ICCJ. Decizia nr. 1508/2004. Contencios. Refuz restituire suma garantie vamala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1508/2004
Dosar nr. 3630/2003
Şedinţa publică din 20 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC R.E. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtele Direcţia Generală a Vămilor (în prezent Autoritatea Naţională a Vămilor) şi Direcţia Regională Vamală Constanţa, solicitând ca instanţa să dispună obligarea acestora la restituirea sumei de 173.745.599 lei reprezentând garanţie vamală plătită de societatea reclamantă în baza Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 5 din 4 august 1998 şi la plata unei dobânzi de 32.540.030 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta Direcţia Regională Vamală Constanţa refuză să soluţioneze contestaţiile ce i-au fost adresate, fapt ce are drept consecinţă întârzierea restituirii sumei pe care societatea a plătit-o cu titlu de garanţie vamală.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 529 din 11 mai 1999, a respins ca inadmisibilă, acţiunea, reţinând că sesizarea instanţei s-a făcut înainte de emiterea deciziei prevăzută de art. 172 C. vam. şi chiar înainte de data înregistrării contestaţiei.
Prin Decizia nr. 1400 din 14 aprilie 2000, soluţionând recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de mai sus, Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, a constatat că la dosarul cauzei a fost depusă Decizia nr. 654 din 2 aprilie 2000 a Direcţiei Generale a Vămilor, prin care s-a respins contestaţia reclamantei, act care nu exista la judecata de fond şi, în consecinţă, a admis recursul, a casat sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Printr-o nouă acţiune, înregistrată distinct, aceeaşi reclamantă a atacat Decizia nr. 654 din 2 aprilie 2000 a Direcţiei Generale a Vămilor, solicitând restituirea sumei de 173.745.599 lei, garanţie vamală pe care a fost obligată să o constituie până la stabilirea valorii în vamă a 52 tone de pui importate, precum şi suma de 203.618.640 lei, costurile suportate de societate pentru garanţia plătită, constând în dobânda la suma de 173.745.599 lei.
Cele două dosare au fost conexate, iar prin sentinţa civilă nr. 1491 din 31 octombrie 2000, instanţa de trimitere a respins ambele acţiuni conexate, reţinând în motivare că nu s-a făcut dovada realităţii preţului achitat exportatorului, apreciind, totodată, că firma londoneză A.L. care a certificat, prin directorului său, ca real preţul de 950 dolari SUA/T, este „legată" de societatea A.R. SRL, cu care reclamanta din cauză a avut interese comerciale, cesionându-i acelaşi tip de marfă (sferturi de pui).
Împotriva sentinţei reclamanta a declarat recurs.
Prin motivele de casare formulate în scris, recurenta a susţinut că preţul de 950 dolari SUA/T este mai mare decât preţul comunicat de către Direcţia Generală a Vămilor, potrivit informaţiilor pe care le deţine de la autorităţile vamale americane şi care este de 850 dolari SUA/50, deci mai mic decât preţul achitat în executarea contractului din prezenta cauză.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 3119 din 22 octombrie 2002, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a apreciat că este necesară completarea probei, cu acte, pentru a clarifica ruta comercială parcursă de la firma cu care a fost angajată tranzacţia şi până la livrarea mărfii în portul Constanţa; relaţiile contractuale dintre reclamantă şi terţele societăţi străine implicate în importul celor 52 tone de pui; preţurile practicate pentru tranzacţii similare; preţurile practicate în România, la desfacerea produselor respective.
În fond, după casare, instanţa de trimitere, prin sentinţa civilă nr. 1070 din 30 iunie 2003, a respins ca neîntemeiată, acţiunea, astfel cum a fost precizată în Şedinţa publică din 5 iunie 2003, când reclamanta a solicitat şi reactualizarea sumei constituite drept garanţie şi obligarea autorităţilor pârâte la plata unor dobânzi în cuantum de 801.435.558 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanta nu a probat cu acte, valoarea tranzacţiei efectuată cu partenerul extern, în termenul prevăzut de art. 77 alin. (4) din Legea nr. 141/1997.
A mai reţinut că în mod legal, nu s-a făcut aplicarea, la data depunerii declaraţiei vamale de import, a art. VII din Acordul G.A.T.T. şi s-a dispus constituirea garanţiei vamale.
