ICCJ. Decizia nr. 1045/2004. Contencios. Anulare decizie Consiliul Concurenţei. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1045/2004
Dosar nr. 388/2003
Şedinţa publică din 11 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunile introductive înregistrate sub nr. 1052/2002 şi nr. 1076/2002, reclamantele G.O. B.V. Olanda, prin G.O. SA România şi S.N.Tc. R. SA Bucureşti, în contradictoriu cu Consiliul Concurenţei, au solicitat anularea deciziei Plenului Consiliului Concurenţei nr. 168 din 14 mai 2002, ca netemeinică şi nelegală, reclamanta S.N.Tc. R. SA solicitând şi suspendarea executării deciziei nr. 168 din 14 mai 2002, până la soluţionarea acţiunii, în conformitate cu art. 52 alin. (3) din Legea nr. 21/1996 şi obligarea pârâtului, la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de acest proces.
Faţă de întrunirea condiţiilor art. 164 alin. (3) C. proc. civ., pricinile ce au format obiectul dosarului nr. 1052/2002 şi nr. 1076/2002, au fost întrunite la dosarul nr. 1052/2002.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta G.O. B.V. Olanda a arătat că Decizia Plenului Consiliului Concurenţei, prin care s-a stabilit că cele două reclamante au încălcat dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, prin înfiinţarea unei societăţi mixte, în al cărei act constitutiv a fost stipulată o clauză de neconcurenţă, şi s-a reţinut că G.O. B.V. şi S.N.Tc. R. SA erau „concurenţi potenţiali", care în loc să se concureze, au ales să înfiinţeze o societate mixtă şi să se angajeze că nu vor concura pe toată durata de funcţionare a acesteia, precum şi un anumit interval de timp după desfiinţare, este netemeinică şi nelegală, pentru următoarele motive:
- Decizia a fost dată cu nerespectarea dreptului la apărare şi cu aplicarea retroactivă a legii, deoarece înfiinţarea G.O. SA România şi stipularea clauzei, au avut loc în 1993, cu mult înainte de apariţia Legii nr. 21/1996;
- autoritatea pârâtă nu a urmat procedura de certificare prealabilă a neintervenţiei, deşi reclamanta a formulat cerere în acest sens;
- G.O. B.V. Olanda şi S.N.Tc. R. SA sunt acţionari principali ai G.O. SA România, aceasta fiind o societate în comun concertativă, astfel că înfiinţarea G.O. SA România şi stipularea clauzei de neconcurenţă, sunt permise de legislaţia concurenţei;
- piaţa relevantă nu a fost definită, deşi conform dispoziţiilor legale din domeniul concurenţei, orice aplicare a dispoziţiilor legii concurenţei trebuie să se facă numai prin raportare la o anumită piaţă relevantă;
- dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, nu au fost încălcate, Decizia atacată nedemonstrând că ar fi întrunite condiţiile, pentru a fi în prezenţa unei încălcări a acestora, respectiv afectarea semnificativă a concurenţei nu a fost demonstrată, după cum nu s-a demonstrat nici că S.N.Tc. R. SA ar fi fost un „concurent potenţial" pentru G.O. SA România;
- ignorarea clauzelor de impunitate în materia concurenţei, stabilite de Comisia Europeană care, prin jurisprudenţa sa, a decis că orice procedură deschisă împotriva unor companii despre care se presupune că ar fi săvârşit practici anticoncurenţiale, va înceta, dacă acestea, ulterior comunicării „Statement of objections" (echivalent Raportului de investigaţii în procedura română), renunţă la comportamentul presupus anticoncurenţial, astfel că, o astfel de clauză de impunitate nu a fost avută în vedere de autoritatea emitentă a deciziei, deşi părţile renunţaseră la clauza de neconcurenţă şi la asocierea în G.O. SA România, cu aproape un an înainte de comunicarea Raportului de investigaţie.
