ICCJ. Decizia nr. 3859/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3859/2003
Dosar nr. 470/2003
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa atacată cu recurs, sentinţa civilă nr. 359, pronunţată la data de 19 noiembrie 2002 în dosarul nr. 8054/CA/2002, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC H. & Co SRL Timişoara, împotriva Ministerului Finanţelor Publice şi Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timişoara şi a anulat Decizia nr. 1807 din 8 noiembrie 2001 şi procesul-verbal nr. 37 din 18 iulie 2000, emis şi respectiv, încheiat de autorităţile pârâte, reclamanta fiind exonerată de la plata sumelor de 1.129.782.274 lei, T.V.A. şi 1.357.376.035 lei, majorările de întârziere aferente, 293.334.014 lei, impozit pe veniturile persoanelor nerezidente şi 351.361.504 lei, majorările de întârziere aferente.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin procesul-verbal nr. 37 din 18 iulie 2001, încheiat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş s-a stabilit că, în perioada august 1998 – aprilie 2001, în baza facturilor externe emise de SC C.B. GmbH din Germania, reclamanta a efectuat plăţi, reprezentând contravaloarea chiriei pentru utilajele închiriate, fără a calcula, evidenţia şi vira la bugetul de stat, T.V.A. aferentă şi nici impozitul aferent veniturilor realizate de firma germană în România. Totodată, organul de control a stabilit că reclamanta datorează şi impozit suplimentar pe profit, în sumă de 1.338.188 şi 568.031 lei, majorări de întârziere.
Ministerul Finanţelor Publice, prin Decizia nr. 1807 din 8 noiembrie 2001 a menţinut procesul-verbal pentru obligaţiile bugetare privind T.V.A şi impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente. Totodată, a fost admisă contestaţia şi desfiinţat procesul-verbal pentru capitolul referitor la impozitul pe profit, dispunându-se refacerea controlului pentru acest aspect.
Admiţând în parte acţiunea, instanţa de fond a motivat, în privinţa T.V.A. şi a majorărilor aferente, că în mod corect, a reţinut expertul contabil incidenţa prevederilor art. 34 lit. c), d) şi e) din Legea nr. 134/1995 şi ale art. 5 lit. c) din OUG nr. 17/2000, şi că societatea comercială reclamantă poate beneficia de scutire de la plata sumelor stabilite de organele fiscale.
În ceea ce priveşte impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente, instanţa de fond a motivat că sunt aplicabile prevederile Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri dintre România şi Germania, ratificată prin Decretul C.S. nr. 625/1973.
Referitor la ultimul capitol al actului de control – impozitul pe profit, curtea de apel a reţinut că Ministerul Finanţelor Publice a desfiinţat acest punct al procesului-verbal, dispunând refacerea controlului, acţiunea reclamantei fiind fără obiect din acest punct de vedere.
Împotriva acestei soluţii a formulat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, pe care a criticat-o astfel:
- în privinţa T.V.A. şi majorărilor de întârziere aferente, a susţinut că instanţa de fond a confundat prevederile Legii nr. 134/1995, legea petrolului, cu prevederile OG nr. 3/1992 şi OUG nr. 17/2001, pronunţând o hotărâre lipsită de temei legal;
- în privinţa impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente, a susţinut că instanţa de fond a ignorat prevederile OG nr. 47/1997 şi OG nr. 83/1998, potrivit cărora veniturile de natura chiriei se impun în România cu cota de 15%.
Recursul este întemeiat.
I. În ceea ce priveşte obligaţiile bugetare legate de T.V.A.;
Este necontestat că în perioada 6 august 1998 – 3 aprilie 2001, societatea comercială intimată a achitat un număr de 31 facturi externe, emise de societatea germană C.B. GmbH, în sumă totală de 5.506.957.040 lei, reprezentând chirie pentru utilajele petroliere închiriate. La această sumă, organele de control au stabilit că societatea comercială intimată era obligată, în temeiul art. 8 alin. (3) din OG nr. 3/1992, republicată şi ale art. 8 alin. (1) din OUG nr. 17/2001, T.V.A., să calculeze, să evidenţieze şi să vireze suma de 1.129.782.274 lei. Pentru virarea acestei sume, organele de control au calculat majorări până la data de 11 iulie 2001, în sumă de 1.357.346.035 lei.
