ICCJ. Decizia nr. 2095/2004. Contencios. Anulare ordin M.I. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2095/2004
Dosar nr. 2579/2003
Şedinţa publică din 25 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la data de 19 decembrie 2002, N.M. a chemat în judecată Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul de Poliţie al judeţului Argeş, solicitând să se dispună:
- anularea Ordinului nr. II/04505 din 17 decembrie 2002, prin care a fost destituit din funcţia de agent şef adjunct de poliţie la secţia 3 a Poliţiei municipiului Piteşti;
- reintegrarea sa în funcţia publică menţionată mai sus şi obligarea celor doi pârâţi, să-i plătească drepturile băneşti cuvenite, de la data luării măsurii şi până la reintegrarea efectivă, precum şi cheltuielile de judecată.
Reclamantul şi-a motivat acţiunea, arătând că actul administrativ de autoritate supus controlului jurisdicţional, este nelegal, deoarece a fost emis cu depăşirea termenului de un an de la săvârşirea faptei ce constituie abatere disciplinară.
Mai precis, el a comis fapta respectivă (calificată ca infracţiune de viol), la data de 14 decembrie 2001 şi cu toate că Inspectoratul de Poliţie a judeţului Argeş a luat cunoştinţă de această abatere, la data de 24 septembrie 2002, ministrul de interne a emis ordinul sancţionator, abia la 18 decembrie 2002, adică după expirarea termenului prevăzut de art. 59 pct. 9 din Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 79/F/C din 21 aprilie 2003, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că la data de 14 decembrie 2001, reclamantul N.M. a întreţinut cu numita P.C., un raport sexual împotriva voinţei acesteia. În urma plângerii formulate de partea vătămată, s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, iar pe baza analizei A.D.N. recoltată de la victimă, s-a stabilit că reclamantul este autorul faptei şi totodată, a fost luată împotriva lui, măsura arestării preventive.
În legătură că măsura respectivă, la data de 25 septembrie 2002 a fost încunoştiinţat Inspectoratul de Poliţie al judeţului Argeş şi prin dispoziţia şefului acestei autorităţi publice, s-a desemnat un ofiţer cu întocmirea dosarului de cercetare prealabilă a faptei.
Având în vedere gravitatea deosebită a abaterii, reclamantul N.M. a fost trimis imediat în faţa Consiliului de disciplină, care în şedinţa din 13 noiembrie 2002, a stabilit vinovăţia făptuitorului, cu propunerea de destituire din funcţia publică deţinută.
Apărarea reclamantului, cu privire la lipsa cercetării prealabile a faptei şi la îngrădirea dreptului său la apărare, a fost înlăturată, reţinându-se inexistenţa pretinsului viciu de procedură, precum şi împrejurarea că la 13 noiembrie 2002, la solicitarea apărătorului ales, s-a acordat termen pentru pregătirea apărării, la 14 noiembrie 2002.
Referitor la alcătuirea Consiliului de disciplină, Curtea a motivat că persoana menţionată în acţiune, nu a avut calitatea de şef ierarhic superior al reclamantului, ci pe aceea de subofiţer de control al agenţilor de ordine, la un alt schimb de agenţi, decât cel în cadrul căruia îşi desfăşura activitatea, reclamantul.
Excepţia de prescripţie a dreptului pârâţilor de a aplica sancţiunea disciplinară, a fost respinsă pe considerentul că efectul sancţiunii pentru fapta comisă la 14 decembrie 2001, se produce de la data rămânerii definitive a hotărârii Consiliului de disciplină, în urma respingerii contestaţiei, respectiv 26 noiembrie 2002, dată în raport cu care ordinul atacat a fost emis în termenul legal.
Pe de altă parte, hotărârea Consiliului de disciplină a fost contestată de N.M., dar Inspectoratul General al Poliţiei Române şi-a exprimat acordul cu aplicarea sancţiunii în forma adoptată, astfel că măsura trecerii în rezervă se vădeşte conformă cu prevederile art. 58 lit. g), art. 69 lit. f), art. 72 alin. (2),art. 74 alin. (2) şi art. 78 alin. (2) din Legea nr. 360/2002.