Reclamanta S.N.Tc. R. SA Bucureşti, prin cererea sa, a arătat că regulile de concurenţă, la momentul constituirii G.O. SA România, erau reglementate de art. 36 - 38 din Legea nr. 15/1990, articole abrogate expres prin Legea nr. 21/1996, iar după efectuarea unei evaluări a patrimoniului societăţii, a constatat că prin asocierea cu partenerul olandez, este parte în SC G.O. SA România şi în considerarea caracterului specific al unor clauze cuprinse în contractul de asociere privind înfiinţarea societăţii R.O.M.P.A.C. (devenită ulterior G.O.C.R.), a decis analizarea acestora, prin prisma legislaţiei concurenţiale în vigoare la acea dată, condiţii în care la 8 octombrie 1999, a adresat Consiliului Concurenţei, o cerere prin care i-a solicitat un punct de vedere competent, cu privire la obligaţia de neconcurenţă pe care trebuie să o respecte în cadrul unei asocieri, iar ulterior la 8 noiembrie 1999, a depus o nouă cerere la Consiliul Concurenţei, în acest sens, furnizând informaţii relevante în cauză.
Această reclamantă a menţionat că în prezent, clauza de neconcurenţă, analizată de autoritatea pârâtă, a fost desfiinţată la 5 aprilie 2001, prin semnarea Contractului de vânzare-cumpărare acţiuni şi de încetare a asocierii şi a apreciat că Decizia nr. 168/2002 a Plenului Comisiei Concurenţei este nelegală, pentru motivele arătate în pct. I - IV din acţiunea introductivă:
- autoritatea pârâtă nu a respectat dispoziţiile imperative ale Regulamentului din 5 iunie 1997, cu privire la examinarea cererii de neintervenţie, pe care a formulat-o la 8 noiembrie 1999;
- prin delimitarea pieţei relevante, Consiliul Concurenţei a acţionat contrar Instrucţiunilor din 4 aprilie 1997, întreaga analiză a gradului de afectare a pieţei relevante era restrânsă la segmentele de servicii de transmisie de date, prin comutare de pachete care foloseşte Protocolul x 25;
- Consiliul Concurenţei a interpretat jurisprudenţa europeană, în sensul reţinerii numai a anumitor aspecte de natură a justifica Decizia şi investigaţia efectuată, iar stipularea clauzei de neconcurenţă în contractul de societate al G.O., îşi are raţiunea în intenţia sa de a nu se implica în mod direct în prestarea acestui tip de transmisiuni de date, prin pachete comutate.
A mai arătat reclamanta, că, aşa cum a fost deja stabilit la nivel european, piaţa serviciului este aceea a transmisiilor de date prin pachete comutate, fără a face distincţie în ceea ce priveşte protocolul utilizat, o împărţire în cadrul acesteia fiind posibilă doar prin referire la segmente de piaţă distincte, iar la o analiză limitată, la impactul asupra segmentului de piaţă reprezentând transmisiuni de date (prin protocolul x 25 lipsa intenţiei R. de a activa în nume propriu pe acest segment, confirmată şi de politica societăţii, conclude la neafectarea mediului concurenţial).
Reclamanta a menţionat că acordul de asociere între S.N.Tc. R. SA şi G.O. B.V. a intervenit la 1 februarie 1993, înainte de existenţa şi intrarea în vigoare a Legii nr. 21/1996, concentrarea economică dintre S.N.Tc. R. SA şi G.O. B.V. neintrând sub incidenţa Legii nr. 21/1996. Din acest motiv, Decizia nr. 168 din 14 mai 2002 face aplicare retroactivă a prevederilor legii concurenţei, Legea nr. 21/1996, în contradicţie cu principiile constituţionale, întrucât numai înţelegerile intervenite după intrarea în vigoare a legii (30 ianuarie 1997) pot fi reţinute, ca intrând sub incidenţa legislaţiei concurenţei, în speţă, prin Decizia dedusă judecăţii, Legea nr. 21/1996 fiind aplicată retroactiv.