Instanţa de fond, însuşindu-şi concluziile expertului contabil, a apreciat că, potrivit prevederilor art. 5 alin. (3) din OG nr. 3/1992, republicată şi ale art. 5 alin. (3) din OUG nr. 17/2001, plăţile respective sunt scutite de T.V.A., concluzie greşită în raport cu natura operaţiunilor efectuate în cauză.
Aşa cum s-a arătat, este necontestat că temeiul plăţilor făcute de societatea comercială intimată în favoarea partenerului german, l-au constituit contractele de închiriere a unor utilaje petroliere.
Or, potrivit prevederilor art. 8 alin. (3) din OG nr. 3/1992, republicată şi ale art. 8 alin. (1) liniuţa a patra din OUG nr. 17/2001, T.V.A. datorată bugetului de stat se plăteşte de către persoanele juridice sau fizice cu sediul sau cu domiciliul în România, pentru bunurile din import închiriate.
Astfel fiind, în mod legal au reţinut organele fiscale că intimata-reclamantă datorează bugetului de stat T.V.A. şi majorările de întârziere aferente pentru cele 31 de facturi achitate partenerului străin în perioada 6 august 1998 – 3 aprilie 2001.
Invocarea prevederilor art. 5 alin. (3) din OG nr. 3/1992, republicată şi din OUG nr. 17/2001, cu referire la prevederile Legii petrolului nr. 134/1995, este neîntemeiată, în cauză nefiind vorba de livrări de utilaje şi echipamente şi nici de prestări servicii care să fi fost efectuate de partenerul străin.
Astfel fiind, rezultă că actele administrative contestate sunt legale şi temeinice în privinţa obligaţiilor bugetare ale intimatei-reclamante legate de T.V.A., pentru perioada arătată mai sus.
II. De asemenea, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, Decizia atacată a desfiinţat procesul-verbal de control în privinţa capitolului referitor la impozitul pe profit şi majorările de întârziere, din acest punct de vedere acţiunea fiind fără obiect.
III. În ceea ce priveşte obligaţiile bugetare legate de veniturile obţinute în România, de persoanele nerezidente;
Organele de control au stabilit că, pentru sumele plătite partenerului străin cu titlu de chirii, societatea comercială era obligată să calculeze şi să vireze la bugetul statului impozitul datorat de nerezidenţi, pentru venituri realizate în România, în conformitate cu prevederile OG nr. 47/1997 şi OG nr. 83/1998, privind impunerea unor venituri realizate în România, de persoane juridice şi fizice nerezidente, potrivit cărora veniturile din chirii se impozitează cu 15%.
Deşi au reţinut că ulterior a fost depus certificatul de rezidenţă fiscală şi că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 11 din Convenţia între România şi Germania pentru evitarea dublei impuneri, organele fiscale au stabilit că societatea comercială intimată datorează bugetului de stat 10% impozit pe veniturile respective.
Între-adevăr, potrivit art. 11 alin. (1) din Convenţie, drepturile de licenţă care provin dintr-un stat contractant şi sunt plătite unei persoane care îşi are reşedinţa în celălalt stat contractant, pot fi impuse numai în acest celălalt stat.
Este adevărat că, potrivit alin. (2) din acelaşi articol al Convenţiei, aceste drepturi de licenţă pot fi impuse şi în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislaţia acelui stat, situaţie în care impozitul nu poate depăşi 10% din suma reprezentând drepturile de licenţă.
În mod judicios a interpretat instanţa de fond că cele două reguli de impozitare citate mai sus nu pot fi aplicate simultan, una excluzând-o pe cealaltă.
Or, cum în cauză a fost depus certificatul de rezidenţă fiscală pentru veniturile respective, tocmai pentru evitarea dublei impuneri a acestora, organele fiscale nu puteau legal să impună şi intimatei-reclamante să achite 10% din veniturile respective.
În raport cu considerentele de mai sus, recursul formulat va fi admis şi, rejudecând cauza, acţiunea reclamantei va fi admisă numai în privinţa exonerării de plata sumelor referitoare la impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 359 din 19 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Modifică sentinţa atacată şi admite în parte acţiunea, în sensul că anulează în parte Decizia nr. 1807/2001 a Ministerului Finanţelor Publice şi procesul-verbal de control nr. 37/2000 al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Timiş.
Exonerează pe reclamantă de plata sumelor de 293.334.014 lei, impozit pe veniturile persoanelor nerezidente şi 351.361.504 lei, majorări de întârziere aferente.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3858/2003. Contencios. Anulare act control... | CSJ. Decizia nr. 386/2003. Contencios.. Recurs → |
|---|
