CSJ. Decizia nr. 3052/2003. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3052/2003
Dosar nr. 1903/2002
Şedinţa publică din 7 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 14 martie 2001, reclamanta SC D.I. SRL Bucureşti a solicitat anularea actului administrativ cu număr de înregistrare 4209 din 19 februarie 2002, eliberat de Direcţia Generală a Vămilor ca urmare a refuzului nejustificat al autorităţii vamale de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, obligarea pârâtei la reautorizarea reclamantei în calitate de comisionar în vamă pe lângă Biroul Vamal Bucureşti Poştă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii sale reclamanta a arătat că a avut această calitate în baza autorizaţiei nr. 267 din 30 iunie 2000 emisă de pârâta Direcţia Generală a Vămilor conform HG nr. 626/1997 şi că, deşi şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 83 alin. (2) din HG nr. 1114/2001, totuşi autoritatea vamală refuză nejustificat reautorizarea în calitatea de comisionar în vamă.
La data de 3 aprilie 202, reclamanta a formulat o cerere completatoare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtei şi la plata sumelor 131.156.416 lei/lună de la data încetării - 18 ianuarie 2002 – activităţii sale de comisionar vamal ca urmare a refuzului de avizare, până la autorizarea efectivă de comisionar în vamă, reprezentând 92.934.806 lei venitul mediu pe ultimele trei luni de zile pierdut datorită neautorizării; 278.884.418 lei (veniturile societăţii pe ultimele trei luni de activitate) reprezentând despăgubiri materiale pentru pierderea clienţilor ca urmare a refuzului de reavizare.
Ulterior, în şedinţa publică din 17 aprilie 2002, reclamanta a depus la dosar şi o cerere de suspendare a executării actului administrativ atacat, în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin încheierea din 17 aprilie 2002, a respins excepţia tardivităţii prealabile invocată în cauză, precum şi cererea de suspendare a executării actului administrativ atacat.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 484 din 8 mai 2002, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 83 alin. (2) şi art. 102 teza a II-a din HG nr. 1114/2001, legiuitorul a dat posibilitate pârâtei să selecteze comisionarii în vamă, urmând să fie autorizaţi numai cei care îndeplinesc condiţiile legale.
Totodată, s-a reţinut şi că reclamantul, pe de o parte, a dat o interpretare eronată actului normativ aplicabil în cauză, iar, pe de altă parte, nu a făcut o veritabilă analiză a condiţiilor prevăzute de art. 83 alin. (2), nu a făcut dovezi în sensul că le-ar îndeplini - cu excepţia celei prevăzută de art. 83 alin. (2) lit. b) -, argumentul invocat cu privire la volumul său de activitate nu este relevant, dispoziţiile legale nefăcând trimitere la acest criteriu.
În consecinţă şi capătul de cerere referitor la despăgubiri, formulat în baza art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, a fost respins.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 299–305 şi art. 581 C. proc. civ., precum şi art. 81, art. 83 alin. (2), art. 94 şi art. 102 din HG nr. 1114/2001.
Dezvoltând motivele de recurs, recurenta-reclamantă susţine, în primul rând, că sentinţa atacată nu cuprinde în totalitate motivele pe care se sprijină şi instanţa de fond nu a avut în vedere adresa Direcţiei Regionale Vamale Interjudeţene Bucureşti din 16 ianuarie 2002 din care rezultă că a îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 83 alin. (2) din HG nr. 1114/2001.
În al doilea rând, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, deşi din probele dosarului rezultă că îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 83 alin. (2) din HG nr. 1114/2001.
Totodată, aceasta arată şi că sentinţa este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 102 alin. final din HG nr. 1114/2001.
Printr-un alt motiv de recurs, societatea comercială susţine că instanţa de fond a răstălmăcit un mijloc de apărare, o probă administrată în cauză, considerând eronat că a făcut numai dovada îndeplinirii condiţiei prevăzută de art. 83 alin. (2) lit. b), iar nu a celorlalte condiţii, refuzând dovezile îndeplinirii şi a celorlalte condiţii (cu adresa nr. 40444 din 16 ianuarie 2002, precum şi cu celelalte înscrisuri depuse la dosar: contracte, statut, etc).
