionarea magazinului se făcea exclusiv din antrepozitul vamal al societăţii aflat în Vama Borş, a obţinut autorizaţia de antrepozit vamal nr. 1 din 4 februarie 1999, valabilă până la 31 decembrie 1999, pentru ţigări, băuturi alcoolice şi parfumerie.
În urma controlului efectuat la solicitarea sa, pentru lichidarea declaraţiilor de antrepozitare, aferente activităţii desfăşurate de magazinul duty-free, inspectorii vamali au încheiat procesul-verbal de control nr. 15145 din 20 decembrie 2000, prin care s-a apreciat că nu mai sunt îndeplinite condiţiile unui regim vamal de antrepozit.
În urma contestaţiei, Ministerul Finanţelor a desfiinţat şi a dispus reanalizarea situaţiei de fapt, în raport de indicaţiile cuprinse în decizie.
Noul control a ignorat îndrumările Ministerului Finanţelor şi prin procesul-verbal nr. 12913 din 19 octombrie 2001, a reluat susţinerile din primul proces-verbal desfiinţat.
Se arată că, în esenţă, problema dedusă judecăţii este dacă pentru mărfurile comercializate în regim duty-free şi depozitate în regim vamal de antrepozitare, dar pentru care autorizaţia de antrepozit a expirat, se datorează sau nu taxe vamale.
Se subliniază că domeniul specific al regimului de duty-free, reglementat de OUG nr. 208/1999 se aplică, fiind derogatorii de la dreptul comun, respectiv Codul vamal al României. Regimul de antrepozitare reprezintă doar una din modalităţile practice de aprovizionare a magazinelor duty-free conform pct. 7 din Ordinul nr. 54/2000.
Prin prima decizie a Ministerului Finanţelor s-a dispus reanalizarea situaţiei de fapt cu privire la dreptul de proprietate asupra mărfurilor, în momentul acordării autorizaţiei de antrepozit şi natura operaţiunilor comerciale făcute cu mărfurile, respectiv cu stocul de 13.081,48 dolari SUA.
Procesul-verbal de control nr. 12913 din 19 octombrie 2001 a reţinut că mărfurile aflate în stoc erau proprietatea societăţii şi că au fost comercializate în regim de duty-free, la 19 octombrie 2001, rămânând în stoc mărfuri în valoare de 3699,47 dolari SUA.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 131 din 6 februarie 2003, a admis acţiunea, a anulat Decizia contestată şi procesul-verbal de control şi a exonerat societatea de răspundere, reţinând că, în speţă, se aplică dispoziţiile speciale – OUG nr. 208/1999, care sunt derogatorii de la dreptul comun - Codul vamal al României, reclamanta solicitând prelungirea autorizaţiei de antrepozit.
Considerând hotărârea netemeinică şi nelegală, pârâtele au declarat recurs în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au solicitat admiterea lui, casarea sentinţei şi, în fond, respingerea acţiunii, actele contestate fiind temeinice şi legale.
Direcţia Generală a Vămilor, susţine că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, care stabilesc şi definesc regimurile vamale. În speţă îşi găseşte aplicabilitatea dispoziţiile Ordinului nr. 491 din 6 iulie 2001, privind Normele de organizare, funcţionare şi control vamal al activităţii de comercializare a mărfurilor în regim duty-free.
Ministerul Finanţelor Publice susţine că reclamanta pentru a beneficia de regimul vamal suspensiv, trebuia să îndeplinească cumulativ existenţa unui contract de antrepozitare, autorizaţia prin care se fixează condiţiile de derulare a regimului vamal suspensiv în condiţiile art. 153 din Anexa 1 la HG nr. 626/1997 (Regulamentul de aprobare a Codului vamal).
În speţă, reclamanta a făcut dovada existenţei unui contract de antrepozitare care a expirat la 31 decembrie 1999 şi pentru care nu s-a cerut prelungirea lui.
Recursurile sunt nefondate.
Din actele dosarului rezultă că reclamanta, în baza autorizaţiei de duty-free nr. 19 din 8 ianuarie 1999 şi a cererii de antrepozitare, a obţinut autorizaţia de antrepozit nr. 1 din 4 februarie 1999, cu valabilitate până la 31 decembrie 1999 pentru ţigări, băuturi alcoolice şi parfumerii, în vederea comercializării acestora în regim de duty-free.