Totodată, reclamanta S.N.Tc. R. SA a formulat cerere de modificare şi precizare a acţiunii, în sensul că a solicitat ca în baza art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 să se dispună publicarea în Monitorul Oficial, a sentinţei ce se va pronunţa în cauză, pe cheltuiala Consiliului Concurenţei, ca formă de despăgubire pentru daunele morale produse prin emiterea deciziei nr. 168/2002.
Reclamanta a mai formulat şi precizarea acţiunii şi dezvoltarea motivelor acesteia, în ceea ce priveşte elementele obligatorii ale actului de constatare a contravenţiilor, prescripţia dreptului la aplicarea sancţiunilor, neîndeplinirea condiţiilor de existenţă a răspunderii contravenţionale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1202 din 11 decembrie 2002, a respins acţiunile conexe formulată de SC G.O. B.V. Olanda, prin împuternicit G.O. SA Bucureşti şi S.N.Tc. R. SA, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
- cu privire la prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea, invocată în baza Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, lege care a fost abrogată prin OG nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, atât faţă de dispoziţiile art. 61 din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu referire la contravenţiile prevăzute de art. 55 lit. b) - e) şi la art. 56 lit. d) din Legea nr. 21/1996, cu excepţia art. 25 - 27 din lege, cât şi faţă de faptul că, în raport cu prevederile OG nr. 2/2001, art. 15, contravenţiile sunt constatate prin proces-verbal, instanţa de fond a reţinut termenul de prescripţie aplicabil termenul general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Curtea a avut în vedere că la momentul încetării contravenţiei continuă, prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, erau în desfăşurare procedurile prevăzute de legea concurenţei şi legislaţia secundară în materie, investigaţia neputând fi oprită înainte de parcurgerea tuturor etapelor procedurale.
Faţă de încălcarea legii cu caracter de continuitate, termenul de prescripţie pentru aplicarea sancţiunii curge de la data constatării contravenţiei de către autoritatea abilitată, prin Decizia în litigiu nr. 168/1999.
Cu privire la nerespectarea principiului neretroactivităţii legii, criticile nu sunt întemeiate, întrucât Consiliul Concurenţei a reţinut că încălcarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 21/1996 a început să se producă după 1999, iar nu la data intrării în vigoare a Legii nr. 21/1996, pe piaţa relevantă definită neexistând concurenţă anterior anului 1999.
În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii, legea specială prevede că pentru încălcarea prevederilor sale, se aplică sancţiunea amenzii, excepţiile de la regulă fiind prevăzute la art. 5 alin. (2) - (8) din Legea nr. 21/1996.
Din dovezile de la dosar rezultă că Decizia dedusă judecăţii, este în concordanţă cu Raportul de investigaţie, fără a fi schimbate datele încălcării Legii nr. 21/1996 şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta anticoncurenţială, reclamantele având, totodată, posibilitatea de a-şi susţine punctul de vedere, apărările, fiindu-le respectat dreptul la apărare, pe toată perioada procedurii în faţa Consiliului Concurenţei.
Susţinerile privitoare la refuzul autorităţii de concurenţă, de a lucra cererea de neintervenţie introdusă de S.N.Tc. R. SA, nu sunt fondate faţă de prevederile Regulamentului pentru aplicarea art. 5 şi 6 din Legea nr. 21/1996 privind practicile anticoncurenţiale, cu raportare la art. 3 alin. (1) din acelaşi regulament, potrivit cărora premisa pentru certificarea neintervenţiei este ca această cerere să fie anterioară recurgerii la comportamentul respectiv, ori în speţă, cum corect s-a reţinut de autoritatea de concurenţă, clauza de neconcurenţă opera din momentul înfiinţării G.O. SA România, respectiv din anul 1993, cererea de neintervenţie fiind înaintată de S.N.Tc. R. SA, la 8 noiembrie 1999, la mai bine de doi ani după intrarea în vigoare a legii concurenţei - Legea nr. 21/1996.
