CSJ. Decizia nr. 3582/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3582/2003
Dosar nr. 1862/2002
Şedinţa publică din 30 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
SC S. SRL Petroşani a solicitat anularea pct. 3 din Decizia nr. 977 din 29 iunie 2001 emisă de Ministerul Finanţelor; înlăturarea obligaţiei de plată a sumei de 17.576.178.123 lei impozit pe profit şi 553.649.610 lei majorări de întârziere aferent impozitului suplimentar pe profit, 3.656.504.631 lei T.V.A. suplimentar şi 1.055.849.869 lei majorări pentru neplata în termen a T.V.A. - ului suplimentar, precum şi 727.576.233 lei penalităţi de 10% pentru nevirarea la termen a impozitului pe profit, precum şi anularea obligaţiei de evidenţiere în contabilitatea reclamantei a sumelor de 13.849.654.364 lei şi 436.264.112 lei cu titlu de impozit pe profit şi respectiv, majorări datorate la bugetul statului.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, este beneficiara facilităţilor fiscale prevăzute de OG nr. 24/1998, iar organul de control a aplicat retroactiv dispoziţiile OUG nr. 17/2000 şi ale HG nr. 401/2000, stabilind în sarcina sa obligaţii de plată a impozitului pe profit şi a T.V.A., aferentă activităţilor comerciale desfăşurate în anul 1999, la care s-au calculat majorări de întârziere; totodată, a arătat că nu datorează T.V.A. suplimentar, aferent diferenţei de preţ al unor bunuri vândute, întrucât preţul a fost convenit cu entităţile cumpărătoare care nu aparţin aceluiaşi grup, vânzarea nefiind efectuată în favoarea asociaţilor, ci în aceea a ambelor părţi contractante.
În privinţa obligaţiilor de plată a penalităţilor de 10% aferente virării cu întârziere a impozitului pe salarii, reclamanta a arătat că este exonerată de obligaţia plăţii, conform art. 14 din HG nr. 405/1999.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 97 din 15 mai 2002, a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Facilităţile fiscale, reglementate prin OG nr. 24/1998, se acordă persoanei în baza certificatului de investitor în zona defavorizată, iar reclamanta a obţinut un asemenea certificat la data de 11 octombrie 2000, cu nr. 440, astfel că datorează impozit pe profit, T.V.A. şi majorările aferente, pentru perioada de până la 11 octombrie 2000.
În perioada iunie – august 2000, reclamanta a încheiat contracte de intermediere cu societatea G.I. SRL Aninoasa, căreia i-a plătit suma de 2.260.000.000 lei cu titlu de comision, pe care l-a înregistrat în contabilitate, ca fiind o cheltuială deductibilă din veniturile supuse impozitării, însă reclamanta nu a dovedit punerea în executare efectivă a contractelor de intermediare.
În această privinţă, s-a reţinut că simpla redactare a contractelor, ca şi emiterea de facturi pentru „comision la contractul nr. 41", nu fac dovada că părţile au pus în executare contractele şi că, efectiv, prestaţia a fost executată de comisionar.
Referitor la obligaţia de plată a sumei de 17.795.500 lei impozit pe profit şi 565.000.000 lei majorări de întârziere, s-a reţinut că expertiza efectuată în cauză de expertul T.G. nu a ţinut seama de faptul că reclamanta nu s-a aflat în situaţia prevăzută de OG nr. 24/1998 şi că nu au relevanţă investiţiile nou create în perioada anterioară deţinerii certificatului de investitor, astfel că nu este concludentă.
Instanţa a reţinut, apoi, în ce priveşte obligaţia de plată a sumei de 3.544.253.315 lei, că bază de calcul o constituie preţul practicat pentru imobilele vândute societăţii G.I. SRL, cu care reclamanta a încheiat cvasitotalitatea contractelor de diversă natură (închiriere, comision etc.); că, reclamanta nu a dat curs invitaţiei de a depune la dosar contracte de vânzare având ca obiect imobilele şi cuantumul preţului, obiect al litigiului, iar pentru a justifica diferenţa nefavorabilă de preţ, acceptată, nu a prezentat nici o dovadă în baza căreia să poată fi apreciat avantajul material dobândit din înstrăinarea bunurilor.
În acelaşi timp, s-a reţinut că stabilirea unui preţ inferior celui real, nu poate constitui temei al reducerii bazei de impozitare şi nici a întinderii obligaţiei de colectare şi vărsare a T.V.A.
Sub acest aspect, s-a reţinut că concluziile expertizei sunt neconcludente, întrucât diferenţa nefavorabilă de preţ al imobilelor înstrăinate nu reflectă o cheltuială aferentă realizării veniturilor, fiind, deci, nedeductibilă fiscal, potrivit art. 22 din OG nr. 70/1994, modificată şi completată.
S-a conchis că, consecutiv acceptării unui preţ inferior celui real, au fost denaturate veniturile purtătoare de T.V.A. ale reclamantei, însă această împrejurare nu constituie temei pentru exonerarea la plata T.V.A.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta, susţinând: întâi, că în baza certificatului de investitor nu a calculat şi reţinut impozit pe profit la 31 decembrie 2000; în al doilea rând, că au fost în mod nejustificat înlăturate concluziile raportului de expertiză; în al treilea rând, că a depus la dosar o serie întreagă de contracte de prestări servicii încheiate de societate cu diverse exploatări miniere din Valea Jiului, aşa cum a dispus instanţa.
Recursul este nefondat.
În adevăr, prima instanţă a reţinut corect că, procesul-verbal de control şi Decizia atacată, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii de plată la bugetul de stat în sumă de: 17.576.178.123 lei impozit pe profit; 553.669.610 lei majorări de întârziere aferente impozitului suplimentar pe profit; 3.544.253.315 lei T.V.A. suplimentar şi 937.891.241 lei majorări de întârziere aferente, sunt legale, întrucât societatea datorează impozit pe profit, T.V.A. şi majorări aferente, pentru perioada de până la 11 octombrie 2000.
Este de observat, în această privinţă că, organele fiscale au stabilit obligaţiile de plată la bugetul statului, pentru activităţile comerciale desfăşurate de reclamantă în anul 1999, iar, pentru această perioadă reclamanta nu beneficiază de facilităţile fiscale prevăzute de OUG nr. 24/1999, întrucât a obţinut certificatul de investitor în zona defavorizată ulterior, respectiv la 11 octombrie 2000, cu nr. 440.
În raport de aceste date, în mod corect au fost înlăturate şi concluziile raportului de expertiză, întrucât prin aceasta se opinează, contrar OUG nr. 24/1998, acordarea facilităţilor fiscale, pentru o perioadă în care reclamanta nu avea certificat de investitor în zona defavorizată.
În fine, se constată că contractele de prestări servicii încheiate de reclamantă cu diverse exploatări miniere, la care se face referire în cel de-al treilea motiv de recurs, nu sunt de natură să înlăture obligaţiile fiscale, stabilite în mod legal prin actele administrative atacate.
De altfel, recurenta nici nu face referire la vreun act din dosar din care să rezultă o altă situaţie decât cea reţinută de prima instanţă.
În consecinţă, recursul este nefondat şi urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC S. SRL Petroşani împotriva sentinţei civile nr. 97 din 15 mai 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 octombrie 2003.
← CSJ. Decizia nr. 3580/2003. Contencios. împotriva deciziei... | CSJ. Decizia nr. 3583/2003. Contencios. Anulare acte vamale.... → |
---|