În anul 1999, reclamanta a depus la Biroul vamal Arad, declaraţii vamale de antrepozit în valoare totală de 39.077,89 dolari SUA, cu termen de încheiere la 31 decembrie 1999.
Până la acest termen, societatea reclamantă a depus declaraţii de import numai pentru suma de 26.061,41 dolari SUA, rămânând o diferenţă de 13.081,48 dolari SUA, ce reprezintă valoarea stocului din antrepozit.
Pentru lipsa unei noi autorizaţii de antrepozitare (cea veche expirase), s-au calculat datorii vamale de 372.421.787 lei şi 385.431.300 lei, majorări de întârziere, considerându-se neîndeplinite condiţiile stabilite prin regimul vamal suspensiv.
Pentru restul mărfurilor, în valoare de 13.081,48 dolari SUA şi aflate în continuare în declaraţiile vamale de antrepozitare, s-a făcut aplicarea art. 173 alin. (4) din HG nr. 626/1997.
Conform art. 170 din această hotărâre s-a considerat ca momentul naşterii datoriei, 1 ianuarie 2000, când mărfurile nu au primit nici un alt regim vamal.
În perioada 1 ianuarie 2000 – 30 aprilie 2001, reclamanta a vândut o parte din mărfurile rămase în stoc la 31 decembrie 1999 şi a întocmit borderouri vamale de 9.382,02 dolari SUA, la data controlului în stoc rămânând o diferenţă de mărfuri în valoare de 3.699,47 dolari SUA.
Prin procesul-verbal nr. 15145 din 20 decembrie 2000, s-au stabilit datorii vamale de 616.029.407 lei
Contestat acest proces-verbal la Ministerul de Finanţe, prin Decizia nr. 948 din 27 iunie 2001, s-a dispus desfiinţarea lui şi reanalizarea situaţiei de fapt de către organele vamale conform celor reţinute în decizie.
Ca îndrumări s-a arătat că este necesar ca situaţia de fapt să fie reanalizată cu privire la dreptul de proprietate asupra mărfurilor, în momentul acordării autorizaţiei de antrepozit, precum şi a naturii operaţiunilor comerciale făcute cu mărfurile rămase nelichidate, o dată cu închiderea declaraţiilor vamale de antrepozitare şi aplicarea cadrului legislativ prevăzut de OUG nr. 208/1999.
Organul de control, prin procesul-verbal de control nr. 12913 din 19 octombrie 2001, a stabilit datorii vamale mai mari, în sumă de 757.853.087 lei, iar contestaţia formulată împotriva sa a fost respinsă prin Decizia nr. 205 din 6 martie 2002 a Ministerului Finanţelor.
La instanţă, soluţia a fost de admitere a acţiunii, de anulare a actelor contestate şi de exonerare a reclamantei de răspundere , întrucât organul de control nu a ţinut cont de dezlegările în drept, date de Ministerul Finanţelor prin Decizia nr. 948/2001, s-a constatat inconsecvenţa acestora în ce priveşte calculul pentru aceiaşi perioadă, aceiaşi situaţie a mărfurilor, taxe vamale diferite, în speţă găsindu-şi aplicarea dispoziţiile OUG nr. 208/1999 şi nu cele ale Codului vamal, reclamanta îndeplinind şi cerinţa prelungirii autorizaţiei de antrepozit.
Soluţia instanţei este temeinică şi legală.
HG nr. 626/1997, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al Românie, nu este operabilă în speţă, aşa cum susţin recurentele, ci sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 208/1999 privind regimul vamal al mărfurilor comercializate în regim de duty-free şi Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 54/2000, pentru că instituie un regim vamal distinct de dreptul comun, respectiv cel al comercializării mărfurilor fără plata taxelor vamale aferente.
Documentul care conferă dreptul de comercializare a unor mărfuri fără plata taxelor vamale, este autorizaţia de duty-free, act emis de Ministerul Finanţelor.
În consecinţă, scutirea de taxe vamale se face în baza dispoziţiilor legale în materie de duty-free şi a autorizaţiei duty-free şi nu în baza prevederilor aplicabile unui regim vamal.