Apărările referitoarele la considerarea G.O. SA România, ca fiind o societate în comun concertativă, nu sunt fondate, autoritatea pârâtă reţinând corect că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de Regulamentul pentru autorizarea concentrărilor economice.
În ceea ce priveşte piaţa relevantă, a reţinut că autoritatea de concurenţă a analizat şi apreciat corect criteriile pentru definirea pieţei relevante.
Şi în fine, susţinerea ignorării cauzelor de impunitate stabilite de Comisia Europeană, nu pot fi luate în considerare, întrucât legislaţia română în materia concurenţei nu prevede posibilitatea de a înceta procedura de investigaţie, dacă părţile renunţă la comportamentul anticoncurenţial.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, G.O. B.V., prin E. SA România (fostă G.O. SA România SA) şi S.N.Tc. R. SA, criticând sentinţa, pentru nelegalitate şi netemeinicie.
G.O. B.V. a invocat următoarele motive de recurs:
- prescrierea dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, prin împlinirea termenului de 3 luni de la data săvârşirii faptei, prevăzute de art. 13 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilo.
- încălcarea principiului general, reglementat de art. 261 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, constituie un element esenţial în înfăptuirea actului de justiţie, instanţa de judecată fiind datoare să arate în cuprinsul hotărârilor pronunţate, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii acesteia, instanţa de fond rezumându-se la a aprecia că intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a definit în mod corect noţiunea de piaţă relevantă şi de societate în comun concentrativă.
- nelegalitatea hotărârii, care a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
a) în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la aplicarea sancţiunii contravenţionale, a precizat că în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 32/1968, întrucât prin Decizia Plenului Consiliului Concurenţei nr. 168/2002, a fost sancţionată afectarea concurenţei pe piaţa transmisiilor de date, care a încetat la 5 aprilie 2001.
Că incidenţa Legii nr. 32/1968, în această materie, rezultă şi din dispoziţiile art. 17 din Regulamentul Consiliului Concurenţei din 9 iunie 1997, privind personalul de control şi investigaţie, precum şi constatarea şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de Legea concurenţei nr. 21/1996, precum şi din interpretarea dispoziţiilor art. 61 din Legea concurenţei nr. 21/1996.
Astfel, potrivit art. 13 din Legea nr. 32/1968, aplicarea sancţiunii pentru contravenţie se prescrie în termen de 3 luni de la data săvârşirii faptei, iar în speţă, termenul s-a împlinit la 5 iulie 2001 şi sancţiunea a fost emisă la 14 mai 2002.
b) în mod greşit, Curtea a respins proba cu efectuarea expertizei în telecomunicaţii şi a expertizei de marketing.
Efectuarea celor două expertize în cauză era esenţială, pentru corecta soluţionare a pricinii, întrucât aprecierea noţiunilor de strictă specialitate, fără prezentarea punctului de vedere al unor specialişti în domeniu, nu este posibilă.
Pârâtul a definit în mod confuz şi incomplet, piaţa relevantă la care s-a raportat, fără a avea la bază o metodologie obiectivă care să analizeze din punct de vedere teoretic şi practic, cererea şi oferta pe piaţa transmisiei de date;
c) aplicarea retroactivă a Legii nr. 21/1996, recurenta a criticat sentinţa şi sub acest aspect.
A susţinut că atât în raportul de investigaţie, cât şi în decizie, se precizează expres că operaţiunea de înfiinţare de către doi potenţiali concurenţi, a unei noi societăţi, a fost de natură să afecteze concurenţa şi cade sub incidenţa art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996. Pe cale de consecinţă şi înţelegerea de neconcurenţă dintre G.O. şi S.N.Tc. R. SA cade sub incidenţa art. 5 alin. (1) din lege, iar aceste operaţiuni s-au realizat la nivelul anului 1993, când Legea nr. 21/1996 nu era în vigoare.
Faptul că intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a afirmat că afectarea semnificativă a concurenţei pe piaţa transmisiei de date, efect al operării clauzei de neconcurenţă s-a produs în perioada 1999 - aprilie 2001, nu este de natură să restrângă obiectul investigaţiei la această perioadă.
