CSJ. Decizia nr. 3580/2003. Contencios. împotriva deciziei Curţii de Conturi Secţia Jurisdicţională. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3580/2003
Dosar nr. 994/2001
Şedinţa publică din 30 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sesizarea nr. 191 din 29 septembrie 1997, Procurorul Financiar de pe lângă Camera de Conturi Vaslui a solicitat obligarea SC V. SA la plata către bugetul statului a sumei de 55.005.005 lei reprezentând despăgubiri civile (32.907.743 lei accize, 5.923.574 lei T.V.A. şi 16.173.688 lei majorări pentru preparatul alcoolic importat din Republica Moldova în anul 1996).
Prin sentinţa nr. 11 din 18 februarie 2000, Colegiul jurisdicţional al Camerei de Conturi Vaslui a admis sesizarea procurorului financiar şi a obligat pârâta la plata sumelor prevăzute în actul de sesizare. De asemenea, a mai obligat pe pârâtă şi la plata majorărilor, care ar putea exista, „de la data pronunţării până la achitarea integrală a debitului". În motivarea soluţiei pronunţate, colegiul a reţinut că, în declaraţia vamală pentru importul preparatului alcoolic nu au fost calculate accizele prevăzute de Legea nr. 42/1993 şi, pe cale de consecinţă nici T.V.A. Ca urmare Vama Albiţa a încheiat actul constatărilor nr. 282 din 4 noiembrie 1996, prin care au fost calculate accizele şi T.V.A. de încasat. Contestaţia formulată împotriva acestui act a fost respinsă definitiv prin Decizia nr. 2370 din 13 octombrie 1999, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, care este şi irevocabilă. Pe cale de consecinţă, pârâta a fost obligată, astfel, şi la plata majorărilor legale.
Împotriva sentinţei nr. 11/2000 Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Vaslui a declarat recurs jurisdicţional arătând că, prin Decizia nr. 2370 din 13 octombrie 1999, a fost deja obligată, definitiv şi irevocabil, la plata contravalorii accizelor şi a T.V.A.. neputând să mai fie încă o dată pentru a achita aceleaşi sume. Se solicită admiterea recursului jurisdicţional şi menţinerea doar a dispoziţiilor privind plata majorărilor de întârziere, calculate până la data de 25 iunie 1997.
Prin Decizia nr. 232 din 19 mai 2000, secţia jurisdicţională a admis recursul jurisdicţional şi a modificat sentinţa atacată „în sensul înlăturării obligaţiei la plata accizelor şi T.V.A., menţinând obligaţia de plată a majorărilor de întârziere".
Împotriva deciziei nr. 232/2000, Procurorul General Financiar a declarat recurs în anulare jurisdicţional, considerând ambele hotărâri pronunţate în cauză, esenţiale nelegale şi vădit netemeinice. În esenţă, în recursul în anulare jurisdicţional, s-a susţinut că majorările de întârziere au fost calculate până la data de 25 iunie 1997, rezultând că, pe perioada 25 iunie 1997 – 18 februarie 2000, nu a fost obligată la plata majorărilor datorate. Pe de altă parte, obligarea la plata majorărilor de întârziere trebuia să se facă şi faţă de acele persoane din vina cărora nu s-a achitat suma de 32.907.743 lei şi, respectiv 5.923.574 lei.
Curtea de Conturi – în compunerea prevăzută de art. 56 din Legea nr. 94/1992, republicată, prin Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 2001, a respins recursul în anulare jurisdicţional declarat de procurorul general financiar împotriva sentinţei nr. 11 din 8 februarie 2000, pronunţată de Colegiul jurisdicţional al Camerei de Conturi Vaslui şi a deciziei nr. 232 din 19 mai 2002, reţinându-se următoarele:
Prima critică a Procurorului General Financiar este nefondat, întrucât pârâta a fost obligată, de către instanţa de fond, la plata unor majorări de întârziere pe toată perioada în care este în culpă.
În ce priveşte a doua critică, s-a reţinut că din actele dosarului nu rezultă vinovăţia unor persoane, care nu ar fi achitat suma de 38.832.317 lei.
Împotriva deciziei a declarat recurs Procurorul General Financiar, reiterând aspectele invocate prin recursul în anulare jurisdicţional.
Recursul este nefondat.
În adevăr, prin Decizia recurată s-a reţinut corect că, SC V. SA a fost obligată la plata majorărilor de întârziere pe toată perioada în care este în culpă, astfel că primul motiv de casare este nefondat.
Referitor la cel de-al doilea aspect, se constată că în motivele de recurs nu se face referire la acte din care să rezultă vinovăţia unor persoane, pentru neachitarea sumei de 38.832.317 lei.
Totodată, prin Decizia recurată s-a reţinut corect că, până la data de 13 octombrie 1999, când Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat definitiv şi irevocabil, neplata sumelor a avut un caracter litigios, iar constatarea neachitării acestor sume s-a făcut ulterior acordării „liberului de vamă".
Aşadar, Decizia atacată este legală şi temeinică, fiind în concordanţă cu probele din dosar, iar recursul nefondat, urmând să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Procurorul General Financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României împotriva deciziei nr. 4 din 17 ianuarie 2001 a Curţii de Conturi a României, în compunerea prevăzută de art. 56 din Legea nr. 94/1992, republicată, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 358/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 3582/2003. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