Suspensiv acordat de autorităţile vamale locale, respectiv antrepozitul vamal conform art. 152 alin. (4) din HG nr. 626/1997, în prezent abrogat prin HG nr. 1114/2001.
Între regimul suspensiv de antrepozitare vamală, instituit prin art. 152 alin. (b) din Regulamentul Vamal şi mărfurile comercializate în regim duty-free, evidenţiate într-un antrepozit vamal, în scopul asigurării controlului vamal, există mari diferenţe.
Regimul suspensiv de antrepozitare se acordă pentru a amâna pentru o perioadă determinată, plata taxelor vamale datorate.
Art. 152 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal prevede că mărfurile pot fi plasate în regim vamal de antrepozit „cu condiţia ca acestea să rămână pe toată durata regimului în proprietatea persoanelor din străinătate".
Chiar Ministerul Finanţelor interpretând aceste dispoziţii, în actul administrativ jurisdicţional, Decizia nr. 948 din 27 iunie 2001, arată că din interpretarea textului mai sus invocat „reiese ca o condiţie obligatorie pentru ca mărfurilor să li se aplice acest tip de regim vamal, este aceea ca dreptul de proprietate asupra mărfurilor nu se transmite importatorului, ele aparţinând, pe toată durata de aplicare a regimului vamal suspensiv, persoanei din străinătate".
Or, în cazul mărfurilor importate în vederea comercializării în regim duty-free, dreptul de proprietate se transmite asupra cumpărătorului–comerciant, astfel încât aceste mărfuri nu intră sub incidenţa regimului vamal suspensiv.
În speţă, mărfurile plasate în antrepozit aparţin reclamantei, societate care le comercializează mai departe în regim de duty-free către persoanele fizice care părăsesc teritoriul României.
În aceste condiţii, evidenţierea acestora într-un antrepozit se face numai în scopul exercitării supravegherii vamale şi nu poate conduce la naşterea datoriei vamale, deoarece regimul vamal suspensiv prevăzut de art. 152 alin (b) din Regulamentul Vamal, putea fi acordat numai cu respectarea condiţiei de mai sus – art. 152 alin. (4) – condiţie care nu ar putea fi îndeplinită la vânzarea în regim duty-free.
Pct. 1 din Decizia nr. 270/1999 pentru aprobarea Normelor tehnice privind antrepozitul vamal, precizează că mărfurile depozitate în amplasamentele unui antrepozit vamal, sub un alt regim vamal decât antrepozitarea vamală, nu intră sub incidenţa regulilor specifice regimului de antrepozit, ci a regulilor specifice regimurilor vamale sub care au fost plasate.
Antrepozitul vamal este compus din clădire, amplasament sau spaţiu de depozitare destinat plasării mărfurilor sub regimul vamal de antrepozit, cât şi sub un alt regim vamal.
Pct. 7 din Ordinul nr. 54/2000, astfel cum a fost modificat prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 491/2001, la alin. (4) dispune: „pe timpul antrepozitării, mărfurile sunt scutite de la garantarea datoriei vamale" - iată un nou argument în favoarea regimului derogator al comercializării mărfurilor în sistem duty-free.
Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, care nu este aplicabil în speţă, în art. 154 prevede că: „o dată cu declaraţia vamală pentru mărfurile supuse unui regim vamal suspensiv (antrepozitul vamal), titularul operaţiunii depune la biroul vamal o garanţie care să asigure plata taxelor vamale şi a altor drepturi, dacă acestea se datorează".
Şi cerinţa prelungirii atât a autorizaţiei de funcţionare a magazinului din Arad, cât şi a autorizaţiei de antrepozitare a fost realizată de reclamantă.
În consecinţă, acţiunea instanţei că sediul materiei îl constituie OUG nr. 208/1999 privind regimul vamal al mărfurilor comercializate în regim duty-free şi prin urmare, dispoziţiile acesteia se aplică cu precădere, fiind derogatorii de la prevederile de drept comun, respectiv Codul vamal al României, în virtutea principiului potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală, este legală.
Neexistând motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Direcţia Generală a Vămilor şi Ministerului Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 131 din 6 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2701/2003. Contencios. Anulare ordine emise de... | CSJ. Decizia nr. 2707/2003. Contencios → |
|---|