S-a concluzionat că, întrucât nu s-a adus nici o vătămare reclamantului, într-un drept legitim şi sancţiunea disciplinară a fost în mod legal aplicată, acţiunea în contencios administrativ formulată pentru anularea actului administrativ, trebuie respinsă.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, reclamantul N.M.
Recurentul a susţinut că în mod greşit acţiunea a fost respinsă, deoarece:
- dreptul de emitere al ordinului sancţionator s-a prescris prin scurgerea unei perioade de peste un an de la data săvârşirii faptei ce constituie abatere disciplinară;
- nu s-au respectat dispoziţiile art. 54 din Regulamentul nr. 317 din 13 septembrie 2002, privind acordarea recompenselor şi aplicarea sancţiunilor disciplinare poliţiştilor (potrivit cărora sancţiunea disciplinară se aplică în maximum 30 de zile de la data comiterii faptei), precum şi cele conţinute în art. 59 pct. 9 din Legea nr. 360/2002;
- au fost nesocotite dispoziţiile art. 30 lit. g), art. 34 şi art. 35 alin. (2) din acelaşi regulament, referitoare la competenţa Consiliului de disciplină, la sesizarea acestuia, de către şeful unităţii şi la termenul de întocmire a dosarului;
- actul administrativ este lovit de nulitate absolută, sancţiune ce derivă din emiterea lui de către ministrul administraţiei şi internelor, în loc de şeful Inspectoratului General de Poliţie.
Recursul este nefondat, sub aspectul tuturor criticilor formulate.
Nu se contestă de toate părţile litigante, că în dosarul nr. 1493/P/2001, Parchetul Militar Bucureşti a efectuat cercetări penale cu privire la infracţiunea de viol reclamată de partea vătămată P.C., ca fiind comisă asupra sa, la data de 14 decembrie 2001, de către un subofiţer de poliţie necunoscut.
Dosarul a fost înregistrat cu autor necunoscut, dar în urma expertizei genetice şi a celorlalte probe administrate, s-a stabilit ulterior că autorul infracţiunii este plutonierul major agent şef adjunct N.M., faţă de care, prin ordonanţele din 23 septembrie 2002, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi arestarea preventivă, pe o durată de 30 de zile, a inculpatului.
La data de 10 octombrie 2002, partea vătămată şi-a retras plângerea penală prealabilă şi în această situaţie, prin ordonanţă, procurorul a încetat urmărirea penală faţă de N.M. De asemenea, a dispus punerea lui în libertate, de îndată.
Este adevărat că potrivit art. 59 pct. 9 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, sancţiunea disciplinară se aplică în maximum 30 de zile de la luarea la cunoştinţă despre abaterea săvârşită, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei.
Ca şi termenul de o lună, termenul maxim de un an nu este de decădere, ci tot de prescripţie, adică de prescripţie a răspunderii disciplinare, similar ca natură juridică, cu termenele de prescripţie a răspunderii penale sau contravenţionale.
În speţă, deşi fapta reclamată de P.C. a fost săvârşită în ziua de 14 decembrie 2001, descoperirea autorului său a avut loc abia în luna septembrie 2002, după efectuarea unor cercetări penale ample, inclusiv a unei expertize medico-legale şi a utilizării sistemului amprentei genetice.
Prin urmare, atitudinea culpabilă a făptuitorului nu s-a limitat la săvârşirea infracţiunii de viol, ci a continuat ulterior, prin ascunderea adevărului, pe toată durata cercetărilor penale şi până la arestarea lui preventivă, măsură comunicată organului de poliţie, cu adresa nr. 12698 din 25 septembrie 2002.
Comportamentul necorespunzător al poliţistului implicat în procesul penal a adus, indiscutabil o gravă atingere onoarei sale şi prestigiului autorităţii publice din care a făcut parte.
În condiţiile date, a operat întreruperea termenului de prescripţie de un an prevăzut pentru aplicarea sancţiunii disciplinare pe întreaga perioadă de timp cuprinsă între momentul săvârşirii infracţiunii şi data identificării autorului acesteia, în persoana reclamantului N.M.