Şi în ceea ce priveşte definirea pieţei relevante, la care s-a raportat, atunci când a analizat dacă practicile celor două societăţi investigate, au afectat sau nu, concurenţa pe piaţa transmisiei de date, recurenta a susţinut că intimatul-pârât a definit piaţa relevantă în mod confuz şi incomplet, în flagrantă contradicţie cu dispoziţiile legale în vigoare şi jurisprudenţa Curţii Europene.
Cu privire la definirea G.O. SA România, ca societate în comun concentrativă, s-a argumentat că a fost înfiinţată în 1993 şi nu trebuia să fie autorizată de către Consiliul Concurenţei.
S-a mai susţinut că principalii acţionari ai G.O. SA România au exercitat un control comun asupra acestei societăţi, deciziile majore fiind luate de fiecare dată cu acordul reprezentanţilor celor doi acţionari principali în Adunarea Generală a Acţionarilor, iar în conformitate cu art. 21 - 22 din Regulamentul Consiliului Concurenţei, G.O. SA România este o societate comercială cu o poziţie pe piaţă de sine stătătoare, îndeplinind toate condiţiile unei unităţi economice autonome.
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, a arătat că doctrina şi jurisprudenţa din România trebuie să fie semnificativă, pentru a se putea reţine încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, iar pe de altă parte, S.N.Tc. R. SA nu a fost un concurent potenţial la data înfiinţării G.O. SA România, în 1993, întrucât nu a avut tehnologia necesară pentru a presta servicii de transmisiuni de date.
Totodată, a arătat că incidenţa art. 54 din Legea nr. 21/1996, asupra art. 102 din contractul de societate al G.O. SA România, a fost apreciată greşit de instanţa de fond, întrucât, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 21/1996, având în vedere dispoziţiile art. 54, clauza de neconcurenţă prevăzută în contract era nulă absolut.
Motivele de recurs formulate de S.N.Tc. R. SA vizează în principal, aceleaşi aspecte, ca şi ale primului recurent.
A insistat, însă, asupra calificării greşite a cererii S.N.Tc. R. SA, de către Consiliul Concurenţei, ca autodenunţ, când în realitate a fost o cerere de neintervenţie supusă unei proceduri greşite de soluţionare, cu toate că s-a propus soluţia cererii de neintervenţie, chiar de Preşedintele în funcţie al Consiliului Concurenţei şi a susţinut că sentinţa cuprinde motive străine de natura pricinii.
Cu privire la capătul de cerere pentru suspendarea executării deciziei nr. 168/2002, a precizat că instanţa de fond în mod greşit a respins acest capăt, deşi în temeiul art. 246 alin. (2) C. proc. civ., trebuia să ia act de cererea de renunţare formulată în dosarul nr. 1076/2002.
Iar în ce priveşte respingerea cererii privind publicarea hotărârii, ca formă de despăgubire, nu s-au arătat motivele pentru care s-a dispus astfel.
A criticat aprecierea instanţei, că sancţiunea amenzii a fost corect aplicată, când, deşi situaţia de fapt şi drept ar fi impus cel mult aplicarea sancţiunii avertismentului, cum ar fi (grad de pericol social redus al faptei, circumstanţele atenuante existente - clauza de neconcurenţă s-a semnat şi la iniţiativa statului, încercarea S.N.Tc. R. SA de a rezilia clauza de neconcurenţă, practica comunitară în materie);
A arătat că pârâta nu a avut în vedere cauzele speciale de nepedepsire în materia concurenţei comerciale prevăzute de art. 56 alin. (4) din Regulamentul Consiliului Concurenţei, potrivit cărora „pentru acordurile susceptibile de a beneficia de exceptarea pe categorii, pentru care agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici au înaintat la Consiliul Concurenţei, notificarea conform alin. (2) lit. a), nu vor fi aplicate amenzi pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, pe perioada de la data înaintării notificării, până la data emiterii deciziei de către Consiliul Concurenţei, pentru activităţile acoperite prin notificare;
În fine, a apreciat a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra criticilor privind stabilirea greşită a cotei de piaţă deţinută de G.O. SA România.
