ICCJ. Decizia nr. 4139/2003. Contencios. La declinare de competenta (anulare ordin). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 4139/2003
Dosar nr. 2596/2002
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată şi înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul D.V. a chemat în judecată în calitate de pârât, Senatul României, pentru ca instanţa, prin sentinţa ce o va pronunţa, să anuleze Ordinul nr. 186/2002, prin care s-a dispus încetarea contractului său de muncă în baza art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii şi să îl oblige pe pârât să-l reprimească pe acelaşi post avut, anterior emiterii ordinului, cu plata drepturilor salariale cuvenite.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că ordinul a cărui anulare o solicită, este nelegal, deoarece nu au fost respectate dispoziţiile art. 92 lit. d) din Legea nr. 188/1999, iar reorganizarea invocată nu a fost efectivă.
Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 782/2002, a admis excepţia necompetenţei materiale invocate de pârât şi şi-a declinat competenţa de soluţionare, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în raport cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, reclamantul nu are calitatea de funcţionar public, el nefiind numit într-o funcţie publică printr-o dispoziţie de numire emisă de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul D.V.
În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că:
- în mod greşit s-a dispus declinarea competenţei, deoarece el are calitatea de funcţionar public, potrivit dispoziţiilor art. 101 din Legea nr. 188/1999;
- anterior angajării la Senat, el avea calitatea de funcţionar public, fiind angajat la Guvernul României, calitate pe care şi-a păstrat-o prin transferul la Senatul României.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi în raport cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul-reclamant a fost angajat cu contract individual de muncă la Senatul României, în calitate de expert în cadrul Departamentului pentru relaţii parlamentare externe.
Susţinerea recurentului, în sensul că are calitatea de funcţionar public, este neîntemeiată, urmând a fi înlăturată ca atare, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
Astfel, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public este definit ca fiind „persoana numită într-o funcţie publică", iar procedura numirii funcţionarilor publici, reglementată de aceiaşi lege, se finalizează cu dispoziţie de numire, emisă de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice - art. 97 alin. (3) din Legea nr. 188/1999).
Rezultă deci, din interpretarea textelor de lege mai sus invocate, că în privinţa calităţii de funcţionar public, aceasta se dobândeşte numai în condiţiile legii, respectiv prin ordinul sau dispoziţia de numire emisă de conducătorul autorităţii.
Sub acest aspect, Curtea urmează a reţine că în privinţa recurentului nu a fost emisă dispoziţia de numire cerută de lege, ca etapă finală a procesului de selectare şi numire în funcţie a funcţionarilor publici (cap. 6 al Legii nr. 188/1999).
De altfel, faptul că recurentul nu este funcţionar public, este confirmat şi de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, care prin adresa depusă la dosar, atestă împrejurarea că angajaţii Senatului României nu figurează în evidenţele Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Neîntemeiată este şi susţinerea recurentului-reclamant cu privire la faptul că dobândise calitatea de funcţionar public anterior angajării la Senat, deoarece lucrase la Guvernul României, de unde, prin transfer, a venit la Senat.
După cum s-a arătat, calitatea de funcţionar public trebuie dovedită printr-o dispoziţie sau ordin de numire, ceea ce însă recurentul nu a putut dovedi.
Independent de această împrejurare, urmează a se reţine şi faptul că Legea nr. 188/1999 a intrat în vigoare la 8 martie 2000, dată la care recurentul –reclamant nu mai era angajat la Guvern.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în cauza dedusă judecăţii sunt aplicabile dispoziţiile art. 72 şi art. 73 lit. a) din Legea nr.1 68/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, competenţa soluţionării acţiunii aparţinând Tribunalului Bucureşti.
În consecinţă, în raport cu cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.V., împotriva sentinţei civile nr. 782 din 10 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4138/2003. Contencios.. Recurs în anulare | CSJ. Decizia nr. 414/2003. Contencios. Recurs anulare decizie... → |
|---|