În ce priveşte cererea de daune materiale, reprezentând actualizarea garanţiei în raport cu cursul leu-dolar şi acordarea de dobânzi, instanţa a apreciat că, faţă de caracterul subsidiar al cererii, aceasta este neîntemeiată, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990.
Împotriva hotărârii a declarat recurs reclamanta, SC R.E. SRL Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat greşit contractul încheiat între firma A (UK) Ltd, în calitate de vânzătoare şi societatea reclamantă, în calitate de cumpărătoare, în ceea ce priveşte preţul mărfii, schimbând înţelesul vădit şi neîndoielnic al acestuia.
În acest sens a arătat că, deşi contractul menţionat stabileşte că preţul mărfii este de 950 dolari SUA/netto tona metrică, instanţa a considerat acest preţ, nereal, bazându-şi concluzia pe acte colaterale, încheiate de firma A. UK LTD Londra, cu firma producătoare şi cu firma intermediară, pentru aducerea mărfii în portul Constanţa, din care rezultă preţuri mai mici de 950 dolari SUA/tona.
A mai susţinut că instanţa a apreciat greşit dovezile administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Astfel, a precizat că deşi a depus documentaţia privind realitatea preţului de tranzacţie la importul în litigiu la două zile după vămuirea mărfii, instanţa a reţinut că reclamanta nu a probat cu acte valoarea tranzacţiei efectuate cu partenerul extern, în termenul prevăzut de art. 77 alin. (4) din Legea nr. 141/1997 şi în conformitate cu dispoziţiile Ordinului circular nr. 5/1998.
În fine, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, subliniind că preţul de tranzacţie care stă la baza determinării valorii în vamă a mărfurilor, a fost dovedit prin contractul de import şi factura emisă de vânzător, astfel că în mod greşit instanţa a confirmat măsura dispusă de autorităţile vamale privind obligarea sa la plata unei taxe vamale mai mari.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu motivele de casare arătate, cu actele dosarului şi cu normele legale incidente cauzei, se constată că recursul este întemeiat.
În baza contractului încheiat cu firma londoneză A. Ltd, reclamanta a cumpărat 100 tone pulpe pui, importate de pe piaţa americană prin firma B.F.I. Canada, producătoare fiind P.F. SUA.
Din cantitatea totală de marfă contractată, 52 tone au fost introduse în România prin Vama Constanţa, conform declaraţiei vamale de import nr. 506 din 19 august 1998, valoarea declarată de reclamantă fiind de 950 dolari SUA/tonă.
Pentru această marfă, reclamanta a achitat 222.309.000 lei taxe vamale, autorităţile vamale procedând, în temeiul dispoziţiilor art. 77 alin. (4) din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, şi la constituirea unei garanţii vamale de 173.745.599 lei, ce urma să fie restituită după verificarea realităţii valorii declarate a mărfii.
Potrivit dispoziţiilor art. 77 alin. (5) din acelaşi act normativ, „în cazul în care în termen de 30 de zile de la ridicarea mărfii, importatorul nu prezintă documente concludente privind determinarea valorii în vamă, autoritatea vamală procedează la executarea garanţiei, operaţiunea de vămuire fiind considerată încheiată".
În cauză, autorităţile vamale reţinând că reclamanta nu a depus, în termenul stabilit de lege, documentele arătate, a trecut la executarea garanţiei vamale.
Potrivit prevederilor Acordului G.A.T.T., ratificat de România prin Legea nr. 133/1994, preţul la care se face vămuirea unei mărfi de import este, de principiu, preţul de tranzacţie, adică preţul efectiv plătit sau de plătit, înscris în documentele întocmite la achiziţia mărfii.
Din contractul nr. AL.2463 K încheiat de reclamantă cu firma A. Ltd din Londra, la 24 aprilie 1998, rezultă că preţul mărfii este de 950 dolari SUA/tonă - condiţia de livrare c.i.f. Constanţa.
Aceeaşi firmă londoneză, confirmă printr-un înscris emis la 17 septembrie 1998, că din cele 1500 tone de marfă de origine SUA, sosite în Constanţa la 20 mai 1998, 100 tone au fost vândute SC R.E. SRL, la preţul de 950 dolari SUA tona.