Motivele de recurs privitoare la încheierile premergătoare prin care s-a respins proba cu înscrisuri solicitate de la Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei respectiv obligarea acestei autorităţi să depună la dosarul cauzei documentele aflate în posesia acestei instituţii cu privire la necesitatea constituirii în anii 1992 - 1993 a unei noi societăţi, în asociere cu S.N.Tc. R. SA, în vederea dezvoltării serviciilor de transmisie de date.
În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă de la 27 noiembrie 2002 prin care s-a respins cererea de efectuare a expertizei tehnice de specialitate, recurenta a arătat că în mod nejustificat instanţa de fond a respins această probă, întrucât numai prin administrarea acestei probe se putea defini corect şi obiectiv piaţa relevantă, prin analizarea tuturor participanţilor de pe piaţa relevantă, astfel cum este corect definită.
Încheierea de şedinţă din data de 4 decembrie 2002, prin care s-a respins cererea de prezentare a procesului-verbal de deliberare, un extras, anume partea referitoare la reclamantă, a susţinut că documentul era necesar pentru a stabili dacă a fost respectat cvorumul legal de vot (numărul de membri ai Plenului, ce era necesar să fie prezenţi pentru a se lua o decizie valabilă), competenţa Plenului, precum şi dacă majoritatea cu care s-a votat, este cea prevăzută de lege.
Faţă de motivele de casare invocate, a solicitat în principal, admiterea recursului şi casarea cu trimitere, spre rejudecare, a pricinii, pentru completarea probatoriului şi în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea acţiunii.
Recursurile sunt nefondate.
I. Criticile vizând nemotivarea hotărârii nu se verifică, întrucât hotărârea recurată este motivată în înţelesul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind precizate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Astfel, instanţa de fond s-a pronunţat faţă de fiecare dintre susţinerile formulate de către reclamantă, care ar fi putut duce la anularea deciziei Consiliului Concurenţei.
II. Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerându-se că hotărârea este lipsită de temei legal:
1. Susţinerea că instanţa a reţinut descrierea unei alte fapte, decât cea din dispozitivul deciziei Consiliului Concurenţei nr. 168/2001, este neîntemeiată.
Dispozitivul deciziei nr. 168/2001 precizează fapta sancţionată care cuprinde două componente.
- în primul rând este sancţionată încheierea unui acord care şi-a produs efectele şi după intrarea în vigoare a Legii concurenţei, moment de la care s-a născut şi obligaţia ca acest acord să fie în concordanţă cu prevederile acestei legi;
- în al doilea rând, stipularea în contractul de societate al G.O.C.R., a clauzei de neconcurenţă; existând unitate în ceea ce priveşte descrierea faptei în motivarea deciziei şi în dispozitivul aceleiaşi decizii.
În mod similar instanţa de fond a prevăzut în sentinţa pronunţată, că sancţiunea priveşte încheierea unui contract de societate şi stipularea unei clauze de neconcurenţă, clauză respectată de cele două reclamante, până în aprilie 2001, ceea ce reprezintă o înţelegere interzisă de art. 5 din Legea nr. 21/1996.
Această constatare din motivarea sentinţei este reflectată în dispozitivul acesteia, apreciindu-se că Decizia Consiliului Concurenţei este temeinică şi legală.
2. Prescrierea dreptului la aplicarea sancţiunii contravenţionale:
Şi acest motiv de recurs este neîntemeiat, dar pentru următoarele motive:
Legea aplicabilă cu privire la termenul de prescripţie al aplicării măsurilor contravenţionale prevăzute de art. 56 lit. a) şi art. 60 alin. (3) este Legea nr. 32/1968, art. 13, respectiv OG nr. 2/2001.