Apreciind, deci, că în cauză nu s-a prescris dreptul autorităţilor publice pârâte, de aplicare a sancţiunii disciplinare, conform art. 59 pct. 9 din Legea nr. 360/2002, fără temei se susţine în recurs că excepţia invocată de reclamant, în acţiune, trebuia totuşi admisă, cu consecinţa anulării actului administrativ sancţionator.
Dreptul de aplicare a sancţiunii disciplinare nu s-a prescris nici sub aspectul reglementării instituite prin Regulamentul nr. 317 din 13 septembrie 2002, emis de Ministerul de Interne, cu privire la acordarea recompenselor şi aplicarea sancţiunilor disciplinare, poliţiştilor.
Având în vedere gravitatea deosebită a abaterii disciplinare, săvârşite în temeiul art. 33 lit. b) din acest act normativ, şeful Inspectoratului de Poliţie al judeţului Argeş a emis dispoziţia nr. 0436 din 31 octombrie 2002, prin care a dispus trimiterea lui N.M., în faţa Consiliului de disciplină şi a desemnat pentru efectuarea cercetării şi întocmirea dosarului cauzei, pe subcomisarul R.M., ofiţer specialist I la Serviciul cercetări penale.
După efectuarea cercetării, în cursul căreia reclamantul a dat o nouă declaraţie autografă, prin hotărârea din 14 noiembrie 2002, Consiliul de disciplină a stabilit vinovăţia acestuia, propunând destituirea lui din funcţie.
Pe hotărârea respectivă, şeful Inspectoratului de Poliţie al judeţului Argeş a pus rezoluţia „De acord cu propunerea Consiliului de disciplină" şi la aceeaşi dată (15 noiembrie 2002), a dispus înaintarea fişei de cadre, cu propunerea Consiliului, conform prevederilor regulamentare.
Contestaţia adresată de N.M., Inspectoratului General al Poliţiei Române, la 18 noiembrie 2002, a fost respinsă ca neîntemeiată, la 26 noiembrie 2002, dată la care conducerea inspectoratului şi-a exprimat acordul cu menţinerea hotărârii atacate.
În raport cu data respectivă, măsura disciplinară a destituirii reclamantului din funcţia publică a fost luată de ministrul de interne, prin Ordinul nr. II/04505 din 18 decembrie 2002, cu respectarea normelor legale şi regulamentare în vigoare.
Cât priveşte desemnarea agentului şef principal D.V. în Consiliul de disciplină, realizată prin dispoziţia nr. 0436 din 31 octombrie 2002, curtea de apel a reţinut în mod judicios că această persoană nu avea calitatea de şef ierarhic superior, ci aceea de subofiţer de control al agenţilor de ordine, la un alt schimb de agenţi, decât cel în cadrul căruia N.M. şi-a desfăşurat activitatea.
Pe de altă parte, este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, destituirea din poliţie se dispune în mod corespunzător de persoanele care, conform art. 15, au competenţa să acorde gradele profesionale.
Dar, dacă această atribuţie a fost conferită ministrului administraţiei şi internelor, în cazul ofiţerilor de poliţie (alţii decât chestorii de poliţie), aplicarea principiului potrivit căruia cine poate mai mult poate şi mai puţin, face posibilă, în condiţiile raporturilor de subordonare ierarhică, specifice organizării ministeriale, emiterea de către ministru, a ordinului de destituire din funcţie a unui agent şef adjunct de poliţie.
Rezultă prin urmare, că pretinsa unitate a actului administrativ sancţionator care în opinia recurentului s-ar datora emiterii lui, de către o persoană necompetentă, nu poate fi reţinută, pentru a justifica reformarea soluţiei în sensul cerut.
Având în vedere considerentele expuse şi lipsa unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate chiar din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva sentinţei civile nr. 79/F/C din 21 aprilie 2003 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2081/2004. Contencios. Anulare ordin A.N.P.C.... | ICCJ. Decizia nr. 2223/2004. Contencios. Nulitatea... → |
|---|
