ICCJ. Decizia nr. 1500/2004. Contencios. Anulare dispozitie de impunere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1500/2004
Dosar nr. 4068/2003
Şedinţa publică din 20 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgovişte, sub nr. 218/2002, contestatorul D.G. a formulat plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionarea contravenţiilor seria 0003095 din 23 octombrie 2001, încheiat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Dâmboviţa, considerându-l nelegal şi netemeinic.
La 7 februarie 2002, reclamantul şi-a precizat obiectul plângerii sale, arătând că înţelege să conteste şi dispoziţia de impunere emisă de Administraţia Finanţelor Publice Băleni, pe anii 1998, 1999, 2000 şi 2001, privind venitul din activităţi independente emisă în baza procesului-verbal de contravenţie.
Judecătoria Târgovişte, prin sentinţa civilă nr. 2262 din 10 mai 2002, a admis plângerea formulată de contestatorul D.G. şi pe cale de consecinţă, a anulat atât procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 0003095 din 23 octombrie 2001, cât şi dispoziţia de impunere din 1 octombrie 2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 302 din 4 octombrie 2002, Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind anularea dispoziţiei de impunere.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că, contestarea unei decizii de impunere, este reglementată printr-o lege specială, respectiv OUG nr. 13/2001, instanţa de fond nefiind competentă să se pronunţe cu privire la acest capăt de cerere.
Reclamantul D.G. a formulat o a doua plângere, înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, la data de 17 aprilie 2003, prin care a solicitat anularea dispoziţiei de impunere din 1 octombrie 2001, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa.
În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă nr. 2252 din 10 mai 2002, Judecătoria Târgovişte a admis plângerea sa, atât împotriva procesului-verbal de contravenţie, cât şi împotriva dispoziţiei de impunere, sentinţă menţinută prin Decizia nr. 302 din 4 octombrie 2002 a Tribunalului Dâmboviţa, prin care s-a respins însă, capătul de cerere privind anularea dispoziţiei de impunere.
Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 1983 din 8 septembrie 2003, a respins contestaţia reclamantului D.G., ca tardiv formulată, în raport cu dispoziţiile art. 4 din OUG nr. 13/2001.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul D.G. a formulat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, susţinând că instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia de tardivitate a contestaţiei împotriva dispoziţiei de impunere, atâta vreme, cât prin plângerea iniţială, a contestat ambele acte administrative, situaţie, de altfel, reţinută de instanţă, prin sentinţa civilă nr. 2262 din 10 mai 2002 a Judecătoriei Târgovişte.
Recursul urmează a fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că Administraţia Finanţelor Publice Băleni a întocmit dispoziţia de impunere pentru venitul din activităţi independente pe anii 1998 – 1999 – 2000, pe numele petiţionarului D.G., obiectul activităţii fiind „Prestări servicii lucrări agricole", având la bază procesul-verbal de constatare a contravenţiilor nr. 0003095, încheiat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa.
Din conţinutul contestaţiei formulată de petiţionar, precum şi al precizării plângerii din data de 7 februarie, reiese că petiţionarul a contestat în termen, atât procesul-verbal de contravenţie, cât şi dispoziţia de impunere, emisă în baza acestuia.
În raport cu această situaţie, în mod greşit, Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva dispoziţiei de impunere, în considerentele sentinţei atacate reţinându-se eronat că din plângerea formulată nu rezultă că reclamantul a contestat şi Decizia de impunere.
Or, din probele administrate în dosarul nr. 218/2002 al Judecătoriei Târgovişte, rezultă fără putinţă de tăgadă, că reclamantul a formulat plângerea în termenul legal, împotriva ambelor acte administrative contestate.
În atare situaţie, se impune admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei, la aceiaşi instanţă, pentru soluţionarea pe fond a plângerii formulată de contestator.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G. împotriva sentinţei nr. 1983 din 8 septembrie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1497/2004. Contencios. Refuz comunicare... | ICCJ. Decizia nr. 36/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