Termenul potrivit acestor norme este de 3 luni şi curge în cazul contravenţiilor prevăzute de art. 56 lit. a), săvârşite printr-o activitate continuă, de la data constatării lor de către organul abilitat prin lege să realizeze acest lucru.
În cauza dedusă judecăţii, constatarea contravenţiei s-a realizat prin Decizia nr. 168 din 14 mai 2002.
Retragerea S.N.Tc. R. SA, din G.O.C.R., respectiv 5 aprilie 2001, nu prezintă relevanţă sub aspectul începerii curgerii termenului de prescripţie.
3. Aplicarea retroactivă a legii.
Şi această susţinere a recurentelor este nefondată, pentru următoarele considerente:
Consiliul Concurenţei sancţionează acele înţelegeri exprese sau tacite între agenţi economici care au ca obiect sau pot avea ca efect, restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească.
Prin urmare, una dintre condiţiile pentru intervenţia autorităţii de concurenţă, este aceea ca pe o anumită piaţă să existe concurenţă.
În cazul dedus judecăţii, pe piaţa relevantă definită, piaţa serviciilor de transmisii de date prin protocolul X 25 nu a existat concurenţă anterior anului 1999.
Prin menţinerea clauzei de neconcurenţă în actul constitutiv al G.O.C.R. în perioada 1999 - aprilie 2001, G.O.C.R. şi S.N.Tc. R. SA au încălcat Legea concurenţei nr. 21/1996, şi pentru această perioadă au fost sancţionate.
4. Problema aplicării sancţiunii cu amendă a fost ridicată de recurentă, susţinând că din punctul lor de vedere faptelor sale le-ar fi fost aplicabile cel mult, sancţiunea „avertismentului".
Instanţa de fond a verificat în mod judicios legalitatea deciziei autorităţii de concurenţă şi sub acest aspect. Conform art. 56 lit. a), în cazul în care fapta unui agent economic reprezintă o încălcarea a art. 5 alin. (1), sancţiunea care trebuie aplicată, este amenda.
Aplicarea altor măsuri potrivit art. 50, poate avea caracter de complementaritate.
5. Susţinerea recurentelor cu privire la faptul că G.O.C.R. este o societate în comun concertativă, fapt ce ar fi avut drept consecinţă neîncălcarea legii concurenţei, de către cele două societăţi, nu se poate reţine.
G.O.C.R. şi S.N.Tc. R. SA au argumentat în acest sens, doar existenţa controlului în comun, care este doar una dintre cele trei condiţii cumulative prevăzute de Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice.
Celelalte două fiind autonomia structurală a noii societăţi, iar aceasta să nu aibă ca obiect sau efect, coordonarea comportamentului concurenţial al societăţii mamă.
Existenţa controlului în comun nu a fost probată, lipsa unei egalităţi în ceea ce priveşte capitalul social al G.O.C.R., lipsa unui drept de veto al R., în condiţiile în care deţinea doar 48,98 % din acţiuni, lipsa unui acord tacit între cele două societăţi, un gentleman agrement, relevând suficient faptul că societatea creată nu îndeplinea măcar prima condiţie pentru a fi o societate în comun concertativă.
6. Motivul de recurs, în sensul că instanţa de fond a interpretat greşit cererea S.N.Tc. R. SA, ca nefiind o cerere de neintervenţie, este, de asemenea, nefondat.
S.N.Tc. R. SA a formulat în data de 8 octombrie 1999, o cerere prin care aduce la cunoştinţa Consiliului Concurenţei, existenţa clauzei de neconcurenţă şi solicită un punct de vedere asupra legalităţii acesteia.
Această cerere nu îndeplinea condiţia esenţială pentru a fi considerată nici o cerere de certificare prealabilă a neintervenţiei, nici o cerere individuală de dispensă, întrucât ambele trebuie redactate în forma şi cu indicarea unor informaţii cuprinse în regulamentele adoptate de Consiliul Concurenţei.
