ICCJ. Decizia nr. 3063/2004. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
INALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3063/2004
Dosar nr. 1864/2001
Şedinţa publică din 11 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 29 mai 2000, reclamanta SC S.C. SRL Timişoara a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a judeţului Timiş şi Administraţia Financiară a municipiului Timişoara, să se anuleze Decizia nr. 767 din 15 mai 2000, dispoziţia nr. 117 din 10 decembrie 1999, hotărârea nr. 114 din 18 octombrie 1999 şi procesul-verbal din 30 septembrie 1999, cu privire la obligaţia sa de a plăti la bugetul statului, suma de 559.892.877 lei, reprezentând impozit pe profit, impozit pe veniturile persoanelor nerezidente, majorări de întârziere aferente celor două impozite şi penalităţi stabilite conform OG nr. 83/1998.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că nu datorează diferenţa de impozit pe profit calculată de pârâţi, întrucât beneficiază de deducerea fiscală din profitul impozabil a întregii sume, plătită cu titlul de rată în baza contractului de leasing, încheiat la 15 septembrie 1998, cu firma germană J. GmbH. De asemenea, reclamanta a susţinut că a fost nelegal obligată să plătească impozitul pentru redevenţele încasate de firma germană şi care sunt supuse impozitării în ţara de origine a beneficiarului.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a pronunţat sentinţa civilă nr. 376 din 21 noiembrie 2000, prin care a admis acţiunea şi a anulat actele întocmite de pârâţi, cu privire la obligaţia reclamantei de a plăti diferenţa de impozit pe profit în sumă de 218.252.020 lei şi majorările de întârziere aferente în sumă de 92.512.935 lei, respingând cererea de anulare a actelor pentru impozitul pe redevenţe, majorările de întârziere şi penalităţile aferente acestui impozit.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are dreptul la deducerea cheltuielilor efectuate în baza contractului de leasing încheiat la 15 septembrie 1998 şi că diferenţa de impozit pe profit a fost stabilită de pârâţi, cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (2) din OG nr. 70/1994. Actele de încălcare a prevederilor art. 4 alin. (2) din OG nr. 70/1994, actele de control întocmite de pârâţi, au fost menţinute, pentru obligaţia reclamantei de a plăti impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente, reţinându-se că în Convenţia pentru evitarea dublei impuneri încheiată între ţara noastră şi Germania, nu există o prevedere referitoare la redevenţă şi că, în atare situaţie, venitul respectiv se impozitează la sursă.
Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a judeţului Timiş, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor, solicitând casarea hotărârii, ca nelegală şi netemeinică.
Recurenţii au susţinut că instanţa de fond a apreciat eronat că intimata-reclamantă are dreptul la deducerea întregii sume de 10.000 mărci germane reprezentând rata de leasing, fără să ţină seama că această rată nu a fost calculată în conformitate cu dispoziţiile art. 5 lit. c) din OG nr. 51/1997, completată şi modificată prin Legea nr. 90/1978. În acest sens, recurenţii au arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere marja de profit şi amortizarea integrală a bunului sau cel puţin a unei părţi din valoarea lui, în regimul de amortizare a bunurilor instituit prin Legea nr. 15/1994.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de casare şi cu dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În procesul-verbal întocmit la 30 septembrie 1999, Administraţia Financiară a municipiului Timişoara a dispus reîntregirea profitului impozabil şi obligarea intimatei-reclamante, la plata diferenţei de impozit pe profit în sumă de 218.252.020 lei, cu majorările de întârziere aferente, reţinând că în contractul de leasing nr. 1 din 15 septembrie1998, plata ratelor nu a fost defalcată, pentru a se stabili în mod corect profitul supus impozitării.
În dispoziţia nr. 117 din 10 decembrie 1999 şi în Decizia nr. 767 din 15 mai 20000, recurenţii-pârâţi au menţinut această obligaţie fiscală stabilită în sarcina societăţii intimate, cu motivarea că a fost nelegal diminuat profitul impozabil, prin prevederea unei rate de leasing care nu cuprinde şi marjă de profit şi în care amortizarea a fost calculată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 15/1994.
Instanţa de fond a constatat corect nelegalitatea actelor administrative sus-menţionate şi a dispus anularea lor parţială, reţinând că intimata-reclamantă nu datorează impozitul pe profit şi majorările de întârziere, calculate pentru executarea contractului de leasing nr. 1 din 15 septembrie 1998, încheiat cu firma germană J. GmbH.
Atât din contractul de leasing nr. 1 din 15 septembrie 1998, cât şi din cele două anexe ale contractului, rezultă că intimata-reclamantă a respectat dispoziţiile art. 5 lit. c) din OG nr. 51/1997, completată şi modificată prin Legea nr. 90/1998, întrucât în redevenţa plătită au fost defalcate marja de profit, dobânda şi amortizarea, astfel încât este nereală constatarea din procesul-verbal întocmit la 30 septembrie 1999, privind imposibilitatea de a se stabili în mod corect profitul supus impozitului.
De asemenea, este nefondată susţinerea organelor de control fiscal, reiterată în prezentul recurs, privind nerespectarea regimului de amortizare a bunului prevăzut în Legea nr. 15/1994, în sensul că amortizarea inclusă în rată nu a fost calculată prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a mijloacelor fixe.
Recurenţii-pârâţi au indicat însă, numai temeiul de drept al apărării astfel formulate, dar nu au făcut referiri la situaţia de fapt şi nu au fost precizate cotele legale de amortizare, pe care intimata-reclamantă avea obligaţia să le aplice în raport cu natura bunului. De asemenea, recurenţii-pârâţi nu au avut în vedere că, potrivit clauzelor contractului de leasing, intimatei-reclamante i-a fost transmis numai dreptul de folosinţă asupra bunului, iar nu dreptul de proprietate.
Conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 15/1994, republicată, amortizarea mijloacelor fixe închiriate se calculează de către agentul economic care le are în proprietate. Din Anexa nr. 2 a contractului de leasing nr. 1 din 15 septembrie 1998, rezultă că amortizarea bunului s-a înregistrat la firma germană, în calitate de locator, şi nu la societatea intimată, ca utilizator al bunului.
Constatând că sunt nefondate criticile formulate de recurenţi şi că, nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Curtea va respinge ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei civile nr. 376 din 21 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2768/2004. Contencios. Anulare hotarâri emise... | ICCJ. Decizia nr. 3066/2004. Contencios. Anulare act control... → |
|---|