Din declaraţia autentificată de Secţia consulară a Ambasadei României la Londra, dată de directorul executiv al Societăţii A. Ltd, rezultă, de asemenea, că „preţul de vânzare corect şi real" pentru sferturi de pui congelaţi proveniţi din SUA, produsă de firma P.F.I. SUA, cumpărată prin firma B.F.I. Canada, care a sosit în portul Constanţa la data de 20 mai 1998, este de 950 dolari SUA/tonă.
Rezultă, deci, că valoarea declarată în vamă de reclamantă pentru cele 52 tone pulpe pui, este cea reală.
Pe de altă parte, din adresa nr. 43 din 20 august 1998, înregistrată la Vama Port Constanţa sub nr. 13115 din 21 august 1998, reiese că reclamanta a depus documentele privind realitatea preţului de tranzacţie declarat la importul efectuat conform D.V.I. nr. 506 din 19 august 1998, împrejurare confirmată de Vama Constanţa prin adresa nr. 18672 din 26 noiembrie 1998.
Aşadar, reclamanta a prezentat autorităţilor vamale documentaţia pentru determinarea definitivă a valorii în vamă, pe baza valorii de tranzacţie şi a solicitat restituirea garanţiei vamale înăuntrul termenului legal de 30 de zile, astfel că în mod nejustificat autorităţile pârâte au trecut la executarea garanţiei.
Aşa fiind, se constată că atât procesul-verbal nr. 27/1999, încheiat de Direcţia Regională Vamală Constanţa, cât şi Decizia nr. 654/2000 a Direcţiei Generale a Vămilor, sunt nelegale şi urmează a fi anulate, cu consecinţa obligării pârâţilor să restituie reclamantei garanţia vamală în valoare de 173.745.599 lei.
Se reţine, însă, că din cauza devalorizării monetare, de la data executării garanţiei vamale, ca urmare a fenomenului inflaţionist, reclamanta a suferit un prejudiciu efectiv, ce constă în scăderea valorii reale a numărului de unităţi monetare reţinute de pârâţi.
Or, prin anularea actelor autorităţilor vamale şi recunoaşterea dreptului pretins, recurenta-reclamantă are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin devalorizarea sumei constituite garanţie.
Ca urmare, pârâţii vor fi obligaţi să restituie reclamantei, pe lângă garanţia vamală în sumă de 173.745.599 lei, şi suma de 486.829.711 lei, reprezentând devalorizarea efectivă, potrivit calculului realizat de un contabil autorizat, prezentat de societatea reclamantă, deci, în total 660.575.310 lei.
În ce priveşte capătul de cerere vizând obligarea pârâtelor la plata unor dobânzi la suma consemnată cu titlu de garanţie vamală, acesta nu poate fi primit, instanţa reţinând că prejudiciul suferit de reclamantă sub aspect valoric, este acoperit prin actualizarea sumei reprezentând garanţii vamale.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, se constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis, se va modifica sentinţa atacată, în fond se va admite în parte acţiunea precizată, cu consecinţa anulării deciziei nr. 654 din 12 aprilie 2000 a Direcţiei Generale a Vămilor şi a procesului-verbal nr. 27 din 11 martie 1999 întocmit de Direcţia Regională Vamală Constanţa şi obligării pârâţilor să-i restituie reclamantei, suma de 660.57.310 lei, reprezentând garanţia vamală actualizată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC R.E. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1070 din 30 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Modifică sentinţa atacată şi în fond admite în parte acţiunea precizată de reclamanta SC R.E. SRL Bucureşti.
Anulează Decizia nr. 654 din 12 aprilie 2000 a Direcţiei Generale a Vămilor şi procesul-verbal nr. 27 din 11 martie 1999 a Direcţiei Regionale Vamale Constanţa. Obligă pe pârâţi să-i restituie reclamantei SC R.E. SRL Bucureşti, suma de 660.575.310 lei, reprezentând garanţia vamală actualizată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Anularea deciziei de imputare emisă de şeful Ocolului... | ICCJ. Decizia nr. 460/2004. Contencios. Anularea partiala a... → |
|---|