Cererea S.N.Tc. R. SA nu îndeplinea condiţia esenţială prevăzută de Regulamentul de aplicare a art. 5 şi 6 din Legea nr. 21/1996, cu raportare la art. 3 alin. (1), pentru a fi considerată o cerere de neintervenţie, aceea de a fi anterioară recurgerii la comportamentul respectiv. Dar nici sub aspectul conţinutului, cererea nu îndeplinea condiţiile din formularul de solicitare a neintervenţiei (pct. 9.2 cap. III din Regulamentul sus-menţionat), deoarece trebuia să se dovedească de ce acordul nu are ca obiect sau ca efect, restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească, în timp ce S.N.Tc. R. SA nu arată decât că această clauză o împiedică să efectueze activităţi sau investiţii de capital de piaţa de transmisie a datelor prin pachete.
În concluzie, instanţa de fond a apreciat în mod corect şi în deplină conformitate cu prevederile legislaţiei în materia concurenţei, că cererea S.N.Tc. R. SA nu putea fi considerată o cerere de certificare a neintervenţiei.
7. Modalitatea de definire a pieţei relevante.
Şi sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut judicios că autoritatea de concurenţă a procedat la analiza şi definirea pieţei relevante, cu respectarea criteriilor din Instrucţiunile cu privire la definirea pieţei relevante, raportat la informaţiile furnizate de părţi şi având în vedere particularităţile pieţei transmisie de date.
Consiliul Concurenţei, ca autoritate de concurenţă, dispune de personal specializat care, în fiecare caz în parte, defineşte piaţa relevantă, cu cele două componente ale sale, piaţa produsului şi piaţa geografică.
Pentru aceste motive şi încheierea de şedinţă din 27 noiembrie 2002, prin care s-a respins cererea privind efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, este legală şi temeinică.
Din dovezile de la dosar rezultă că autoritatea de concurenţă a făcut o corectă aplicare a legii concurenţei şi legislaţiei secundare, constatând că au fost încălcate dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 26/1996, întrucât în fapt, prin clauza de neconcurenţă din contractul de societate al G.O.C.R. a fost afectată concurenţa pe piaţa transmisiei de date, prin aceea că s-a împiedicat intrarea pe piaţă a celor două companii mame ale G.O.C.R., în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, neexistând nici o apreciere cu privire la gradul de afectare a concurenţei prin acele înţelegeri.
În legislaţia română, în materia concurenţei nu este prevăzută posibilitatea de a înceta procedura de investigaţie, dacă părţile renunţă la comportamentul anticoncurenţial, încetarea comportamentului anticoncurenţial investigat nu constituie un temei pentru întreruperea investigaţiei. Astfel că nici susţinerile reclamantelor, privitoare la ignorarea cauzelor de impunitate stabilite de Comisia Europeană, nu pot fi luate în considerare.
Nu poate fi luat în apreciere nici Regulamentul Consiliului Concurenţei privind exceptarea pe categorii de înţelegeri, decizii de asociere ori practici concertate, de la interdicţia prevăzută la art. 5 alin. (1), cu privire la cauzele de nepedepsire din materia concurenţei, întrucât acordul dintre cele două societăţi nu poate fi încadrat în nici unul dintre tipurile de acorduri limitativ prevăzute de acest regulament.
Aşa fiind şi cum şi celelalte motive de recurs sunt nefondate, inclusiv criticile formulate împotriva încheierilor de şedinţă din 13 noiembrie 2002, 27 noiembrie 2002 şi 4 decembrie 2002, se vor respinge recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile de G.O. B.V. Olanda, reprezentată de E. România şi de S.N.Tc. R. SA, împotriva sentinţei civile nr. 1202 din 11 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi a încheierilor de şedinţă din data de 13 noiembrie 2002, 27 noiembrie 2002 şi 4 decembrie 2002, pronunţate de aceeaşi instanţă, în dosarul nr. 1052/2002, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 999/2004. Contencios. Anulare partiala... | ICCJ. Decizia nr. 1455/2004. Contencios. Anulare decizie... → |
|---|