De asemenea, recurenta-reclamantă susţine şi faptul că instanţa de fond a refuzat să reţină că pârâta nu a respectat dispoziţiile art. 94 alin. (1) din HG nr. 1114/2001 şi, mai mult, s-a erijat în sprijinitor al pârâtei, interpretând legea, deşi acest drept îl are în opinia sa doar Curtea Constituţională.
Examinând sentinţa atacată în raport cu toate criticile formulate, cu toate probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ. se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Pe de o parte, în conformitate cu art. 144 lit. c), din Constituţia României, Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind numai neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.
Pe de altă parte, legitimitatea constituţională a interpretării legii de către judecător derivă chiar din dispoziţiile art. 123 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
În cauză, se constată că nu s-a invocat vreo excepţie de neconstituţionalitate a unui text de lege, iar faptul că instanţa de fond a interpretat dispoziţiile unei hotărâri de guvern dată în executarea legii, nu numai că nu constituie un abuz al acesteia, ci este chiar o obligaţie a instanţei judecătoreşti, judecătorului revenindu-i sarcina să determine semnificaţia concretă a normei legale în raport cu datele pricinii pe care o soluţionează.
Prin urmare, în speţă, se constată că în mod corect şi legal instanţa de fond a coroborat dispoziţiile art. 102 alin. ultim cu cele ale art. 83 alin. (2) din HG nr. 1114/2001, referitoare la condiţiile privind autorizarea sau reautorizarea comisionarilor în vamă.
De asemenea, din coroborarea dispoziţiilor art. 83, 85 şi 102 din HG nr. 1114/2001 rezultă că Direcţia Generală a Vămilor este emitenta autorizaţiei, fiind de altfel şi autoritatea care verifică solicitantul, iar dovada avizată de direcţia regională vamală interjudeţeană în a cărei rază de competenţă se află situat biroul vamal pe lângă care se solicită autorizarea, prevăzută de art. 84 alin. (2) lit. e), este doar unul dintre documentele prevăzute de art. 84 ce se anexează cererii de autorizare.
Aşadar, se constată că adresa nr. 40444 din 16 ianuarie 2002 nu este de natură a suplini celelalte documente necesare a dovedi îndeplinirea condiţiilor art. 83 alin. (2) din HG nr. 1114/2001.
Totodată, se constată că în afară de înscrisul aflat la dosar cauzei, celelalte înscrisuri depuse de recurenta-reclamantă la dosarul cauzei nu sunt de natură a face dovada certă că aceasta îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 83 alin. (2) din HG nr. 1114/2001.
În plus, şi în ipoteza extremă în care aceasta ar fi făcut dovada că îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 83 alin. (2), potrivit art. 83 alin. (1) din HG nr. 1114/2001 pârâta este cea care stabileşte numărul de societăţi autorizate în calitate de comisionar în vamă pentru fiecare birou vamal în funcţie de volumul activităţii şi de personalul acestuia, deci nu arbitrar. Or, în cauză nu numai că nu s-a dovedit un comportament abuziv al pârâtei, dar, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 102 alin. final din HG nr. 1114/2001, respectiv cele ale art. 83 alin. (2) din aceeaşi hotărâre.
Referitor la motivul de recurs ce vizează neîndeplinirea condiţiilor art. 94 din HG nr. 1114/2001 se constată că nici acesta nu este fondat întrucât, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, se constată că recurenta-reclamantă a înregistrat cererea de reautorizare la 15 ianuarie 2002, iar pârâta Direcţia Generală a Vămilor i-a răspuns cu adresele înregistrate la 19 februarie 2002 şi la 16 februarie 2002, neputându-se, deci, reţine refuzul de a-i comunica Decizia cu privire la cererea formulată.
Chiar dacă aceste răspunsuri sunt deficitare prin modalitatea de formulare, aceste deficienţe, de altfel remediabile, nu sunt de natură a duce la concluzia că autoritatea vamală nu şi-ar fi exprimat poziţia cu privire la cererea de reautorizare.
În consecinţă, constatându-se că toate criticile formulate sentinţei pronunţată în cauză sunt nefondate, urmează a se respinge recursul în baza considerentelor expuse în cele ce preced şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 14 şi 18 din Legea nr. 29/1990.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC D.I. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 484 din 8 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3050/2003. Contencios. Anulare Hotarâre... | CSJ. Decizia nr. 3055/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
